Fiului meu, la absolvire

Fiule, cel de la mijloc dintre fii mei, îți predau imperativul verbului „a fi”: Fii autentic! Ești unic. Rămâi tu însuți! Nu lăsa pe nimeni să te tragă înspre rău! Fii atent! Alege! Greșește! Învață! Mergi mai departe! Fii bun! Nu te costă nimic. Bunătatea răsplătește înmiit. Fii curajos! Doar așa obții victoriile vieții! Fii deștept! Gândește-te încă o dată după ce te-ai gândit de două ori! Fii empatic! Caută să simți aproapele ca să știi cum să ajuți! Fii generos! Știu că porți în tine două suflete mari. Fii iertător! Înțelege-i și învață-i despre bine și dreptate! Fii iubitor! Iubirea este-n tot și-n toate. Fii luptător! Luptă pentru valori, principii și cauze nobile! Fii răbdător! Realizările mărețe au nevoie de timp. Fii sănătos! Trupul este templul tău. Ai grijă de el! Fii sincer! Altfel nu ai cum să reușești. Fii truditor! Devenirea ta depinde de asta. Fii Ianis-ul cel mai râvnit din specia „ianișilor”! Puțini te cunosc și te merită. Noi orizonturi se vor deschide, noi și frumoase oferte de destin sunt nerăbdătoare să te găsească! MaMa pentru Ianis, mijlocul din totul meu

„Împărtășiri din viață”, 60 istorii în două volume semnate de Carmen Olaru

Gabriela DOBOȘ / Emisiune difuzată în 1 octombrie 2022 / ERCIS FM (https://ercisfm.ro) Are talentul de a scrie, de a sta de vorbă cu foaia de hârtie, de a-și împărtăși gândurile, emoțiile, bucuriile. Este o artistă, nu doar a cuvântului scris, ci și sau poate mai ales a imaginii. Este artist vizual, fotograf și știe să pună lumina pe lucrurile și locurile frumoase din jur, dar în special pe familia ei. Eu spun acum rugăciunile mele C.O.: Gabriela Doboș, te rog să începi să îți spui povestea așa cum ai făcut-o atunci când te-am rugat să îmi trimiți câteva rânduri despre tine. G.D.: O să povestesc așa cum scriu și fotografiez și o să încep prin a spune că, de fapt: Colțurile cojocului haotic, scuturate de mama, au întârziat, nicidecum nu au împiedicat venirea mea pe lume, în primii fulgi ai lui 4 decembrie 1976. Un travaliu nocturn încheiat cu scâncete împletite cu ciripitul păsăretului adunat în Copou, în zorii unei zile de sâmbătă, să mă petreacă. Conștiința m-a găsit pe prispa bunicilor, pe ulițe colburoase, cu păpuși din batice, cocoțată în duzi ori peri, pe ogoare sau alergând aiurea, parlamentând îndelung cu stâlpii satului, cu mințile cele mai încercate de soartă. Îmi preferau naivitățile, iar eu dădeam cu drag zumzetul cetei de copii pe serenitatea șezătorii lor. Școala de cartier periferic Iașiului nu m-a înstrăinat de satul copilăriei, Izvoare, un sat de ceangăi de pe Valea Siretului. Liceul, da. C.O.: Aceasta a fost prezentarea pe care mi-ai trimis-o și pe care ți-am propus să o citești la începutul emisiunii, pentru că e foarte frumos ceea ce scrii. Care este, așadar, drumul tău dintre Iași și Izvoare, satul în care înțeleg că ai crescut? G.D.: Da, sunt toate vacanțele petrecute acolo, sunt amintiri foarte dragi, sunt locuri pe care le revăd cât pot de des. E o întâlnire cu mine și cu perioada aceea plină de candori și cu viața aceea bucolică, pe care nu o mai regăsesc acum și nu o regăsesc niciunde altundeva. E o liniște, e o pace, e un ritual al întâlnirii între rude, vecini, al mersului la biserică, al statului la povești. Ziua de duminică era ziua poveștilor, ritualul de a merge la biserică, dar după aceea în curtea bisericii și în preajma bisericii și drumul spre case era tot timpul unul care dura foarte mult, pentru că oamenii se întâlneau, povesteau, își făceau planuri, povesteau despre copii, despre nepoți. Revenirea de la biserică alături de bunica mea era o chestiune de vreo trei ceasuri. Alergam spre biserică, asistam, firește, la slujbă, dar după aceea, returul era ceva care dura, pentru că erau foarte multe popasuri, păsările acelea pe care le tot auzeam de dimineață până seara, foarte rar liniștea era tulburată de o mașină care ridica praful și se vedea în tot satul, cete de copii gălăgioși, bucuroși, o fericire, o stare pe care nu am mai întâlnit-o, jocurile primitive, pentru că nu erau jucării atunci, ţurca e jocul pe care mi-l amintesc cel mai adesea. Îmi uitasem într-un an, mică fiind, păpușa acasă și ca bunica să-mi facă pe plac, să mă liniștească, dintr-o bertă, dintr-un batic foarte gros și niște ace de siguranță a reușit să facă un sul din acel batic și cu un alt batic să facă așa ca o broboadă. A fost cea mai frumoasă păpușă și culcușul ei, pătuțul ei era într-o tavă de tablă în care se aduna cenușa. Era cea mai frumoasă păpușă, cea mai frumoasă jucărie, peste tot ce aveam, era hand-made și făcută pe loc, era păpușa pe care ea o păstra de fiecare dată când reveneam, și eu intenționat lăsam acasă păpușile mele, pentru că știam că acolo e cea mai frumoasă și autentică păpușă. C.O.: Credința era importantă în familia voastră și te întreb despre rolul pe care l-a avut credința în formarea ta, pentru că Izvoare este un sat din comuna Răchiteni, un sat în totalitate de romano-catolici, din câte știu eu, și cred că acolo s-au pus bazele formării tale. Totuși, copilăria ta e mai mult Izvoare sau Iași? G.D.: Sunt născută în Iași, copilăria mea, prima parte a copilăriei, îmi amintesc satul, e amintirea cea mai pregnantă. De fapt, liceul este perioada în care am petrecut mai mult în Iași și m-am și despărțit de satul copilăriei. Bunica maternă este cea care a avut un rol decisiv, ea este cea care avea grijă să ne rugăm, să mergem la biserică, să ne primenim, să facem fapte bune, să recunoaștem greșeli, să cerem iertare atunci când este cazul, era foarte, foarte atentă la valorile acestea. Și bunicul avea intervenții, bunicul era un tip foarte hâtru, un tip de o inteligență cum doar țăranii autentici o au, el a fost jandarm, a fost singurul țăran care știa să scrie, avea o caligrafie extraordinară, scria doar cu cerneală mov și a participat la ambele războaie mondiale, el era cel care de fapt scria și citea scrisori soldaților.Era în spatele frontului, avea un rol decisiv, pentru că - am și scris la un moment dat câteva rânduri despre el-, spunându-i că i-am moștenit caligrafia sau dragul de a caligrafia, că am această obsesie de a scrie cu stilou cu cerneală violet și că îmi amintesc că povestea despre faptul că el redacta scrisori. Și întors acasă, tot el ajungea să citească familiei scrisorile celor care nu s-au mai întors. Era un tip de o inteligență sclipitoare și, din când în când, venea și puncta anumite lucruri în atitudinea bunicii față de grija noastră de a merge la biserică, de a spune rugăciuni, de a respecta sacramentele. De exemplu, bunicul mergea mai rar la biserică, dar când trecea prin fața bisericii, ridica de fiecare dată căciula. Era ca un ritual sacru pentru el. Când stătea la masă, capul era tot timpul dezgolit, făcea semnul sfintei cruci, spunea rugăciuni în sinea lui și când îl întrebam ce spune, voiam să văd dacă spune aceleași rugăciuni, îmi spunea: Eu spun acum rugăciunile mele. De la el am plecat cu ideea asta și eu acum mă rog într-un fel foarte personal, rugăciunile mele sunt ceva ce nu aș putea să repet, sunt ad-hoc, sunt niște mulțumiri și niște rugăminți pe care le am în funcție de context. C.O.: Am înțeles că acolo la Izvoare au fost puse bazele a ceea ce ești tu și familia ta, vom ajunge în discuția noastră și la actuala ta familie. Dar nu mi-ai spus despre familia ta, dacă mai ai frați și ce pasiuni aveai în copilărie, ca să înțeleagă ascultătorii din ce s-a născut artistul de astăzi? G.D.: Am o soră mai mare cu un an și opt luni decât mine. Vacanțele, firește, le petreceam împreună la bunicii materni și paterni, pentru că ei viețuiau în același sat, în satul Izvoare, pe atunci comuna Mircești, ulterior a devenit comuna Răchiteni. Am fost o fire rebelă dintotdeauna, am fost un om care a revoluționat într-o oarecare măsură părinții, am fost mai curajoasă și spuneam lucrurilor pe nume. Asta nu a fost o postură comodă pentru ai mei, pentru că eu democratizam într-o oarecare privință și sora mea se bucura de aceste privilegii pe care le dobândea dintr-odată. Artistul s-a născut în liceu, când mi-am dat seama că e ceva în plus, pentru că aveam altfel de preocupări și lecturi, și cultură muzicală. Bazele se puneau într-o perioadă interesantă, după Revoluție, când aveam acces la mai multe informații și la mai multe acorduri muzicale. Visam să fac design vestimentar, intenționam să fiustewardesă, de aia m-am și dus la liceu să studiez engleză și franceză, pentru că gândul meu, dorința mea și bucuria mea de a hoinări de atunci își trage seva de fapt din copilărie. Plecam de capul meu pe ulițe, prin sat, să descopăr, mă uitam la arhitectura rurală, la oameni, studiam de la distanță, eram într-o documentare pe care mai târziu o conștientizam, dar eu mă încărcam, de fapt, cu foarte multă energie. C.O.: La vremea primelor opțiuni privind drumul tău, cum a fost, cu cine te-ai sfătuit și cum ai decis ce vei face?Te invit mai întâi să citești încă un fragment din povestea ta. A fi jurnalist devenise un stigmat G.D.:Abia împlinisem 13 ani când democrația lua locul comunismului. Nu trăisem libertatea să mi se pară greu de îndurat copilăria de până atunci. Liceul „Garabet Ibrăileanu” m-a îmbogățit cu oameni, trăiri, experiențe, descoperiri și obsesii care nu m-au părăsit: cuvântul, muzica și dragul de a hoinări. Cei cinci ani de facultate (Geologie-Geochimie la Universitatea „Al. I. Cuza”) s-au împletit cu jurnalismul. Atât de puternic a fost virusul gazetăriei încât încă mă frig degetele, deși nu mai am antet media de prin 2008. EvenimentulZilei, Jurnalul Național, Adevărul, Gândul și România Liberă au fost periodicele naționale la care am redactat aproape 13 ani, fiind corespondent local și regional. Dar au fost și Expres Magazin, Opinia Studențească, emisiunile TV sau editarea știrilor la televiziune și la radio, scrib la agenție națională de știri, apoi fotografiile iscălite la Gazeta Sporturilor, MediafaxFoto, Intact Images și Reuters. Anticipând stigmatul de a fi jurnalist, am ales comunicarea, devenind PR Officer, pentru mai bine de patru ani, la cel mai mare dezvoltator și administrator de mall-uri, lifestyle centers și proiecte de regenerare urbană din estul Europei, Grupul Iulius. C.O.: Povestea continuă. Și am ajuns la acel moment al opțiunii, când ai decis și de ce, cum ai ales facultatea de Geologie? G.D.: A fost o joacă în liceu, un domn profesor mi-a spus că dacă particip la Olimpiada de Geografie, ar fi pentru prima oară când liceul ar fi reprezentat și aș putea să ajung chiar până în etapa națională, a fost o ambiție. Pentru mine a fost foarte ușor, îndrăgeam foarte mult geografia. Ușor m-am calificat la etapa județeană, am ajuns la Olimpiada națională de Geografie de la București, în anul respectiv. În momentul acela mi-am dat seama că geografia este calea mea și se apropia de dorința mea de a fi stewardesă și de a călători, de a hoinări. A urmat o admitere foarte grea, fără precedent, cu 17 candidați pe loc la Facultatea de Geografie. Spre stupefacția mea, am fost prima care a picat acea competiție, am fost prima sub linie și pregătită de trei profesori, eram ca și intrată, dar a fost o capcană într-una din cele trei geografii pe care le-am dat atunci, eu eram convinsă că am depășit cu brio acea capcană, din păcate, nu. Aveam să constat peste ani că a fost mult mai bine că s-au petrecut lucrurile așa, și dacă nu s-ar fi întâmplat lucrul acesta, n-aș fi ajuns să îmi caut un job, dar nu orice fel de job și să scriu la Evenimentul zilei București, într-o competiție despre iscusința de a documenta, de a redacta și de a rezista programului. În câteva luni eram dependentă de jurnalism, mi-a plăcut. Anul următor n-a însemnat pentru mine decât să lecturez materia și am zis că nu mai fac eforturi extraordinare de a merge la admitere, că după mine poate să fie și bara, ceea ce s-a și întâmplat- am fost ultima admisă în anul respectiv, însă la Geologie-Geochimie. A fost o pasiune pe care am urmat-o cale de 5 ani în facultate, foarte grea, cu 14 examene într-o sesiune, pentru că teoria era total diferită de practică. Dar în paralel lucram la Evenimentul Zilei București, după care a urmat Jurnalul Național, am fost chemată la ziar de Marius Tucă, a fost perioada în care am experimentat cel mai mult reportajul și apoi a fost o altă ofertă de destin, după domnul Daniel Condurache, cel care m-a încurajat să scriu și să rămân la Evenimentul Zilei, o altă ofertă numită Cristian Tudor Popescu, pentru că în urma unui interviu pe care îl realizasem pentru o publicație locală, comunicând o perioadă cu dumnealui, mi-a spus: Ce-ar fi să vii laAdevărul? Vorbim de prestigioasa redacție, eram cel mai tânăr corespondent, nu erau mulți corespondenți la momentul respectiv, la interviu îmi amintesc că mi s-au dat șase județe, urma să scriu de la cultură la sport și am refuzat Bacăul, pentru că era un stigmat la momentul respectiv, era clanul Sechelariu, care crea niște dificultăți, niște provocări, și mi se părea suficient să scriu pe cinci județe. Și am prins și schisma cu Gândul în 2004-2005, iar în 2008 am decis să părăsesc presa scrisă, pentru că eram amenințați foarte mult cu online-ul și pentru că a fi jurnalist devenea un stigmat, era foarte greu, nu mai era atât de respectat acest statut. C.O.: De ce spui stigmatul de a fi jurnalist? G.D.: Atunci când mă legitimam și făceam anchete foarte grele, foarte serioase, aveam întreaga participare și reușeam să fac niște materiale dificile. După aceea, nu mai conta de unde ești, jurnalistul risca să fie bătut, camera să-i fie aruncată, nu mai conta, oamenii treceau pe lângă tine, cumva nu mai aveai credibilitate. Se reducea foarte mult la esență, materialele mari nu mai erau cele care ocupau spații în publicațiile imprimate, online-ul e acum informație redusă la esență și perioada de glorie a jurnalismului, din punctul meu de vedere, apunea. Fotografia e contaminare prin mariaj C.O.:Înțeleg ce-mi spui, dar nu a mai apărut niciodată vreun gând să cutreieri în continuare munții, ai renunțat total la ideea de a hoinări, adică de a fi geolog? G.D.: Din timpul facultății știam că nu voi profesa, Geochimia era singura secție din România, se putea lucra atunci doar în zona diamantiferă, în Johannesburg, în Munții Ural, la NASA sau undeva prin Rusia, adică erau maximum cinci variante pentru a practica Geochimia, dar fiind o pasiune, am vrut să o duc la bun sfârșit și să-mi iau diploma. Virusul gazetăriei mă cotropise atât de mult încât știam că nu voi mai profesa de fapt, motiv pentru care am mai făcut o facultate, Ştiințele Comunicării. Și fiind fotografia tot mai prezentă în viața mea, pentru că eu afirm că la mine fotografia e contaminare prin mariaj, soțul meu fiind fotograf imediat după Revoluție, lucrând, firește, pentru mai multe publicații. În momentul în care documentam materiale, simțeam nevoia să pun și eu mâna pe cameră și să fac și o fotografie altfel decât făcea el sau fratele lui, cu care mai mergeam la documentarea unor materiale. Și încet-încet am prins curaj într-atât încât ajunsesem să șofez, să documentez, să redactez, să fotografiez, să editez și în final să fiu un fel de one man show, ceea ce jurnaliștii sunt în ziua de astăzi, pentru că ei trebuie să fie un pachet, nu mai e un jurnalist ultra-specializat. Și așa am prins drag de fotografie. C.O.: Dar până la fotografie, vreau să te întorc la jurnalism, pentru că ai făcut și presă scrisă, ai redactat știri, ai fost corespondent, după cum ai spus, dar ai fost și în zona audio-video, ai realizat emisiuni de radio, de televiziune. Dintre toate aceste domenii, pe care cu siguranță le-ai șiaprofundat în timpul facultății, cel puțin la modul teoretic, care ți-a rămas mai aproape de suflet? G.D.: În primii 5 ani de gazetărie mi-am propus să trec prin tot ce înseamnă media, am fost și editor de știri, am avut și emisiune TV, foarte dragă televiziunea, însă reportajul scris este marea mea dragoste. Dacă ar fi să mă întorc și, cum spuneam, mă frig tot mai tare degetele, aș vrea să scriu doar reportaj și să petrec suficient de mult timp cu interlocutorul, cu subiectul, astfel încât să pot să prind esențe și să le împărtășesc mai departe, nu doar cu pixul, ci și cu pixeli, adică să și fotografiez. Reportajul este marea mea dragoste, practic, scrierea literară. C.O.: E foarte interesant pentru că sunt tot mai puțini jurnaliști care abordează acest domeniu al reportajului scris, acest gen publicistic dificil, de altfel și o admir pentru modul în care scrie și pe ieșeanca noastră, Otilia Bălinișteanu, și ea scrie foarte bine reportaj de presă scrisă. Din păcate, nu prea mai vine nimeni din urmă sau cel puțin nu am descoperit eu. Ajungem la fotografie, dar vreau să te rog să citești ultima parte a acestui altfel de CV pe care mi l-ai trimis. G.D.:Din 2012, fotografia cartografiază destinul meu. În anul trei la cea de-a treia facultate (după Științele Comunicării a urmat Foto-Video) am născut cel de-al treilea fecior. A urmat un master în artă contemporană încheiat, în 2021, cu disertația care a ilustrat copilăria... copiilor mei, în fapt a dus în vizual mintea lor suprarealistă. Deși fotografia îmi ocupă mai tot timpul, cochetez cu ideea de a reveni în presa scrisă, pentru a înveșmânta în cuvinte și în pixeli exclusiv frumosul, binele și autenticul. Hoinăresc cât pot de mult între hotare și, o dată la doi ani, pe un nou meridian. Cele mai îndepărtate puncte cardinale pe itinerariul meu fotografic: India și Maroc. Sper că urmează Etiopia și Madagascar. C.O.: De ce nu? Așadar, ai intrat cu totul în zona fotografiei, prin mariaj, după cum ai și spus, Radu Aniculaesi fiind de mai mult timp fotograf și te-a molipsit. G.D.: Da, imediat după Revoluție el a prins și apusul fotografiei analogice și răsăritul fotografiei digitale. Asta m-a încurajat foarte mult pe mine să experimentez pentru că nu mai era o risipă de materiale. Fotografia digitala, practic, m-a încurajat să experimentez foarte mult și în plus, având imediat rezultatul, puteam să rectific imediat, dacă era ceva de rectificat, într-atât încât acum e ceva instinctiv. Camera foto se setează instinctiv, așa cum de multe ori poate șofăm și ajungem din punctul A în punctul B, fără să fi filtrat, conștientizat prea bine etapele, pentru că le facem instinctiv. C.O.: S-a renunțat total la fotografia analogică, mergem numai pe fotografie digitală? G.D.: Există nostalgici,fotografia este oricum un hobby foarte costisitor și sunt foarte puțini care încă fotografiază pe peliculă și developează în regie proprie sau poate mai găsesc laboratoare unde să developeze pelicule. Aparatele digitale însă nu au reușit să ajungă la performanța peliculei și, deși este intenție, dar pe departe putință să ajungă la performanțele ochiului uman de a se adapta și de a capta, surprinde imagini. Noi nu mai practicam fotografia analogică, avem în schimb aparate, echipamente de suflet, pe care le păstrăm ca într-un soi de muzeu personal. Și acum, fotografia digitală, tot ce apare, tehnica de ultim moment și de multe ori cu un pas înainte... Pentru că având o profesie, fiind un business- fotografia, e clar că tot timpul trebuie să fim cu un pas înainte și în privința cunoștințelor și în privința echipamentelor. C.O.: Așadar, voi din asta trăiți, faceți fotografie și o faceți la un nivel performant, v-ați impus, cel puțin pe piața ieșeană, tu și Radu sunteți două nume foarte bine cunoscute și respectate. De ce Gabriela Doboș-Scăpărici, pentru că lumea așa te știe? G.D.: Mă știe într-atât, încât aproape că nu mai răspund la numele meu. Scăpărici e o găselniță de-a lui Radu, așa e de foarte multă vreme, pentru că am reacții rapide, câteodată soluții geniale, cum spunea el, am aceste sclipiri. Deși Scăpărici este personajul masculin, licuriciul din Maria Mirabela, lui i s-a părut că mi se potrivește și toată lumea-mi spune Scăpărici sau Scăpă, până și părinții mei și copiii mei așa mă strigă. Adică: mama, mami, Gabi… foarte rar spre deloc. Sublimii pui de Scăpărici C.O.: Și am ajuns la copii, pentru că am spus că în ultima parte a emisiunii vreau să vorbim despre familia ta și, de altfel, în poveste spui: Anul III de facultate a însemnat și cel de-al treilea fecior, deci a apărut în poveste al treilea fecior, Mati, juniorul familiei:Tălmăcit, prenumele lui înseamnă „Dar de la Dumnezeu”. Reproduc un dialog între Mati și mama lui,Scăpărici, postat pe o rețea de socializare: Scăpă: - Mati, ce este un flamingo? Mati-Mati, 6 ani: - Flamingo este o cioară de apă roz. Dar aș vrea să vorbim și despre primii doi dintre Sublimii pui de Scăpărici. G.D.: Da, este un album foto pe care l-am intitulat așa, am postat candorile lor și am și ilustrat cât am putut. E ca o zestre virtuală, pe care eu o las pe această rețea de socializare și pe un blog personal. Elias este întâiul fecior, e atât de înalt încât nu pare copilul nostru, are 17 ani și 1,90m, este pasionat de arhitectură, el este cel care s-a specializat în perspectiva aerului, în perspectiva păsării. El face fotografie aeriană în ProImage și partea de video. C.O.: Deci el se va ocupa de ciorile de apă roz, flamingo, de undeva mai sus! G.D.: El le va surprinde cu drona și Matias le va povesti. Elias, de aproape 3 ani de zile are brevet de pilot de dronă și fotografiază din această perspectivă proiecte care regenerează orașul. Și face și fotografii, a avut și expoziții personale, în turele noastre foto, pe rând l-am luat cu noi, a fost cu Radu în Zanzibar, a fost cu mine în Maroc, și înainte de pandemie urma să urce Everestul cu Radu, pentru că Radu a fost în Nepal și voia să meargă pe cel mai frumos traseu de tracking din lume, dar e un proiect amânat, nu e un proiect anulat. C.O.: Dă-mi voie să citesc ce ai scris, gândurile, rândurile postate de tine despre Elias: Elias = Ilie (Prooroc din Vechiul Testament, profet în toate cele trei religii abrahamice).Ilie, o divinitate solară şi meteorologică în viața sa... pământeană. Pre-adolescența se face vinovată de tunete, trăsnete, ploi torenţiale şi incendii interumane. Leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde şi când să bată grindina în relațiile cu cei care nu îl plac...Cutreieră ziua pe unde vrea și modelează din vatelină toți elefanții scămoși, țestoasele, rinocerii și girafele de pe cer... Îi place mirosul de busuioc, adoră merele dulci și face față cu dificultate cosânzenelor care și-l imaginează ursit. G.D.: Da, am această obișnuință ca de ziua lor sau atunci când sunt onomasticile, să le las rânduri și gânduri pentru târziul vieții lor. Perioada aceasta e o perioadă în care ei nu apreciază aceste rânduri, dar peste ani vor căpăta sens și drag și poate dor, pentru că nu știm ce urmează. Și în felul acesta le las urme, cum de altfel le-am lăsat și în Capsula timpului- proiectulIaşi 600, pe atunci erau Elias și Ianis doar, Matias nu se hotărâse dacă să vină la noi, și le-am lăsat câteva cuvinte și fotografii în această capsulă, și sper ca atunci când această mărturie peste ani se va deschide, să își găsească afecțiunea mea exprimată altfel. C.O.: Și al doilea fecior descris de tine: Ianis:Artist/Biciclist/Calamburist/Futurist/ Esențialist/ Exagerist/ Idealist/Înțelepțist/Optimist/ Parabolist/ Scenarist/ Telefonist/ Trăirist/ Trăncănist/ Visătorist/ Vizionarist/ Zăpăcist Paisprezecist- pentru 14 ani pe 10 cireșar. Iani-Iani, decarul și secundul din trio. Cel mai scămos și mai frumos Iani-Iani din toate sistemele solare! Iani-Iani, te binecuvântează MaMa: ani-lumină mulți, înzestrați, fericiți! Fusese ziua lui. G.D.: Le las aceste rânduri și îmi povestesc, sunt persoane care citesc, mămici mai cu seamă, sau chiar și colegi, și sunt așa emoționați. La început spuneau: E ziua mea, te rog să nu mai postezi nimic! Ianis oricum iubește anonimatul, dacă ar putea să fie transparent ar fi perfect, dar acum văd că prinde și el drag și curiozitate de ceea ce-i las scris. C.O.: Deci, el tot Liceul de Artă… G.D.: Clasa a IX-a Design, a fost o cumpănă trecută de curând cu el, primul admis pe proba de talent, l-a mâncat mediul și pe el, pentru că Elias, inevitabil a fost influențat de context. Acum să vedem cu Mati ce va fi, pentru că el pare tot în zona asta să aibă aplecare, face benzi desenate, experiențele lui și mai ales emoțiile le sintetizează pe niște foi A4 împăturite și e o cursivitate acolo, sunt niște foi care se răsfoiesc și sunt benzi desenate de el. C.O.: Iată, de la 6 ani, Matias își încearcă talentul. Am inventat o mașină a timpului! Cum v-au schimbat copiii viața și prioritățile ție și lui Radu, pentru că noi glumim, ne bucurăm să citim aceste rânduri minunate scrise de tine, dar nu e ușor să fii într-o casă cu patru bărbați, până la urmă, mai mari sau mai mici? G.D.: Da, matriarhatul a fost fără nicio șansă de reușită să se reîntoarcă, oricum, avem un cățel și am zis că poate în felul ăsta echilibrăm balanța. Nu e ușor, e o provocare, sunt universuri paralele și n-apuc niciodată să mă plictisesc. Ei sunt antagonici, băieții sunt precum apa și uleiul, sunt în același mediu, dar sunt total diferiți. Mi-e foarte greu câteodată să mă pliez pe ceea ce își doresc, fac față cu greu, dar mi-au dat foarte multe semne, ei sunt profesorii mei.Faptul că am devenit mamă când eram jurnalist și proaspăt mămică, am zis: Copilul are nevoie de o mamă! Și oricât de tembelită aș fi de virusul gazetăriei, totuși am o datorie față de acest copil și am anunțat că voi ieși din presă. Lucrând în comunicare și știind că intru la program la ora 9:00, dar niciodată nu știu când termin programul. Am avut o experiență interesantă, îi făceam baie într-o seară și mi-a spus: -Am o taină, pot să ți-o spun? Zic: -Te rog, în mare secret. -Am inventat o mașină a timpului. Avea 4 spre 5 ani. Și spun: Ce să facă această mașină a timpului?-Această mașină a timpului să mărească timpul când ești cu mine și să-l micșoreze când nu ești cu mine! Picioarele au devenit de lut și l-am întrebat, aproape scâncind: -Și funcționează această mașină a timpului? Mi-a spus: Nu știu, încă îi fac probe!Și aceea a fost demisia mea. De fapt, copilul strigă după mama lui, are nevoie mai mare de prezența mea. Am anunțat că plec din comunicare după 4 ani și jumătate, tocmai ca să petrec cât mai mult timp cu ei. Demisia aceea a însemnat a treia facultate, al treilea copil, Mati, cel care a venit când trusoul nu mai exista, trusoul băieților mari. În plus, ne-am trezit că în ziua în care am dat mobila din camera copiilor, care era o mobilă foarte frumoasă, colorată, cu forme geometrice, am aflat că sunt însărcinată. Practic am luat-o de la zero cu totul. Și apropo de credință și de semnele pe care le-am primit, au fost atât de multe certitudini când eram proaspăt mămică și-l aveam pe băiatul mijlociu, mezin pe atunci, în brațe, trăiam acea stare de serenitate și de frumusețe, și de liniște, și de preafrumos și spuneam: Ce frumoasă-i experiența asta, ce-ar fi dacă aș mai trăi o dată momentele acestea?Și am zis: Nu, nu, nu e momentul, pentru că acum am o problemă medicală și n-am voie, nu e bine să se întâmple asta! Și au trecut 8 ani până când eu am amânat o intervenție chirurgicală laparoscopică,era ceva destul de ușor. Și în momentul în care corpul meu a fost pregătit a apărut Matias.Pentru că eu am trimis acel gând și, când corpul meu a fost vindecat, Matias a așteptat destul de mult, vreo 8 ani, dar când ne-a ales, am zis: Uite încă o dovadă!Și e un copil perfect, un copil liniștit, atât de ușor de crescut, asta a fost încă o dovadă. Și au mai fost momente în care am zis că Dumnezeu e aici, e cu noi, cu mine și ne protejează și e atât de iubitor și de bun. C.O.: Mă gândeam că Mati a beneficiat din plin de tine ca mămică, pentru că deja erai freelancer și probabil ai avut mai mult timp pentru el. Îmi spuneai că încerci să duci mai departe ceea ce făcea bunica ta cu tine, adică să-i apropii de biserică, i-ai botezat pe doi dintre ei chiar aici, la noi la Catedrală. Îmi place și lookul pe care îl au toți trei băieții tăi, cu părul lung, non-conformiști, dar și voi aveți o imagine binecunoscută în târg. Mi-a făcut mare plăcere să avem această discuție, voi continua să citesc ceea ce scrii despre familia voastră, despre copii în special. Aștept să văd următorii artiști ai familiei, pentru că, până la urmă, veți fi o familie cu cinci artiști. G.D.: Da, așa este, oricum toate candorile lor le-am scris și le-am și ilustrat, peste ani își vor vizualiza copilăria, pentru că folosind moda ca pretext, toate candorile lor scrise de mine au devenit imagine. C.O.: Artistul fotograf Gabriela Doboș-Scăpărici scrie despre frumoasa ei familie: Ador cuvintele îndrăgostite, dar când vine vorba să îndrăgostesc cuvinte despre și pentru AI MEI, mă pierd. Așa că vă arăt pixeli îndrăgostiți de și cu AI MEI: Eli-Eli, Iani-Iani, Mati-Mati și Radu-Radu. La Librăria „Presa Bună” găsiți cartea 📖 „Împărtășiri din viață” (volumul I și II), autor fiind Carmen Olaru. Cele două volume au fost tipărite de Editura „Presa Bună” și cuprind 60 istorii de viață ce merită împărtășite.

Al XLIX-lea

Număr fericit, puternic, rotund, semiprim, compus, impar, briliant, în limba matematicii. Protonii indiului, în limba chimiei. Galaxie lenticulară și eliptică, planetă minoră, cometă periodică, în limba astronomiei. Paralelă spre miazăzi și spre miazănoapte, în limba cartografiei. Stelele unui drapel, în limba vexilologiei. Ierni sau revoluții ale Pământului în jurul Soarelui, în limba anotimpurilor. Un an înainte de jumătatea-mi de veac, în limba timpului. Decriptare foto: Gypenoside XLIX, structură chimică.

18

Un fior îmi stârnește fluturii din corp. Roiul răvășește fiecare celulă, căutându-și infinitul de orizonturi. Istovit, se regrupează în plexul solar. În firava acalmie, raționalul îmi șoptește că Ianis mi-ar fi zburătăcit fluturii. S-a foit în cămașa lui de mătase, tot mai strâmtă. Din senin, câțiva fluturi se ridică. Se încâlcesc pe cerul din mine. Îi dor aripile. Zbaterile lor inervează nervi neștiuți. Cu interiorul răvășit de fluturii răvășiți, caut chei. Apoi mașina. La volan, contracțiile dictează ieșirile din… și reîntoarcerile în… trafic. Maternitatea pare dincolo de curbura Pământului. După clipe lungi cât niște eternități, așez mașina să-și tragă sufletul, niște zile. Triaj. Cuvinte schimonosite. Consult. Scobutilul îmi pietrifică fluturii. Retur. Apăs pedale și învârt volanul căutând să ajung dincoace de arcuirea geoidului. Istovită, acasă, mă așez să citesc. Să uit. Între pagini, Ianis strănută. Fluturii crapă crisalidele abia alcaloidate. Roiul roiește frenetic. Contact, contracție, respirație sacadată, trafic, contracție, icnet, voce subțiată, contracție, operație. Un fluture iridescent se zbate în scutec. Miroase a mir, foșnește solzii de aer, cască ochii să îi inunde cu tot mai multă lumină. Între lumi, îl văd aici, pare că îl țin dincolo. Fluturii zboară haotic în capul meu, cu busolele din antene răvășite de anestezic. Firimituri de secunde pentru mine, ceasuri pentru alții până revin. Lucidă, fericită, împlinită, mult peste ce am îndrăznit să visez. 18 ani de atunci… P.S. Revin. Fluturii din capul meu roiesc, mă răvășesc, nu găsesc cuvintele pe tastatură...

9

Valurile de opal își caută des țărmurile spre periferiile irișilor tăi. Oceanul stăruie în tine ca în fiecare dintre noi. În zenitul oceanului tău se află un destin însorit. Asta și pentru că te-ai ivit miercurea, ziua în care străbunii credeau că s-a făurit Soarele. Acum nouă ani, în Miercurea Divină, ți-am privit opalul celest. De atunci îți caut privirea și este, de fiecare dată, ca prima dată: uimitoare și proaspătă, cu interferențe mistice după ce lumina s-a îndrăgostit de ocean. Sprâncenele-ți dansează după cum țopăie ludicul din mintea ta. „Habarn-ai” că ele îmi spun, de fiecare dată, adevărul. Vântul ți se ascunde des în pletele. Le schimbă forma și nuanțele. Mai nou, par raze înscărite și aricioase după ce convențiile sociale au secerat holdele nisipoase. Dar miros la fel. Ca acasă.
Dincolo de ocean și de coamă, mintea ta născocește sublimul. Pe cerul și pe norii plăsmuirilor tale încă alunecă, doar răsturnați, melci cu cochilii de aer, de vânt, de apă, de lună și de soare. Revenirile în concret îți așează cifrele în premii, benzile desenate în cartoane cu antet și fericirile în prietenii tot mai trainice. Magia, mirarea, inocența și misterul din suflețelul tău mă însoțesc și mă vindecă, Mati-Mati, cea mai proaspătă dintre cele trei binecuvântări ale vieții mele.
MaMa, în ziua în care împlinești ultimul cardinal… natural. Să ai viață îndelungată sub cardinalul cel mai însorit, să cauți șanse chiar și în neșanse, copil magic, născut la nouă luni, cu cele nouă virtuți, nouă grații, nouă muze și tot atâtea „fructe ale spiritului”: dragoste, bucurie, pace, îngăduință, bunătate, credință, blândețe și stăpânire de sine!
9 ani în infinitul vertical din Cireșarul lui '25 după două mii (08.06.2025)

20 de ani în 05.2025

Acum două decenii ai devenit pământul vieții mele. Și cerul vieții mele. Și aerul vieții mele. Mi-ai dat sens. Nu-l intuiam până atunci. Pluteam, cred. M-ai dat rădăcini. Și trunchi. Și coroană. Înflorim împreună. Mai ales de când într-un ghinion s-a furișat un mare noroc. Formidabil cum cei mai mari pași ai tăi i-ai făcut după neșanse! Și ai mei au fost la fel de mari. Atunci am învățat de la tine cum să mă înțeleg cu mine… Când mai deschid ușa copilăriei tale, te privesc și șoptesc în mine cât de minunat ai devenit. Arborescent. Te binecuvântez să-ți fie bine și în restul vieții tale pentru care mă rog să fie îndelungată! Să crezi în tine! Tot tu m-ai învățat să cred în tine. Să îți desăvârșești splendida arhitectură interioară! Să ai ani mulți, cu sănătate, rodnici, cu cele mai frumoase oferte de destin, întâiul meu infinit vertical! În spațiul care se va întinde între ultimul meu cuvânt scris pentru tine și restul vieții tale, știu că vei găsi puterea să trăiești cu bucurie, demn și înconjurat de oameni care să te merite. Cuvintele mele pentru tine nu au spaime. Nici luptă. Doar speranță.
Topită de drag,
MaMa
8-ul din mai-ul lui 25. 2025 / (20 de ani în 05.2025)
P.S. Eli-Eli, îți voi spune și îți voi scrie de fiecare dată pe numele de alint, să te feresc de spiritele rele.
Mulțumim pentru pixelii fermecați Cătălinei Zaharia!

Spre orizonturi science-fiction

Musafir, faraon, căpcăun și arhitect. Cam astea sunt… profesiile pe care și le-a dorit cel mai mult Eli-Eli în devenirea lui de până acum. Primele trei l-au fericit în prima și în a doua copilărie. Pentru ultima, trudește de câțiva ani, dar nu resimte eforturile pentru că focul interior îl dogorește. Semizeu al perspectivei așezată în 2D cu efect tridimensional în generația sa bahluviană, cu volumetrii valorizate cu alb pe negru, pătimașul aspirant nu a avut releveul râvnit de universitarii carpațieni, “neneam” minculescian ori cantacuzin. Din păcate, puțini cu talent real și cu rezultate meritorii au ajuns pe listele finale, cotropite de unii abia alfabetizați în ale arhitecturii ori cu T-urile cele mai noi. Piemontul l-a ales să îl școlească în reședința “unesciană” a dinastiei Savoia, fiind unul dintre cei 40 de internaționali triați prin examen nesimulat, realmente dificil și iscusit criptat. De la atef, cârjă si îmblăciu de jucărie la imprimante cu mai multe D-uri, soft-uri augmentate, instrumente digitale care desenează viitorul imaginat de Eli-Eli în apartamentele “Ducelui Cap de Fier” (Emanuele Filiberto, duce de Savoia). Ce parcurs, ce destinație, ce ofertă divină de destin, Eli-Eli! Să urci în toate trenurile vieții care au plecat dinspre arhitectura neolitică a copilăriei spre arhitectura invizibilă, rotativă, parametrică, spre geometriile imposibile și spre orizonturile science-fiction! Te binecuvântează MaMa de la… 1700 de kilometri! 23 septembrie ‘24

Iani-Iani - 17 ani pe 10-a 6-a, 24 după 2000 și după Cristos

Pacea începe să curgă tot mai des în decarul meu. Sinele lui juvenil învață să uite de clocot. Lui Iani-Iani i se ițește scoarța, magma fiind tot mai aproape de suprafață. Are o lejeritate a sinelui nebănuită și un șarm aparte, străine de sinele meu de atunci la vârsta lui de acum. A pornit apostolește pe căi intuitive în complicata aventură a devenirii. Nu este un ins cartezian, dar are o filosofie de viață pe care mi-o predă fără eschivă. El a devenit, de vreo doi ani, profesorul meu de îndoieli, de mirări și de șovăieli. Alege din lexicon tot mai puține substantive mustrătoare pe care mi le dedică târnosite în adjective. Secundele lui sunt încă veacurile mele pentru că timpul lui este un altfel de timp, care nu doar trece, ci durează. Zodia gemelară îl face să aibă multiple semnificații ascunse, adesea antagonice, iar zecele în care s-a născut abundă în simbolisme. Astfel… Primul cuplu cosmic, cifrele 0 și 1 îl compun pe 10. Totul lui zero întărește 1 în lumea creată armonios, binar. Spiritul și energia lui 0 și materia și energia lui 1 puse invers, în 10, exprimă unitatea dar și dualitatea, nu doar noile începuturi. 10 reconciliază energiile primordiale și este cheia înțelegerii misterului cosmic și divin, precum și alinierea gândurilor cu realitatea, a viselor cu planul ceresc. Om dublu inițiat, deplin conștient de perfecțiunea sinelui, și-a spiritualizat corpul și a materializat spiritul. Este o ființă de lumină particulară, dar și universală. Iani-Iani are minte sclipitoare, analizând din mai multe unghiuri (cam din toate!) mediul, oportunitățile și eventualele piedici. Necesită dovezi palpabile și constante de apreciere, îi place turma dar duce și dorul solitudinii, așa cum flăcările gemene s-ar privi în oglindă. Adoră unicitatea, este dependent de iubire și începe să pună preț pe dezvoltarea personală. Vede frumosul acolo unde alții nu îl văd. Pătimaș, inovează cu îndrăzneală, îi place pionieratul și împuternicirea, depășind uneori limitele posibilului. Universul îi șoptește adesea să renunțe la neîmpăcările din trecut îmbrățișând iertarea, să învețe flexibilitatea de a se schimba și astfel să se pregătească pentru călătoriile viitoare care îi vor urzi tapiseria vieții. Știe că este farul meu pe căile nedeslușite, izvorul meu de iubire, de optimism și de speranță. Mai știe că mă inspiră și că simt că el este vestitorul transformărilor mele pozitive. Îi mulțumesc că îmi îngăduie să greșim împreună atunci când încrederea este excesivă, ori acționăm impulsiv, ori tremurăm în neliniști sau imaginăm un idealism excesiv! Simte că punem laolaltă încurajare, energie și intenții pozitive în călătoria noastră comună pământeană și în cea târziu nepământeană. Iani-Iani, cultivă cumpătat reziliența, îmbrățișează recunoștința și rămâi optimist! Îndrăznește, iubește și iartă! Nu uita că singura certitudine este ziua de astăzi! Mulți ani-lumină telurici în lumină, să fii și să te păstrezi sănătos și să dibuiești la timp toate ofertele de destin! Te binecuvântează, MaMa! 17 ani pe 10-a 6-a, 24 după 2000 și după Cristos

Matias, 8-arul 8-imist și… 8-im. Ideograma lui 8 de pe 8

8 ani pe 8. O singură dată în viață stau laolaltă așa. Și încă o dată pe 8, 8 lipit de 8 în 88 de ani. Grafic, 8 este infinitul întors și semnifică prosperitate și abundență. Arhetipal, 8 atinge capacitățile creatoare și materializatoare la potențialul cel mai de sus. Karmic, 8 este punctul de întâlnire dintre cercul generațiilor anterioare și cele ulterioare, hotarul dintre trecut și viitor, vamă între generații în karma viitoare. Spiritual, 8 oprește „răul” din trecut și dă „binele” în viitor. Alchimic, 8 este purificator, transformator, metalic. Economic, 8 este Lupul de pe Wall Street, finanțatorul și investitorul spectaculos. Justițiar, 8 înseamnă luptă pentru: dreptate, valori morale și umanitate. Caracterial, 8 înseamnă integritate, intransigență, hotărâre, tărie, stabilitate, nădejde, ambiție de neclintit, bunăstare și noroc. Astrologic, 8 este saturnian. Echivalent cu disciplina și anduranța. Numerologic, 8 este una dintre cele mai puternice și mai complexe cifre, guvernată de călăuzire, încredere, succes și seriozitate. Scăpărologic, 8 este binecuvântarea mea la puterea a doua: eliasiană și matisiană. Am șansa să fiu printre Oamenii lui Opt. 8 este om și este om ideal. Are forma și cuprinderea perfecte! 8-imist, 8-im și 8-imizat, Optimus chiar este Matias, stăpân (roman și „român”) al zeilor (casnici) și al oamenilor, suprem în toate. Focul lui intern a devenit focul nostru intern. Mati-Mati, te iubim până dincolo de dincolo, îți dorim să fii și să te păstrezi sănătos, să petreci teluric multe zeci de ani-lumină în lumină, să păstrezi lângă tine doar oamenii buni și să te păzești de excesele lui 8! Te binecuvântează MaMa, la puterea a 8-a!!! P.S. 1. Nu credeam în puterea numerelor până să primesc primul dintre cele trei daruri divine. 2. Din doi în doi ani, Luna răsare pe 8 iunie în perechi: semilună în creștere și semilună în descreștere. Pe proximul 8, Luna a încheiat perechea de creștere. 3. Încă nu am uitat că numeralul cardinal se scrie cu litere. A primat grafismul.

19 ani eliasieni

Rugăciunile unei mame nu se tocesc vreodată. Sunt aceleași de când simte că inima ei însuflețește altă viață. Binecuvântată și cu darul de a-i fi nespus și nescris de drag propriul copil, o mamă se roagă cu nemiluita. Cu voce mocnită ori rostind în gând, prin rugăciuni imploră să-i fie lungit timpul de aici al darului divin, sănătate, bunăstare și viață-magnet pentru frumoase oferte de destin. Sufletul lui Eli-Eli Întâiul l-am pipăit înainte să mă aleagă să-i fiu mamă. Era (și încă este) atât de mătăsos! Deși este cel mai teluric dintre fiii mei... La cei 19 ani ai lui, ia decizii rabinice. Tot timpul gândurile bune îi devin faptă. Preferă să asculte decât să vorbească. Are anticorpi pentru o viață strâmbă. Trăiește în cele mai frumoase puncte de fugă ale vieții. Eli-Eli, ești mai curajos decât știi, mai puternic decât crezi, mai iubit decât simți! Dacă-ți va fi, vreodată, greu, sunt aici! Mă rog pentru tine! Să trăiești în religia iubirii ani-lumină, preabunule, preaiubitule și preaminunatule! MaMa, în infinitul vertical din mai-ul lui '24 după anul 2000

Salcâmii mei roz cu flori de gheață

Trăiesc pe ulița pe care mi-au murit salcâmii. Viața i-a uitat, în firescul firii lor vegetale, prin acest noiembrie. Târziu i-am observat brunificați. Apoi costelivi, cu ochii inerți, fixați pe fostele lor frunze învârtejite de vânt, presate de crampoane cauciucate, întregi ori în firimituri purtate de curenți născuți să le despartă de trunchiul care le-a născut. Nu mai știu când i-am privit de jos înspre sus și parcă mă țintuiau mirați că am lipsit în ceasul morții lor. Le-am spus șoptind că mi-e dor de foșnetul lor. De umbra lor. De rozul lor. Și mai ales de mirosul vanilat cu accent de zahăr cristalizat neomogen. Nu mai știu de ce m-a uimit nerăspunsul lor. Nu știu cum să dau uitării indiferența față de ființa mea. Chiar nu știu unde își petrec neființa dar nu voi lipsi de la renașterea lor. Nu le-am trăit această moarte. Sigur le voi retrăi proxima revenire. Salcâmii au trecut muți pe lângă mine. Și gardurile m-au lăsat în urmă, trăncănind din cuie ruginite și lemne cariate. Când au trecut de trupul meu și trupurile celor doi meri, întortocheatele bețe cu rădăcini m-au privit încruntate. Înghițeam în sec aceleași păreri de rău deși parcă mai ieri mușcăm din fructele lor plutitoare, pline de aer și pistrui, colorate de vipie. Iarna, umbra merilor mânjește aiurea împrejurul. Forme nedeslușite amestecă neliniștea luminii, indecisă dacă să fie umbră dură sau penumbră. În cele din urmă, i-am lăsat să treacă neliniștiți de liniștea mea.
De salcâmii morți care trăiesc pe ulița pe care și eu trăiesc mă topesc de dor. Când iernează, numai în noaptea de sub pleoapele mele își deschid coroanele ca niște umbrele uriașe franjurate și moi. Îmi amintesc balansul lor catifelat din clipele calde. Clipele înghețate de acum sunt din realitate, dar cele calde, din vis. Nici bine nu se primăvărează că redevin pătrunzători. Când primele flori li se desfac, mirodeniile șovăiesc pe apex, se prăbușesc în sinusuri și răvășesc hipofiza. Vaporii lor parfumați se tot țin după mine. Și umblă prin mine. Mai ales în tihna nopții, salcâmul roz miroase roz. Când săgețile fine de ploaie lipesc de asfalt miesmele urbane, salcâmul se ia la harță cu fructiferii și ornamentalii din mahala. Îi domină. Mă domină. Și acum, în plină iarnă. Neninsă, periferia le-a înghețat umbrele și le promite neatinse contururile. Doar pelerinele de stele le recompun, când și când, coroanele maiestuoase care amintesc de straiele botanice ori când Luna e panglică și face aerul bocnă de le înflorește gheața dinspre rădăcină spre văzduhul cristalizat. Când adierile devin tot mai calde, încep să le aud seva. Noapte de noapte îi ascult cum bolborosesc și simt cum se înalță, cum înfrunzesc, cum îmbobocesc și cum pocnesc capetele ciorchinilor plușați și îmbibați cu acea stare de bine. Trăiesc pe ulița pe care îmi mor salcâmii. Trăiesc pe ulița pe care le retrăiesc reînvierile. Prefer reîntâlnirile, revenirile lor în ființă. Când trec pe lângă mine renăscuți, renasc cu ei. Între fiecare solstițiu și echinocțiu, îndur tristețile dinaintea reîntoarcerilor lor. Dar știu cu după mirosul de ger, de zăpadă… șuvoită, de permafrost năclăit, vin notele cele mai înalte și recognoscibile ale salcâmului care își trăiește și își moare veacul pe ulița mea. (Text publicat pe Știri Est / https://stiriest.ro/2022/12/20/salcamii-mei-roz-cu-flori-de-gheata-text-gabriela-dobos/?fbclid=IwAR1imODvP5C3AIBpRt-tjS44uUPfqsfE3G3OFR0kU2A-SPPoAnSuyX1e7JE)

S Ă R U T - M Â N A, M A M A!

Nu am cum să am habar cum era pe 20, în toamna de acum 75 de ani. Pesemne că până și vremea se ținea de cuvânt și îngălbenise, înroșise, brunificase și lepădase straiele vegetale. Anul 48 din secolul și mileniul trecute era unul de reconstrucție și de acceptare că mintea umană imaginează și transformă în fapt suferința departe de limitele suferinței. Paradoxal, ca și acum, deși istețimea, iscusința și spiritul omului păreau să fi atins culmile de sus. Se suferea și atunci. Se suferă și acum. Atunci suferința nu era globalizată, acum fiecare "of" al planetei se zbate și în noi, îmbibați cu imagine, sunet, cuvânt scris sau esențe digitale care răvășesc și varsă lacrimi. Uman, o catastrofă: am involuat. Tehnic: de neoprit. Între aceste hotare de timp, de reconstrucție și de pulverizare, te-ai născut, ai copilărit, ai atins maturitatea și senectutea, trecând prin firescul unei Mării: acela de a fi mamă. Și bunică. Și prietenă. Și ajutor. Stâlp. Ce stâlp! Trainic, din metalul uman cel mai statornic, inflexibil și neobosit. Sunt printre puținii din jurul meu care nu șchiopătează sufletește. Am și mamă, am și tată pe Pământ. Cu alte cuvinte, încă trăiesc copilăria. Cu ei și prin ei sunt ceea ce sunt. Ceea ce suntem cei din nucleul nostru greu. Între noi știm, simțim, dar nu rostim. Acum este un moment pe care nu am voie să îl ratez: S Ă R U T - M Â N A, M A M A! Ani buni, fără dureri, cu râsete și inimă împăcată, MAMA!

M A M A, 70 pe 20 Trăibilă este viața când M A M A nu este doar în gând. Copilăria – cu nesiguranțele, tumulturile, alintăturile și trândăvelile ei – nu mi se isprăvește câtă vreme M A M A este. Fără M A M A, aș fi trăit într-un deșert al emoțiilor. Și șovăielilor. Este echilibrul, azimutul și lumina mea. Cred că fiecare M A M Ă este sanctificabilă. Ani mulți, tihniți și buni, M A M A! Răvaș digital către o mamă septuagenară de la fiica cvadragenară.

Primele 12 aripi

Era la sfârșitul primăverii, când bujorii îți râdeau trandafiriu, alb sau roz. Cei roz cu accentele lor abia perceptibile… Era cam pe când liliacul și călinul se topeau în adierea zefirului, ducând liliachiul și sidefiul în mintea ta, pitite cu mirosul lui cu tot pentru încă un an. Salcâmii își umflau ciorchinii în ivoar, roz sau galben-muștar, răvășind zumzăitoarele. Natura se pregătea de arșițele verii, anotimpul în care ploaia este ademenită cu rugăciuni și cu prapuri tămâiate purtate pe ogoare. Era în mai, luna în care ai ales să te naști. Era, cum ar veni, în mini-anotimpul dintre anotimpuri în care toanele soarelui și smiorcăielile norilor decid dacă tot anul este bun, secetos, ploios ori capricios. Păsăretul ciripea panicat ca și cum mini-anotimpul este prea strâmt pentru trilurile aduse de departe ori nepovestite de când frigul l-a gonit până revenirea pe un rămășag: căldura verii. Să nu uit de măceș cu floare lui holbată și de soc, deschis ca niște ozn-uri perlate cu astrul diurn azimut.
Sfârșitul primăverii era, de fapt, deznodământul unui capitol și primele adierii ale unui nou început. Era al patrulea an din cele patru segmente a câte patru ani în care este împărțită devenirea unui copil dinspre... mutulică spre majorat.
Final de liceu cu canaf auriu, cu cea mai lungă robă scurtă ție, cu lacrimi deja de dor curse în tine, cu mulțumiri către dascăli și promisiuni către unii dintre colegi. Cu mina ta de stăpân de sine cu genunchi moleșiți de emoții, cu îmbrățișări de grup interminabile. Ce apariție! Cât de frumos ești! Și de minunat! Și de nobil! Și de franc! Și de demn! Câtă frumusețe este și în tine! Să te păstrezi, să fii cel mai nobil dintre nobili! Patru ani au zburat de la o altă primăvară, când ți-am scris, la absolvirea gimnaziului, despre primele tale opt aripi. Ți le rescriu, valabile atunci, acum și peste o eternitate.
1. Liceul va fi cel mai frumos capitol din devenirea ta. Prieteniile pe viață se leagă acum. Tot acum sunt întâlnirile providențiale cu dascălii care poartă majuscule. Te vei întoarce nostalgic și cu recunoștință către anii care vor urma după ce vor fi puși la trecut. Zâmbind, privesc la liceeana care am fost.
2. Este normal să faci greșeli. Și eu am învățat, făcându-le.
3. Rămâi demn! Doar așa te vei înțelege cu celălalt tine.
4. Este normal să te răzgândești, să ceri ajutor, să fii emotiv/dezamăgit/încântat, să simți că plutești. Nu te grăbi! Gândește măcar de două ori, de fiecare dată!
5. Ești puternic. Mai puternic decât am fost. Mai puternic decât cred sau crezi că ești. Ai resurse adânc săpate de mine în tine.
6. Ești foarte important pentru mine. Ai fost de când m-ai ales să îți fiu mamă.
7. Ești perfect. Eu sunt imperfectă.
8. Mulțumesc.
Adaug alte patru aripi, la finalul celor 12 clase, pentru toată viața și încă o zi…
9. Întâlnirile totemice cu maeștrii au loc în universitate. Ajungi lângă ei, ascultă-i, observă-i, uimește-i, uimește-te de tine apoi! Fii un bun discipol ca să devii maestru la superlativ!
10. Ai cel mai splendid matisaj emoțional dintre cei pe care i-am cercetat. Ai cel mai frumos și statornic sine. Nu sta lângă cei care vor să te schimbe!
11. Locul a făcut omul, dar omul transformă locul. În locul transformat de tine, alege oamenii mistuiți de aceeași lumină!
12. Astăzi să nu îți fie mâinele de care te temeai ieri! Astăzi să îți fie mâinele de care te bucurai încă de ieri!
Te binecuvântează MaMa! Pentru Elias, infinitul meu vertical, la fine de primăvară înflorată și înmiresmată, când aripile vieții i se pregătesc de zbor frumos, înalt și lin!

Binecuvântările mamei

Ploua ca acum pe 8, pe la ora 8, acum 18 ani, când memoria și reflexele mi-au amorțit. Tot pe 8, dincoace de prânz, reveneam dintre lumi. Zăream soarele pe fereastră și simțeam soarele care se foia în brațele mele, în pelinci foșnitoare. Erai mic, atât de mic în comparație cum ești acum, mare, atât de mare… Te-am mirosit. Miroseai a mir deși alifiile facerii nu te mai înveșmântau. Apoi ai mirosit a lapte și a unt fin vanilat. Acum a smirnă. Nu știu să descriu anii dintre mir și smirnă. Decât că mirul se află în ambele cuvinte, ca o binecuvântare. Știu că au fost sublimi și irepetabili și că pe cât de năzdrăvan ai fost demult pe atât de înțelept și de vertical ești acum. Viața este despre alegeri, așa că îți las 18 sugestii: 1. Alege să fii bun când alții vor fi răi cu tine! 2. Alege să urci când vârful muntelui îți arată baza următorului munte! 3. Alege să riști când totul ți se va împotrivi! 4. Alege să înveți chiar și când ignoranța altora luptă să te învingă! 5. Alege să iubești ca să fii iubit! 6. Alege să mergi încet spre locul unde vrei să ajungi dacă încet este cel mai rapid mod de a ajunge! 7. Alege să binecuvântezi viețile celorlalți ca să continui să trăiești în binecuvântare! 8. Alege oamenii a căror privire se luminează când te văd! 9. Alege să greșești decât să regreți că nu ai greșit! 10. Alege viața când viața ți se va părea grea! 11. Alege să speri când disperările îți vor da târcoale! 12. Alege să te schimbi dacă vrei să schimbi lumea! 13. Alege să te ierți ca să îmbătrânești frumos! 14. Alege să fii mulțumit cu oricât de puțin vei primi! 15. Alege vitaminele vieții între care și vitamina N = să spui NU când simți că trebuie! 16. Alege să te rogi, așa vei fi împăcat cu tine! 17. Alege decât să fii ales! 18. Alege orice, doar alege! După ce stabilești adevăratele priorități ale vieții, ierarhizează-le cum simți… Știu că știi cât de importante sunt binecuvântările mamei. Ți-am tot povestit că în India, când feciorul ajunge la majorat, esențiale pentru el devin urările mamei. Le scriu chiar și pe mașini, să umble și să fie citite de cât mai multă lume. Sunt destine puse roți. Se mândresc cu cuvintele mamei și mai ales nu uită. Nu uită binecuvântările. Nu-și uită mama. În infinitul vertical de astăzi și în infinitul orizontal al rămânerii tale cât mai îndelungate, îți las binecuvântări pe care să ți le scrii în suflet și să ți le făgăduiești ca să nu te uiți și să te mândrești peste timp cu tine, de tine. Elias, întâiul meu rai, te binecuvântez cu multe decenii, cu sănătate, cu înțelepciune, cu prieteni sinceri și cu cele mai bune alegeri în viață! Doamne, ziditorul tuturor făpturilor, îndrăznesc să Te rog să dai copilului Tău Elias viață binecuvântată și suflet nemuritor! Amin. MaMa, infinitul vertical din primii tăi 18 ani

Particula iubirii este particula lui Dumnezeu

Particula iubirii rămâne nepătrunsă de mintea omului. Doar particula Dumnezeu (incorect răspândită ca particula lui Dumnezeu) pare să fi fost intuită de un ateu, fizician totemic printre altele, Higgs, în mileniul trecut. Năluca misterioasă - bosonul Higgs - a fost demonstrată - și de români, printre alții -, în mileniul pe care îl trăim. Particulele iubirii interconectează cuantele lumii. Energia este iubire în fizica cuantică. Vibrațiile energiei compun iubirea, iar iubirea face posibilă crearea realității intermediate de conștiință. Universul în întregul lui este revelația fizicii recente, iar universul subatomic, când va fi deslușit, va deschide o nouă eră în fizica modernă. Particulele iubirii sunt nebuloase, încurajând filosofii științei moderne să divagheze în așteptarea demonstrației. Dar particulele iubirii sunt trăite. Le trăim și ne trăiesc. Tot mai conștient, după anul zero. Dintre toate particulele iubirii, cele materne sunt pure și cele mai înălțătoare. În această supă cuantică, particulele iubirii materne întâlnesc particulele iubirii partenerului, părinților, fraților, apropiaților, aflați în legătură permanentă, în schimb de energii cu sarcini pozitive. Fiind, oricum, idealizate, în fizica particulelor le putem înzestra cu proprietățile pe care le dorim pentru a le asambla în sisteme de particule care vibrează fericire, bucurie, împlinire. Dintre cele 70.000 de gânduri care ne traversează mintea într-o zi și într-o noapte, cele conștiente descarcă energie magnetică, produc consecințe. Gândurile încărcate cu particule de iubire produc iubire. Anti-particulele de iubire produc anti-iubire. Materia, anti-materie. Fără demonstrații în acceleratoarele de particule ale lumii, particulele iubirii sunt mesagere de iubire. Țes cele mai frumoase și mai sofisticate urzeli. Aceste particule sunt vii, sunt făpturi care nu se lasă pătrunse de erudiții științei. Dacă cineva le-ar explica rațional iraționalul, particulele iubirii s-ar stinge pentru că ar pulsa doar sarcini negative. De aceea, m-am gândit să redenumesc particulele iubirii ca fiind particulele lui Dumnezeu. Ceva ce există, dar nu poate fi explicat nici în acest mileniu, nici în cele care vor răsări. Pentru că particulele Dumnezeu există și au fost demonstrate, cele ale lui Dumnezeu depășesc mentalul și raționalul. De aceea nu ni se dezvăluie. Legat de redenumiri, revin la particula Dumnezeu, nu la particula lui Dumnezeu (sau particula iubirii). Un anonim îndrăznea să redenumească bosonul Higgs ca fiind bosonul Eminescu, citând premoniția poetului - explicația ori mesajul omise de fizicienii români, printre alții - din Scrisoarea I. (…) Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!… Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumei, E stăpânul fără margini peste marginile lumii… (…) Nedescoperindu-se particula lui Dumnezeu, particula Dumnezeu descoperită nu explică de ce noi existăm în universul care, demonstrat de fizicieni și de matematicieni, ar fi trebuit să fie o mare de lumină rece. Poate că existăm pentru că ne iubim? În toate sensurile proprii. Și în cele figurative. Încă nu în cele demonstrative. Text publicat pe StiriEst.ro (https://stiriest.ro/?s=gabriela+dobos)

Șeherezade sahariene

I
Sahara își trăia cele mai serene clipe de peste an. Nu i se mai foia nisipul, iar pulberile roșiatice ignorau șoaptele șușotite de vântul pustiului. I-am spus că ajung sub același cer și astfel a ales să tacă. Să nu se tânguie mai ales cât privim împreună stelele. M-a simțit când înnodam nord-estul meu de nord-vestul ei. Știa că îi aduc acasă praful asfințit pe care mi-l împrumutase și îl păstram în suflet. Eram în ksar, termitiera semețită din lut de berberii primitivi știută ca Aït-ben-Haddou, cu privirea orientată spre oceanul auriu. De acolo vedeam cum fuioare orizontale de căldură îi duceau vești cât mai aveam până la munții preschimbați în nisip. Emoția revederii făcuse să răsucească cerul până și-a adus deasupra norii cei mai scămoși. Sahara mea își limpezise clarul. O vedem cum deretica deși eram încă departe.
Când, în cele din urmă, inimile noastre au pulsat la unison, sentimente fierbinți m-au îngenunchiat. Priveam catatonică împrejurul, aidoma celui imaginat. Am tot amânat să respir, să nu efemerizez frumosul. Câteva dune erau noi, iar cele mai semețe erau acum ridicate pe poante, să rezeme albul norilor învârtoșați. Soarele îmi făcea discret cu ochiul strălucind aiurea cuarțul micrometric. Un turban azuriu m-a înapoiat concretului.
- Mubarak. Sahara mi te-a trimis. Voi fi camel man până în tabăra cu cele mai multe stele. Am fost înzestrați să vedem stelele și ziua.
- Câte ar fi, de fapt?, am întrebat aiurită.
- Toate!
- Mubarak semnifică ceva? Cum se destălmăcește?
- Pentru fiecare are o altă taină… O să-ți spun Fatima. Sahara începe să ardă… Să mergem, Fatima, spre inima Saharei!
Am încălecat nisipiul alergător și rumegător, ultimul din caravană, un dromader cu cele mai telescopice picioroange, cu copite moi și cu zulufi terapeutici. Până să sui, mi-am încâlcit privirea în genele lui. Nu i-am deslușit încă aluziile…
Am șerpuit printre dune, ascultând pașii care cerneau munții ajunși atât de gingași. Ca o corabie cu pânze lânoase, navigam ghidați de Soare și de alte stele imperceptibile. Nu aveam cum să nu observ cum Soarele se amuză, spre asfințit. Ne caricaturiza, proiectând pe foițe nivelate de aur trupurile călătoare. Mubarak ducea de căpăstru viețile tuturor. Știa tăișurile nisipoase pe care să suie ca apoi să alunecăm pe derdelușul fierbinte până în șeile dintre dune. Caravana ținea acum linie dreaptă, iar Mubarak s-a lăsat în urmă să se mire prin turban:
- Așa visez Sahara. E prima oară când o trăiesc astfel. Sunt la fel de uimit. Ți-a promis cel mai azuriu cer, cel mai sângeriu asfințit, cel mai umblător relief în sclipirea Lunii, cele mai alungite colțuri de stele. Și cel mai memorabil răsărit. Când o să pleci, va plânge. După patruzeci de ani, nisipul își va reaminti gustul ploii. Te va căuta apoi în furtuni roșiatice. Își va trimite pulberile în nori înalți prin lume. Ce i-ai făcut?
- M-a vrăjit și am vrăjit-o. Aici am trăit cele mai înalte frecvențe ale fericirii. Și ea, oriunde am dus-o. Vorbim des și ne trimitem semne. Trăim aceeași transă. Îți voi povesti…

II
Boante, incandescente și ridicol de prelungi erau dunele când Soarele stătea să se împiedice de orizont. Cele mai înalte, fumegau blondisim sau dădeau impresia unor flăcări de oranjadă cu răzgândiri stacojii. Umbrele lor, brutaliste și tot mai ridicole, înaintau înaintea înaintării mele. Unele se alergau, altele se încălecau, zorite să ajungă în tabăra Saharei înainte să dispară.
Dunele sunt, oricum, vii, dar certitudinea că trișează m-a găsit după a doua cotitură decisă de compasul solar care sfătuia caravana. Am bănuit că-mi veghează călătoria, dar târziu m-am dumirit ca erau aceleași, neschimbate, ca niște borne în pustiu, privindu-mă la fiecare ițire cu prima curiozitate.
Învelișul Saharei trimitea des sclipiri rușinate. Știa că știu că mozaicul lucitor erau stelele care s-au făcut țăndări de la atâta râs, căzute de lângă cele care nu se sfiau, noapte de noapte, să se stingă.
Ca o omidă leneșă, împăroșată de genele dromaderilor, inimile înșiruite pătrundeau și mai mult în sihăstria Saharei. Un punct care apărea și dispărea în aerul ondulat de căldură anunța destinația. Taman atunci steaua zilei și-a înroșit obrajii, însângerând norii. Praful înroșit și el a început să se zvârcolească, vrăjit, întrupând o pasăre cu aripi prelungi și franjurate. Pulberea s-a înălțat în chip de penaj în cea mai maiestuoasă creatură trăită de mine.
Pe Mubarak, apusul îl fermecase. Pasărea o retrăia. Deșirarea turbanului de praful vortexat îl preocupa… Ochilor mei li s-au blocat pleoapele de mirare, iar pupilele abia cuprindeau mareea de pudră însuflețită. Dunele mici transformate în aripi se mișcau tot mai fin până la imponderabilitate deplină. Camel man a ordonat dromaderilor să șadă, înlocuind cu trupurile lor adevăratele dune, acum zburătoare. Docilele ființe și-au ascuns picioroangele, lăsându-se răcorite de adierile aripilor noi. Apoi, în liniștea tot mai deplină a absolutului, Mubarak a început să sune pielea seniorilor aceleiași caravane. Își ciocnea degetele și palmele iscusit în tobițe berbere care acordau pustiul. Atunci am înțeles că am ajuns. Că Sahara era pasărea de colb asfințit care se trezise și își sporea viața pe măsură ce aripile mângâiau, neobosite, deșertul. Încă în spinarea unei dune… rumegătoare, priveam și mai de jos spre cer pasărea fabuloasă. Astfel îmi părea și mai monumentală. De sus spre jos, din perspectiva celorlalte planete, înaripata era de-o frumusețe cum rar pot descrie cuvintele. Nemaiîntâlnită. Era o îngemănare între o măiastră și o pasăre rok.
- Fatima, cunosc graiul oamenilor. Ne privim, în cele din urmă…
Sahara îmi vorbea. Sahara mă privea. Sahara mă adia. Sahara mă știa.
- Ești tot timpul cu mine, am șoptit. Dar nu mi te imaginam așa, am scâncit fin.
- Nu? Mă mir, pentru că eu sunt tu. Sunt căutarea de sine.
S-a rotit, s-a înălțat și s-a oprit acolo unde albastrul se evaporă în alb, să-și privească și mai de sus deșertul în crepuscul. M-a abandonat, să reînvăț să respir. Mubarak încă suna pielea foștilor dromaderi, jeluind în ecouri care mă prăbușeau și mai mult în mine.

III
Uimirea mă trăia. Măiastra-rok a deșertului mângâia aerul înalt cu aripile ei gotice. Aparent, privea de sus relieful pe care îl plimbă, de fiecare dată, după cum simte. Privea, precis, în interiorul meu unde semnele de întrebare șovăiau șuvoind. Și acolo sunau seniorii caravanei a căror piele cânta în cuvinte cu sunete absente dintre cele știute. Părea o limbă a Bibliilor, vecină cu dialectul sahidic. Sunetele se roteau derviș, iar vântul pustiului împrăștia mintea mea în… mintea mea. Cum să nu fi avut habar că Sahara aș fi eu?, răsuna - în perechi de ecouri - mirarea.
Înspre cardinalul ei apusean, acolo unde Mubarak a făcut popas purtând de căpăstru caravana și viețile noastre, Sahara mută doar nisip. Nu are stâncărie, nici grohotiș, nici hamadă. Aici a ajuns la desăvârșire, preschimbând munții pietroși în munți prăfoși. În mijloc și spre unele periferii mai are de măcinat și vânturat asperități eonice. În erg m-a ademenit Sahara, în mijlocul dunelor sale vii, cu umbre care n-apucă să prindă rădăcini. Taman în pustiu aveam să aflu unde mă aflu. Pasărea a apus o dată cu Soarele, ostenit să mai poleiască țestele dunelor și să ne măscărească siluetele până spre infinit. Am rămas cu Mubarak și cu dromaderii așezați ca niște dune îmblănite, cu gene lor arcuite și leneșe. Ne înghesuiam în același întuneric. Ședeam cu ei dar sinele suise pe cea mai semeață dună a disperării.
Cu noaptea lipită de pleoape, ne-am uitat în nisip amprenta trupurilor. Navigam în derivă până când, parcă la un anume semn, cerul s-a spuzit cu stele. Atunci camel man a scos compasul talisman și a căutat astrele călăuze. Eu tot pe duna disperării eram deși caravana pornise. Cernea nisipul înspre nicăieri. Luna a început să sărute, timid, nisipul. Fiecare sărut o înălța.
- Fatima, privește! Luna îți va desena ce mai frumos vitraliu al nopții. Lunecușul ei și mersul nostru vor fluidiza relieful…, foșnea cuvintele Mubarak. Începeam să cobor duna disperării la fel de nelămurită, distrasă de peisajul selenar. Părea că Luna proiectează pe Sahara propriul relief găunos, strălucitor, cu irizații când argintii, când multicolore.
- Are de-a face cu sinele meu?, îl întreb buimăcită pe camel man.
- Are! Vei afla!
Cobor simultan de pe duna imaginară și din spinarea dromaderului. Încep să escaladez, prin spatele ei, o dună adevărată, fierbinte, neagră deși adineaori fusese roșie. Mubarak mă încurajează să nu renunț când nisipurile mișcătoarele îmi ascund gleznele. Am pornit din antumbră și isprăvisem de înotat penumbra-i. Aveam de suit duna prin umbra ei mânjită de Lună.
Umbra a fost cea mai grea verticală, paralelă cu luciul selenar. Aproape ucisă de efort, m-am prăbușit în nadir cu zenitul înfipt în creștet. Curioasă, o stea își prelungea un colț înspre mine. Mă privea de aproape. M-am ridicat iute să nu-mi bage de seamă slăbiciunea. Retractil, colțul a revenit - mai târziu - la înălțimea înălțimii mele. Mă studia folosind mai multe simțuri deodată. Am ignorat curiozitatea stelei, răpită de filmul proiectat de Lună pe uriașul ecran de nisip. Ca luciul unei ape cu albia mărunt vălurită se unduia relieful luminos atunci născocit. Deși abia răsărise, Luna transla imperceptibil - tot spre răsărit -, trăgând după ea siluetele dunelor. Spectacolul mă guverna, ștergând din minte rostul revenirii mele în erg.
(Va urma)
Texte publicate pe StiriEst.Ro (https://stiriest.ro/?s=seherezada)

Despre mine... altfel

Colțurile cojocului haotic scuturate de mama au întârziat, nicidecum nu au împiedicat venirea mea pe lume, în primii fulgi ai lui 4 decembrie 1976. Un travaliu nocturn încheiat cu scâncete împletite cu ciripitul păsăretului adunat în Copou, în zorii unei zile de sâmbătă, să mă petreacă. Conștiința m-a găsit pe prispa bunicilor, pe ulițe colburoase, cu păpuși din batice, cocoțată în duzi ori peri, pe ogoare sau alergând aiurea, parlamentând îndelung cu stâlpii satului, cu mințile cele mai încercate de soartă. Îmi preferau naivitățile, iar eu dădeam cu drag zumzetul cetei de copii pe serenitatea șezătorii lor. Școala de cartier perific Iașiului nu m-a înstrăinat de satul copilăriei, Izvoare, un sat de ceangăi de pe Valea Siretului. Liceul, da. Abia împlinisem 13 ani când democrația lua locul comunismului. Nu trăisem libertatea să mi se pară greu de îndurat copilăria de până atunci. Liceul “Garabet Ibrăileanu” m-a îmbogățit cu oameni, trăiri, experiențe, descoperiri și obsesii care nu m-au părăsit: cuvântul, muzica și dragul de a hoinări. Cei cinci ani de facultate (Geologie-Geochimie la Universitatea „Al. I. Cuza”) s-au împletit cu jurnalismul. Atât de puternic a fost virusul gazetăriei încât încă mă frig degetele deși nu mai am antet media de prin 2008. Evenimentul Zilei, Jurnalul Național, Adevărul, Gândul și România Liberă au fost periodicele naționale la care am redactat aproape 13 ani, fiind corespondent local și regional. Dar au fost și Expres Magazin, Opinia Studențească, emisiunile tv sau editarea știrilor la televiziune și la radio, scrib la agenție națională de știri, apoi fotografiile iscălite la Gazeta Sporturilor, Mediafax Foto, Intact Images și Reuters. Anticipând stigmatul de a fi jurnalist, am ales comunicarea, devenind PR Officer, pentru mai bine de patru ani, la cel mai mare dezvoltator și administrator de mall-uri, lifestyle centers și proiecte de regenerare urbană din estul Europei: grupul Iulius. Din 2012, fotografia cartografiază destinul meu. În anul trei la cea de-a treia facultate (după Științele Comunicării a urmat Foto-Video) am născut cel de-al treilea fecior. A urmat un master în artă contemporană încheiat, în 2021, cu disertația care a ilustrat copilăria... copiilor mei, în fapt a dus în vizual mintea lor suprarealistă. Deși fotografia îmi ocupă mai tot timpul, cochetez cu ideea de a reveni în presa scrisă pentru a înveșmânta în cuvinte și în pixeli exclusiv frumosul, binele și autenticul. Hoinăresc cât pot de mult între hotare și, o dată la doi ani, pe un nou meridian. Cele mai îndepărtate puncte cardinale pe itinerariul meu fotografic: India și Maroc. Urmează Etiopia și Madagascar.

36. Interviu cu Gabriela Doboș

1 octombrie 2022

https://ercisfm.ro/impartasiri-din-viata/

Mr. Escape / 15 ani

 Decarul secund din trioul meu de suflet a împlinit cinsprezece ani. Născut pe 10, al doilea meu prunc a pierdut statutul de mezin. Nu și pe cel de prinț. Micul prinț este acum marele prinț după ce i-am rămas mică. I-am devenit, temporar (SPER!), inconfortabilă pentru că vortexurile adolescentine prind în mijloc mămicile, mai ales. I-aș fi, chipurile, iscoditoare, indiscretă, ilogică, iritativă, intempestivă, insinuantă, inculpătoare și infinite substantive cu “i” pentru că “i” este majuscula lui. A lui Iani-Iani, longilinul cu ochi de nefelin, care virează în nuanțe dictate de… mood (verzi când chipul este senin, gri când adolescența îi înnoadă sprâncenele și azuriu sub influența cromatică a vestimentației). Dacă ar fi să îi dau un titlu fiecărui an de-al său, anul acesta i s-ar potrivi Mr. Escape. Angoasat de examenul spre a noua, Iani-Iani s-a iscusit în evadări sub pretexte cu variabile grade de dificultate. Mă uluiește deși mă confrunt cu a doua adolescență. Părea să fiu deprinsă de fiul de cel mare pentru fiul mijlociu. Descopăr noi forme de eludare și evadare care mă lasă visătoare. Destule iscusințe posedă Iani-Iani care îi lasă portretul cu fața spre privitori. Are cel mai nemilos bisturiu verbal. Argumentează neobosit până la istovirea interlocutorului. Ajutat de grafit, duce hiperrealist tridimensionalul în bidimensional. Te esențializează dintr-o privire. Știe toate scurtăturile care îi convin și care conving. Are memoria nedreptăților și aprecierilor care îl vizează. Are o prea generoasă generozitate ce îl transformă în ținta preferată a profitorilor sentimentali. Are cel mai solid și gros strat de bine în el pe care adolescența îi așterne nisipurile și îi tot modifică relieful până Iani-Iani se lămurește și apoi clădește trainic. Este cel mai simpatic non faptic, cel mai bun strateg și marketer, cu uriaș potențial de a fi un abil politician.

Având convingerea că discursul tău de acum va fi dovedit de faptele mărețe de mâine, că vortexul adolescentin este o iluzie optică tranzitorie și că urmează acalmia, te ciufulește cu mult drag, și încă cu niscaiva răbdare, MaMa!
Pentru Iani-Iani, adolescentul de azi, visătorul de mâine, formidabilul de poimâine, în cele din urmă ceasuri ale lui 10 cireșar 2022

 

De șase ani "copilozaur”

Sufletele mele mă sfătuiesc tot mai des să mai las vederii fragmente din colajele de intimități. Măcar atunci când sufletelor însuflețite de Cel de Sus prin mine le sunt celebrate venirile și rămânerile pentru care mă rog și Îl implor să fie multe alături de mine și multe cu mine în gândurile lor însorite. Astăzi, au fost solemnitățile despre cel venit în infinitul vertical al lui cireșar, despre Mati-Mati sau eM sau Ma sau Matițuc, cel mai șarmant “copilozaur” dintre toți “copilozaurii” trăiți, întâlniți, lecturați sau vizionați. Inima și mintea îi alunecă acum pe rândurile cu gânduri pe care i le dedic și știu că viața pusă-i la modul infinit și infinitiv le vor încărca de sens, de emoție, de drag, de dor. 

Îi împărtășesc acum disperările care mă urmăresc în privința-i: 

- că forma trupului lui își tot uită amprenta și parcă se revarsă peste trupul meu după ce, acum șase ani, trupul lui de catifea părăsea trupul meu; 

- că trupul meu îi rămâne tot mai mic. Că îmbrățișările lui nu vor mai fi atât de dese. Însă la fel de terapeutice; 

- că zâmbetele lui pistruiate în negru după ce l-au părăsit dințișorii de lapte vor fi cele mai sincere și candide emoții receptate de mine la puterea a treia; 

- că furtunile lui imaginare vor avea explicații în real, în uman, în urban. Prefer suprarealismul șotios pe care lupt să i-l conserv;

- că limba română are cele mai contorsionante naivități, cele mai amuzante sluțenii și cele mai aiuritoare asocieri. “Marțiana matisiană” devine limbă moartă. Dar i-am cules niscaiva cuvinte, expresii, butade; 

- că cele o mie de inimioare care pulsează acum doar pentru mine vor fi înmiite pentru inimioarele pe care le va inanima de-a lungul lungii vieții pe care i-o doresc. 

Îi împărtășesc acum rugăciunile și speranțele mele: 

- că îi va fi bine pentru că a fost hărăzit cu bine în bine; 

- că are rostul lui în rostul nostru și al semenilor cu care se va însoți în călătoria numită “viață”; 

- că va fi cel mai abil căutător de sens; 

- că va avea un mâine mai bun decât ieri și decât azi; - că va trăi cele mai frumoase cărți spre a scrie o prea frumoasă carte a vieții. 

Mati, te îmbrățișează topită de drag, MaMa!

 

Eli-Eli, primii 17 ani

17 / Micro-povestire din primii 17

Pe Eli-Eli nu îl pot încuvânta. Doar îl pot binecuvânta cu gândurile, rostirile, dorințele și rugăciunile mele de mamă. “Habarnuam” cum îl pot înveșmânta în cuvinte. Sau în imagini. Ce urzeli de litere, ce vitralii lingvistice, ce arhitecturi frazeologice l-ar esențializa. Ori ce fel de pixeli aș croi, însăila, tivi, broda, marochina sau accesoriza să îi ilustreze interiorul. Aș așterne, însă, gânduri pe rânduri figurând... figuri geometrice recognoscibile, deși el este artizanul formelor irecognoscibile, cu nebănuite puncte de fugă. Puține figuri, firește, pentru că generația lui grăbită nu ar timp să citească, să privească, să asculte. Generația lui este trăită de viață, încă nu își trăiește viața. Vor venii și anii de trăit, nu doar aceștia trăiți.

Am tot vrut să îi scriu în zorii primilor lui 17 ani, dar am șovăit. Nu doar copleștită de cotidian, dar frământată de căutarea esențelor lui. Pe nouă eram mistuită că ratez optul din Florarul acestui an. Mi-am promis că nu trece luna fără rândurile pentru târziul vieții lui din floarea seniorității mele. Până și Luna a obosit să îmi aștepte cuvintele. Și-a văzut de lunațiile ei, convinsă că sar peste 17 în galopul spre 18 ani. Dar m-am învrednicit să îi las peste timp, esența timpuriilor lui ani chiar dacă timpul pare că are tot timpul din lume.

În forme geometrice cu infinite puncte de fugă, Eli-Eli este acum inflaționist de cuvinte versus deflaționist de fapte; este cel mai pătimaș inginer social; are exces de devotament în prietenie; este insula de liniște din multele neliniști; este catargul meu și busola mea în turbulențele umanului copleșit de urban. Deține formula echilibrului meu. Și al nostru.

Fermecată de lanul lui cu plete blonde, de ochii azurii ca niște planete, de pielea de nea, de arhitectura fusiformă și longilină, dar și de atitudinea ta nobilă, te ciufulește cu prea mult drag, MaMa.

Ani lumină în lumină vie, Eli-Eli zis Elias! Amin.

17 în infinitul vertical al lui cinci din acest an

(ani / 8 / mai / 2022)

16 / Eliaso-Nimbus

 

Norul său are o arhitectură aparent aiuritoare, un melanj între modernism și neo-futurism. Muchii precise se zvârcolesc apoi, țâșnesc și revin în forme parametrice, hadidiene cu influențe high-tech. Mai tot timpul, Elias are capul în norul lui, dar l-am mai prins și levitând deasupra-i. Visele, idealurile și proiectele le ascunde sau lucrează la ele în zgârie norii din norul său.

Nici pe departe norul nu este desăvârșit. Îl tot modelează de vreo 16 ani încoace. Forma primordială a avut aripi și a tot fost animalieră până când a descoperit geometriile și grafismele specifice avangardei lui. Tainici algoritmi compun estetica și funcționalitatea norului la care privim cu fascinație.

În fiecare 8, adică în infinitul vertical din luna mai, îi aștern cuvinte stânjenitoare acum dar importante în târziul vieții lui sau după ce voi fi pe planeta unde mămicile se duc când se duc. Cum îi spuneam când inima mea o inanima pe a lui și în fiecare clipă și infinit de atunci, îl ador dincolo de fiecare cuvânt scris, gândit ori rostit.

Chiar dacă monologul adolescentin este pe alocuri minimalist, arareori deconstructivist, știu că vor veni anii cu dialoguri cu accente renascentiste și flamboaiante.

MaMa, rânduri și gânduri în Sâmbăta Însuflețită, după Vinerea Vântoasă, în mai-ul lui 21 după 2000 

 

P.S. Monolog concis într-o limbă română delicventă, sper tranzitorie.

Eli-Eli: - „ Mulțu’ ”, Scăpă! Și tu ar trebui să spui... “cu plă...”, Eli!

Scăpă: - Cu plăcere, Eli!

Îngrijorător, dar „cuplă” devine unitate de bază a vocabularului. Vai!

 

 

15 / Gânduri și rânduri pentru Eli-Eli de la MaMa

Eli-Eli, 5 ani: - Scăpă, știi cât de mult iubesc ciocolata? Scăpă, tu ești ciocolata mea!
Eli-Eli, 10 ani: - Bine, bine, Scăpă! Cum spui...
Eli-Eli, 15 ani: - Scăpă, chiar mă enervezi!
Eli-Eli, 18 ani: - Gata, Scăpă, plec de acasă!
Eli-Eli, 21 ani: - Scăpă, mă ierți? Ai avut dreptate. Eram naiv...
Eli-Eli, 30 ani: - Oare ce face Scăpă? Mă duc pe la ea.
Eli-Eli, 40 ani: - Nu vreau să o pierd pe Scăpă!
Eli-Eli, 50 ani: - Aș da orice să mai fie Scăpă lângă mine!
De la rândul patru încolo, dialogul și monologul sunt imaginare, dar previzibile. Toți am trecut, trecem și vom trece prin firescul vieții. Am răsfirat opt rânduri pentru că Eli-Eli a ales să se nască în infinitul pe verticală al lui Florar, adică pe opt.
Primii 15 ani eliasieni îi pot împărți în capitole a câte cinci ani: gingășie la superlativ / naivități savuroase / adieri preadolescentine. Precocitatea lui în a simplifica la esență este una dintre marile mele uimiri. Când îmi pierd azimutul, mă așez la povești cu un înțelept. Reglează fin, cardinal sau intercardinal, din cuvinte-cheie. Mă lasă visătoare după ce îmi ia vălul de pe față. Nucleul nostru greu are cinci suflete, dar deciziile majore se iau, de ceva timp, în trei, Eli-Eli fiind și în Executiv, nu doar în Decizional. Este un trăirist profund deși își pune des masca imberbă. Este junele pe care orice zână și-l dorește aproape pentru că are vocația prieteniei, prea multă generozitate și o prea rară noblețe. Când este sâcâit (eu o fac adesea, mă deconspir), alege abandonul pentru a evita complicațiile și contuziile verbale. Oarecum atipic pentru un tăuraș din Florar răsfirat pe verticală în infinitul lui opt. Răsfirat și la propriu pentru că se tot apleacă prin chenarele ușilor.
Gânduri și rânduri pentru târziul vieții lui Eli-Eli lăsate de MaMa / 08.05.2020

 

14 ani eliasieni
Când or fi zburat 14 ani telurici și niște clipe nepâmântene de când ne-a ales să îi fim părinți? Am, de câtva timp, acest dialog mut cu mine.

Îl măsor des cu gândul de sus până jos. Mă surprind că îi contemplu milenarismul din ființă și arhitectura-i tot mai ateniană. Mă fascinează universul cu care a venit, total lipsit de banalitate. De când respirăm același aer tare, tot învăț să îi fiu mamă. Am cea mai înaltă calificare în șovăieli, în stângăcii. El m-a învățat (și pe el am învățat) cum să fac ceva mai bine pentru ceilalți feciori. Mă privește indulgent, prin azuriul lui iridescent, de sub mormanul de plete. Mă înțelege și mă iartă. Fără excepție. Are calități atât de nobile pe care i le-am descoperit când nu găseam soluții. Ori speranță. Intemperiile adolescentine îl fac, uneori, inaccesibil, de cele mai multe ori savuros. Când era mai mic, visa să devină faraon. Apoi și-a ales meseria de musafir. În primii 14 ani din a miia lui ființă lumească, a devenit aiurist, artist, avangardist, biciclist, calculatorist, căpcăunist, caraghioșist, chitarist, colorist, ecologist, excursionist,  experimentalist, fenomenalist, haioșist, hoinarist, hoverboardist, idealist, infinitist, optimist, optzecist, pacifist, pixelist, pragmatist, poznarist, telefonist, țâfnoșist, trotinetist, visătorist și zăpăcist.

Ani mulți și însoriți, Maiestate!

Lui Elias, feciorul născut în infinitul lui Florar (8 răsturnat = infinit) / 08.05.19

 

                                   

13 / A 13-a aniversare + a 5-a lună = 18

Ce ar putea să fie 20 ca, lipit de 18, să dea 2018? Păi, ar putea să fie 20 de zâmbete în plus decât într-o zi neaniversară ori neonomastică. 20 de fiori când gândurile pure îl ating. 20 de stropi de soare care să îi picteze chipul cu altfel de lumină. 20 de scopuri nobile și noi. 20 de solzi de aer cu foșnet de șoaptă care să gonească neseninul. 20 de fericiri altfel. 20 de puteri tainice și tămăduitoare. Toate într-o zi și în fiecare zi din această viață. Ani mulți, îndestulați în bucurie, cu oameni dragi alături, sublim fiu al Lunii și al Soarelui!

O mamă de Elias

08 (zi) + 05 (lună) = 13 (ani). Sau 8 mai 2018. Adică marți, a doua zi după Duminica Răcoroasă și prima după Lunea Vânturoasă.

12 ?

11

Date personale: Născut, acum 11 ani, în cel mai frumos comitat al Moldovei

Ocupaţie: Copil fabulos, spectaculos şi alte cuvinte faine isprăvite în „-os”

Domenii artistice: Visătorie, histrionism, fotografie, muzică

Patronaj: Divin

Opere: Vicleşuguri memorabile, expoziţii de fotografie, mini-spectacole de teatru şi muzică

Premii: Încă nu reprezintă un scop

Caracterizare. Introducere: personaj central, câteodată secundar (chiar... episodic) al propriei deveniri. Toate ființele dragi care îi compun povestea gravitează în juru-i. Trăsăturile sale reies din fapte, limbaj, comportament, mediul în care se metamorfozează. Porecle: Eli-sică, Eli-truţă.

Cuprins. Portretul fizic: figură drăgălaşă şi recognoscibilă, mimică amuzantă, talie atletică, gesticulaţie expansivă, vestimentaţie... ambiguă. Portretul moral: frumuseţe sufletească, uşor de admirat. Trăsăturile sale exterioare le scot în evidenţă pe cele interioare.

Încheierea caracterizării: prin puține mijloace artistice, autorul realizează portretul unui copil cum fiecare părinte şi-ar dori să aibă: şugubăţ, creativ, generos, demn, curajos, înţelept, de o rară nobleţe sufletească, sensibil, un model pentru… oamenii mari. Plămada sa sufletească încă se documentează şi se așterne în cuvinte spre aducere aminte într-o retrospectivă a destinului, în târziul vieții.

Doar soare în viața ta, sănătate, ani mulți și buni, întâlniri providențiale, sublim pui de Scăpărici! / 8 Mai 2016 / Ai tăi (Iani-Iani, M., Radu și MaMa)

10 / 4.000 de răsărituri de când ne-ai ales

Eli, să ştii că pentru iubire poţi suferi destul…

Iubeşte, oricum!

Eli, să ştii că oamenii pot fi şi răi…

Iartă-i, oricum!

Eli, să ştii că poţi fi Mâine mai bun decât Astăzi…

Mulţumeşte-i lui Ieri, oricum!

Eli, să ştii că binele pe care îl faci poate nu va fi niciodată îndeajuns…

Fă bine, oricum!

Eli, să ştii că atunci când găseşti fericirea, unii pot fi geloşi…

Fii fericit, oricum!

Eli, să ştii că norii pot ţine captiv Soarele mai mult decât crezi…

Nu alunga norii… oricum!

Îţi mulţumim pentru cele aproape 4.000 de răsărituri de când ne-ai ales, Eli-Eli! La aniversarea primilor tăi 10 anişori, te sărută cu mult, mult, mult drag: Iani, Radu şi Scăpă! / 8 mai 2015

9

- AVEȚI UN BĂIAT DE NOTA 9!, răcnește o duduie înfrântă în lupta cu cântarul. Este infirmieră și împinge un pat pe roți în tunelul către viață.

- Pot să fac contestație?, murmur nedeslușit în timp ce în beznă disting plafoane fumurii și neoane stinse. Apoi aprinse. Apoi lumina zilei. Râd de gluma mea. De fapt, cred că doar eu am auzit-o. Mă reîntorc de dincolo. Îmi revin din anestezie.

- S-a trezit! Slavă Domnului!

Nu știu cine a rostit, dar sigur purta alb. Avea vocea unui înger.

- De ce 9? Pentru că s-a născut prin cezariană? Pot să fac... contestație?, plasez în real întrebările și, firește, gluma.

- Da, din cauza cezarienei.

După ce râsetele încetează...

- Doar vedetele primesc 10, chiar dacă nasc la fel. Deși după manual tot 9 ar fi.

Râdem de-a valma. Personalul medical pentru că totul a decurs bine. Eu pentru că trăiam, din acel moment, LA DUBLU. Ațipesc după ce tot vorbesc în dodii. Anestezia poate. Sau poate așa vorbesc eu, de fapt. Hău. Departe de perceptibil. Revin după ce simt pe obraz o respirație fină, un fornăit, un scâncet, o foială în scutecul alb, prea strâns, prea aspru. Deschid ochii. Focusez greu. O păpușică îmbujorată luptă să deschidă ochii de azur. Mă focusează la fel de greu. Apropierea ne-a trezit. Niște mâini experimentate manevrează păpușica-marionetă în scutec. O tot aduce spre mine. Copilul mă caută. Eu știu și SIMT că este AL MEU! Îl sărut și încep să plâng. Involuntar. Ca acum. Fix ca acum. Retrăiesc în fața acestei coli albe, digitale, momentele de acum 9 ani. Copilul meu de... nota 9 are 9 ani. Este întâiul meu prunc. Este Eli-Eli. Un personaj aparte, esențialmente voluntar, parcă prea devreme rebel. Rebel a fost încă din pântec. A stat cu capul în sus, în poziția Gânditorului, cu coatele sprijinite pe genunchi. A refuzat să se întoarcă spre final de sarcină, să se nască așa cum vreo 95% dintre pruncii universului ajung să se nască. Astăzi, purtăm aceeași mărime la papuci. Bănuiesc că peste vreo două luni am putea să ne schimbăm tricourile, hanoracele și gecile. El cu arabescuri vegetale și cu ii, eu cu hip-hop-eri și desene animate pe manșete sau gulere și tivuri colorate de-a-ndoaselea, la vedere. Un mare polemist, un pătimaș pe frontul argumentului, un stil teatral și exuberant în redarea faptelor, un tot mai iscusit desenator, un indecis în ceea ce privește, deocamdată, pasiunile și viitorul. Un mare ștrengar, un adorat și un alintat. Eli-Eli, un șugubăț de nota 10 PLUS! Să ne luminezi viața pe mai departe, sublim pui de Scăpărici! Cu prea mult drag, mama! Te iubesc la fel de mult și Iani-Iani și Radu! / 8 mai 2014

8

Mi-e tot mai greu să aştern pe hârtie cuvintele cu iuţeala şi lejeritatea anilor trecuţi. Este şi mai greu să scriu despre oameni care îmi umplu sufletul de bucurie şi compun motorul vieţii mele.

8 mai, ora 8.30, primii 8 ani ai întâiului meu... prunc. Ştie că îl iubesc, ştie că îl ador, ştie că lupt să devină un om şi mai bun în fiecare zi. Îşi va da pe deplin seama de toate astea peste ani. Probabil când va fi părinte. Sau cine ştie când. Băiatul cu părul de aur, pielea de nea și ochii mari ca niște planete ne uimeşte uluitor de des cu replici de om mare şi ne pufneşte râsul când ne amintim câte “meserii” a tot avut: faraon, Cavaler al Fetiţelor, inventator, făurar de rachete rapide din lemn, ceasornicar suprem, căpcăun, vânător de amurguri, chiar şi... musafir.

Eli-Eli, să te bucuri şi să ne bucuri toată viaţa şi încă o zi! Cu prea mult drag, mama! Adică Scăpă…

7

Vânătorul de amurguri, prichindelul convins că Luna nu este o fată frumoasă, ci un băiat misterios, feciorul care știe că atunci când galbenul se îndrăgostește de roșu ajunge portocaliu, copilul care după ce adoarme în el se mai vorbeşte încă şi care rostește cu aceeaşi voce cu care… gândeşte, iscusitul în desenatul crizantemelor cu pistrui, piticul convins că atunci când uităm de copilărie suntem deja adulţi, băiatul mâhnit doar când Soarele nu aţipește după Lună, ci tocmai după Saturn, năzdrăvanul care acum zâmbeşte cu și mai mult… întuneric din pricina dinţilor oferiți Zânei Măseluţă, băiatul care se naşte în fiecare primăvară, adică ELI-ELI, şi-a aniversat primii șapte ani în Zodia Taurului, chiar în Luna Florilor.

6

Băiatul cu părul de aur, pielea de nea și ochii mari ca niște planete a urcat şase trepte pe scara anilor. Profesiile i le știți: faraon, Cavaler al Fetițelor, inventator, făurar de rachete rapide din lemn și karatist când nu este vampir sau căpcăun. Tot timpul talentat, adoră să deseneze săgeți zâmbitoare, iar bastonașele dinaintea școlii sunt un fel de... opere, deși primele nu ştia să le facă decât greșit. Neînfricat în faţa duşmanilor transparenţi, spune că încă se mai teme de umbrele care se mişcă în noapte. Mai multe trăsnăi o să vă spună chiar Eli-Eli, dacă veniţi în Împărăţia Copiilor.

Ce îşi doreşte Eli de ziua lui? Doar un cer de jucărie!