luni, 20 februarie 2023
Particula iubirii este particula lui Dumnezeu
Particula iubirii rămâne nepătrunsă de mintea omului. Doar particula Dumnezeu (incorect răspândită ca particula lui Dumnezeu) pare să fi fost intuită de un ateu, fizician totemic printre altele, Higgs, în mileniul trecut. Năluca misterioasă - bosonul Higgs - a fost demonstrată - și de români, printre alții -, în mileniul pe care îl trăim.
Particulele iubirii interconectează cuantele lumii. Energia este iubire în fizica cuantică. Vibrațiile energiei compun iubirea, iar iubirea face posibilă crearea realității intermediate de conștiință. Universul în întregul lui este revelația fizicii recente, iar universul subatomic, când va fi deslușit, va deschide o nouă eră în fizica modernă.
Particulele iubirii sunt nebuloase, încurajând filosofii științei moderne să divagheze în așteptarea demonstrației. Dar particulele iubirii sunt trăite. Le trăim și ne trăiesc. Tot mai conștient, după anul zero. Dintre toate particulele iubirii, cele materne sunt pure și cele mai înălțătoare. În această supă cuantică, particulele iubirii materne întâlnesc particulele iubirii partenerului, părinților, fraților, apropiaților, aflați în legătură permanentă, în schimb de energii cu sarcini pozitive. Fiind, oricum, idealizate, în fizica particulelor le putem înzestra cu proprietățile pe care le dorim pentru a le asambla în sisteme de particule care vibrează fericire, bucurie, împlinire.
Dintre cele 70.000 de gânduri care ne traversează mintea într-o zi și într-o noapte, cele conștiente descarcă energie magnetică, produc consecințe. Gândurile încărcate cu particule de iubire produc iubire. Anti-particulele de iubire produc anti-iubire. Materia, anti-materie.
Fără demonstrații în acceleratoarele de particule ale lumii, particulele iubirii sunt mesagere de iubire. Țes cele mai frumoase și mai sofisticate urzeli. Aceste particule sunt vii, sunt făpturi care nu se lasă pătrunse de erudiții științei. Dacă cineva le-ar explica rațional iraționalul, particulele iubirii s-ar stinge pentru că ar pulsa doar sarcini negative. De aceea, m-am gândit să redenumesc particulele iubirii ca fiind particulele lui Dumnezeu. Ceva ce există, dar nu poate fi explicat nici în acest mileniu, nici în cele care vor răsări. Pentru că particulele Dumnezeu există și au fost demonstrate, cele ale lui Dumnezeu depășesc mentalul și raționalul. De aceea nu ni se dezvăluie.
Legat de redenumiri, revin la particula Dumnezeu, nu la particula lui Dumnezeu (sau particula iubirii). Un anonim îndrăznea să redenumească bosonul Higgs ca fiind bosonul Eminescu, citând premoniția poetului - explicația ori mesajul omise de fizicienii români, printre alții - din Scrisoarea I.
(…) Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumei,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii… (…)
Nedescoperindu-se particula lui Dumnezeu, particula Dumnezeu descoperită nu explică de ce noi existăm în universul care, demonstrat de fizicieni și de matematicieni, ar fi trebuit să fie o mare de lumină rece. Poate că existăm pentru că ne iubim? În toate sensurile proprii. Și în cele figurative. Încă nu în cele demonstrative.
Text publicat pe StiriEst.ro (https://stiriest.ro/?s=gabriela+dobos)
luni, 6 februarie 2023
Șeherezade sahariene
I
Sahara își trăia cele mai serene clipe de peste an. Nu i se mai foia nisipul, iar pulberile roșiatice ignorau șoaptele șușotite de vântul pustiului. I-am spus că ajung sub același cer și astfel a ales să tacă. Să nu se tânguie mai ales cât privim împreună stelele. M-a simțit când înnodam nord-estul meu de nord-vestul ei. Știa că îi aduc acasă praful asfințit pe care mi-l împrumutase și îl păstram în suflet. Eram în ksar, termitiera semețită din lut de berberii primitivi știută ca Aït-ben-Haddou, cu privirea orientată spre oceanul auriu. De acolo vedeam cum fuioare orizontale de căldură îi duceau vești cât mai aveam până la munții preschimbați în nisip. Emoția revederii făcuse să răsucească cerul până și-a adus deasupra norii cei mai scămoși. Sahara mea își limpezise clarul. O vedem cum deretica deși eram încă departe.
Când, în cele din urmă, inimile noastre au pulsat la unison, sentimente fierbinți m-au îngenunchiat. Priveam catatonică împrejurul, aidoma celui imaginat. Am tot amânat să respir, să nu efemerizez frumosul. Câteva dune erau noi, iar cele mai semețe erau acum ridicate pe poante, să rezeme albul norilor învârtoșați. Soarele îmi făcea discret cu ochiul strălucind aiurea cuarțul micrometric. Un turban azuriu m-a înapoiat concretului.
- Mubarak. Sahara mi te-a trimis. Voi fi camel man până în tabăra cu cele mai multe stele. Am fost înzestrați să vedem stelele și ziua.
- Câte ar fi, de fapt?, am întrebat aiurită.
- Toate!
- Mubarak semnifică ceva? Cum se destălmăcește?
- Pentru fiecare are o altă taină… O să-ți spun Fatima. Sahara începe să ardă… Să mergem, Fatima, spre inima Saharei!
Am încălecat nisipiul alergător și rumegător, ultimul din caravană, un dromader cu cele mai telescopice picioroange, cu copite moi și cu zulufi terapeutici. Până să sui, mi-am încâlcit privirea în genele lui. Nu i-am deslușit încă aluziile…
Am șerpuit printre dune, ascultând pașii care cerneau munții ajunși atât de gingași. Ca o corabie cu pânze lânoase, navigam ghidați de Soare și de alte stele imperceptibile. Nu aveam cum să nu observ cum Soarele se amuză, spre asfințit. Ne caricaturiza, proiectând pe foițe nivelate de aur trupurile călătoare. Mubarak ducea de căpăstru viețile tuturor. Știa tăișurile nisipoase pe care să suie ca apoi să alunecăm pe derdelușul fierbinte până în șeile dintre dune. Caravana ținea acum linie dreaptă, iar Mubarak s-a lăsat în urmă să se mire prin turban:
- Așa visez Sahara. E prima oară când o trăiesc astfel. Sunt la fel de uimit. Ți-a promis cel mai azuriu cer, cel mai sângeriu asfințit, cel mai umblător relief în sclipirea Lunii, cele mai alungite colțuri de stele. Și cel mai memorabil răsărit. Când o să pleci, va plânge. După patruzeci de ani, nisipul își va reaminti gustul ploii. Te va căuta apoi în furtuni roșiatice. Își va trimite pulberile în nori înalți prin lume. Ce i-ai făcut?
- M-a vrăjit și am vrăjit-o. Aici am trăit cele mai înalte frecvențe ale fericirii. Și ea, oriunde am dus-o. Vorbim des și ne trimitem semne. Trăim aceeași transă. Îți voi povesti…
II
Boante, incandescente și ridicol de prelungi erau dunele când Soarele stătea să se împiedice de orizont. Cele mai înalte, fumegau blondisim sau dădeau impresia unor flăcări de oranjadă cu răzgândiri stacojii. Umbrele lor, brutaliste și tot mai ridicole, înaintau înaintea înaintării mele. Unele se alergau, altele se încălecau, zorite să ajungă în tabăra Saharei înainte să dispară.
Dunele sunt, oricum, vii, dar certitudinea că trișează m-a găsit după a doua cotitură decisă de compasul solar care sfătuia caravana. Am bănuit că-mi veghează călătoria, dar târziu m-am dumirit ca erau aceleași, neschimbate, ca niște borne în pustiu, privindu-mă la fiecare ițire cu prima curiozitate.
Învelișul Saharei trimitea des sclipiri rușinate. Știa că știu că mozaicul lucitor erau stelele care s-au făcut țăndări de la atâta râs, căzute de lângă cele care nu se sfiau, noapte de noapte, să se stingă.
Ca o omidă leneșă, împăroșată de genele dromaderilor, inimile înșiruite pătrundeau și mai mult în sihăstria Saharei. Un punct care apărea și dispărea în aerul ondulat de căldură anunța destinația. Taman atunci steaua zilei și-a înroșit obrajii, însângerând norii. Praful înroșit și el a început să se zvârcolească, vrăjit, întrupând o pasăre cu aripi prelungi și franjurate. Pulberea s-a înălțat în chip de penaj în cea mai maiestuoasă creatură trăită de mine.
Pe Mubarak, apusul îl fermecase. Pasărea o retrăia. Deșirarea turbanului de praful vortexat îl preocupa… Ochilor mei li s-au blocat pleoapele de mirare, iar pupilele abia cuprindeau mareea de pudră însuflețită. Dunele mici transformate în aripi se mișcau tot mai fin până la imponderabilitate deplină. Camel man a ordonat dromaderilor să șadă, înlocuind cu trupurile lor adevăratele dune, acum zburătoare. Docilele ființe și-au ascuns picioroangele, lăsându-se răcorite de adierile aripilor noi. Apoi, în liniștea tot mai deplină a absolutului, Mubarak a început să sune pielea seniorilor aceleiași caravane. Își ciocnea degetele și palmele iscusit în tobițe berbere care acordau pustiul. Atunci am înțeles că am ajuns. Că Sahara era pasărea de colb asfințit care se trezise și își sporea viața pe măsură ce aripile mângâiau, neobosite, deșertul. Încă în spinarea unei dune… rumegătoare, priveam și mai de jos spre cer pasărea fabuloasă. Astfel îmi părea și mai monumentală. De sus spre jos, din perspectiva celorlalte planete, înaripata era de-o frumusețe cum rar pot descrie cuvintele. Nemaiîntâlnită. Era o îngemănare între o măiastră și o pasăre rok.
- Fatima, cunosc graiul oamenilor. Ne privim, în cele din urmă…
Sahara îmi vorbea. Sahara mă privea. Sahara mă adia. Sahara mă știa.
- Ești tot timpul cu mine, am șoptit. Dar nu mi te imaginam așa, am scâncit fin.
- Nu? Mă mir, pentru că eu sunt tu. Sunt căutarea de sine.
S-a rotit, s-a înălțat și s-a oprit acolo unde albastrul se evaporă în alb, să-și privească și mai de sus deșertul în crepuscul. M-a abandonat, să reînvăț să respir. Mubarak încă suna pielea foștilor dromaderi, jeluind în ecouri care mă prăbușeau și mai mult în mine.
III
Uimirea mă trăia. Măiastra-rok a deșertului mângâia aerul înalt cu aripile ei gotice. Aparent, privea de sus relieful pe care îl plimbă, de fiecare dată, după cum simte. Privea, precis, în interiorul meu unde semnele de întrebare șovăiau șuvoind. Și acolo sunau seniorii caravanei a căror piele cânta în cuvinte cu sunete absente dintre cele știute. Părea o limbă a Bibliilor, vecină cu dialectul sahidic. Sunetele se roteau derviș, iar vântul pustiului împrăștia mintea mea în… mintea mea. Cum să nu fi avut habar că Sahara aș fi eu?, răsuna - în perechi de ecouri - mirarea.
Înspre cardinalul ei apusean, acolo unde Mubarak a făcut popas purtând de căpăstru caravana și viețile noastre, Sahara mută doar nisip. Nu are stâncărie, nici grohotiș, nici hamadă. Aici a ajuns la desăvârșire, preschimbând munții pietroși în munți prăfoși. În mijloc și spre unele periferii mai are de măcinat și vânturat asperități eonice. În erg m-a ademenit Sahara, în mijlocul dunelor sale vii, cu umbre care n-apucă să prindă rădăcini. Taman în pustiu aveam să aflu unde mă aflu. Pasărea a apus o dată cu Soarele, ostenit să mai poleiască țestele dunelor și să ne măscărească siluetele până spre infinit. Am rămas cu Mubarak și cu dromaderii așezați ca niște dune îmblănite, cu gene lor arcuite și leneșe. Ne înghesuiam în același întuneric. Ședeam cu ei dar sinele suise pe cea mai semeață dună a disperării.
Cu noaptea lipită de pleoape, ne-am uitat în nisip amprenta trupurilor. Navigam în derivă până când, parcă la un anume semn, cerul s-a spuzit cu stele. Atunci camel man a scos compasul talisman și a căutat astrele călăuze. Eu tot pe duna disperării eram deși caravana pornise. Cernea nisipul înspre nicăieri. Luna a început să sărute, timid, nisipul. Fiecare sărut o înălța.
- Fatima, privește! Luna îți va desena ce mai frumos vitraliu al nopții. Lunecușul ei și mersul nostru vor fluidiza relieful…, foșnea cuvintele Mubarak. Începeam să cobor duna disperării la fel de nelămurită, distrasă de peisajul selenar. Părea că Luna proiectează pe Sahara propriul relief găunos, strălucitor, cu irizații când argintii, când multicolore.
- Are de-a face cu sinele meu?, îl întreb buimăcită pe camel man.
- Are! Vei afla!
Cobor simultan de pe duna imaginară și din spinarea dromaderului. Încep să escaladez, prin spatele ei, o dună adevărată, fierbinte, neagră deși adineaori fusese roșie. Mubarak mă încurajează să nu renunț când nisipurile mișcătoarele îmi ascund gleznele. Am pornit din antumbră și isprăvisem de înotat penumbra-i. Aveam de suit duna prin umbra ei mânjită de Lună.
Umbra a fost cea mai grea verticală, paralelă cu luciul selenar. Aproape ucisă de efort, m-am prăbușit în nadir cu zenitul înfipt în creștet. Curioasă, o stea își prelungea un colț înspre mine. Mă privea de aproape. M-am ridicat iute să nu-mi bage de seamă slăbiciunea. Retractil, colțul a revenit - mai târziu - la înălțimea înălțimii mele. Mă studia folosind mai multe simțuri deodată. Am ignorat curiozitatea stelei, răpită de filmul proiectat de Lună pe uriașul ecran de nisip. Ca luciul unei ape cu albia mărunt vălurită se unduia relieful luminos atunci născocit. Deși abia răsărise, Luna transla imperceptibil - tot spre răsărit -, trăgând după ea siluetele dunelor. Spectacolul mă guverna, ștergând din minte rostul revenirii mele în erg.
(Va urma)
Texte publicate pe StiriEst.Ro (https://stiriest.ro/?s=seherezada)
Sahara își trăia cele mai serene clipe de peste an. Nu i se mai foia nisipul, iar pulberile roșiatice ignorau șoaptele șușotite de vântul pustiului. I-am spus că ajung sub același cer și astfel a ales să tacă. Să nu se tânguie mai ales cât privim împreună stelele. M-a simțit când înnodam nord-estul meu de nord-vestul ei. Știa că îi aduc acasă praful asfințit pe care mi-l împrumutase și îl păstram în suflet. Eram în ksar, termitiera semețită din lut de berberii primitivi știută ca Aït-ben-Haddou, cu privirea orientată spre oceanul auriu. De acolo vedeam cum fuioare orizontale de căldură îi duceau vești cât mai aveam până la munții preschimbați în nisip. Emoția revederii făcuse să răsucească cerul până și-a adus deasupra norii cei mai scămoși. Sahara mea își limpezise clarul. O vedem cum deretica deși eram încă departe.
Când, în cele din urmă, inimile noastre au pulsat la unison, sentimente fierbinți m-au îngenunchiat. Priveam catatonică împrejurul, aidoma celui imaginat. Am tot amânat să respir, să nu efemerizez frumosul. Câteva dune erau noi, iar cele mai semețe erau acum ridicate pe poante, să rezeme albul norilor învârtoșați. Soarele îmi făcea discret cu ochiul strălucind aiurea cuarțul micrometric. Un turban azuriu m-a înapoiat concretului.
- Mubarak. Sahara mi te-a trimis. Voi fi camel man până în tabăra cu cele mai multe stele. Am fost înzestrați să vedem stelele și ziua.
- Câte ar fi, de fapt?, am întrebat aiurită.
- Toate!
- Mubarak semnifică ceva? Cum se destălmăcește?
- Pentru fiecare are o altă taină… O să-ți spun Fatima. Sahara începe să ardă… Să mergem, Fatima, spre inima Saharei!
Am încălecat nisipiul alergător și rumegător, ultimul din caravană, un dromader cu cele mai telescopice picioroange, cu copite moi și cu zulufi terapeutici. Până să sui, mi-am încâlcit privirea în genele lui. Nu i-am deslușit încă aluziile…
Am șerpuit printre dune, ascultând pașii care cerneau munții ajunși atât de gingași. Ca o corabie cu pânze lânoase, navigam ghidați de Soare și de alte stele imperceptibile. Nu aveam cum să nu observ cum Soarele se amuză, spre asfințit. Ne caricaturiza, proiectând pe foițe nivelate de aur trupurile călătoare. Mubarak ducea de căpăstru viețile tuturor. Știa tăișurile nisipoase pe care să suie ca apoi să alunecăm pe derdelușul fierbinte până în șeile dintre dune. Caravana ținea acum linie dreaptă, iar Mubarak s-a lăsat în urmă să se mire prin turban:
- Așa visez Sahara. E prima oară când o trăiesc astfel. Sunt la fel de uimit. Ți-a promis cel mai azuriu cer, cel mai sângeriu asfințit, cel mai umblător relief în sclipirea Lunii, cele mai alungite colțuri de stele. Și cel mai memorabil răsărit. Când o să pleci, va plânge. După patruzeci de ani, nisipul își va reaminti gustul ploii. Te va căuta apoi în furtuni roșiatice. Își va trimite pulberile în nori înalți prin lume. Ce i-ai făcut?
- M-a vrăjit și am vrăjit-o. Aici am trăit cele mai înalte frecvențe ale fericirii. Și ea, oriunde am dus-o. Vorbim des și ne trimitem semne. Trăim aceeași transă. Îți voi povesti…
II
Boante, incandescente și ridicol de prelungi erau dunele când Soarele stătea să se împiedice de orizont. Cele mai înalte, fumegau blondisim sau dădeau impresia unor flăcări de oranjadă cu răzgândiri stacojii. Umbrele lor, brutaliste și tot mai ridicole, înaintau înaintea înaintării mele. Unele se alergau, altele se încălecau, zorite să ajungă în tabăra Saharei înainte să dispară.
Dunele sunt, oricum, vii, dar certitudinea că trișează m-a găsit după a doua cotitură decisă de compasul solar care sfătuia caravana. Am bănuit că-mi veghează călătoria, dar târziu m-am dumirit ca erau aceleași, neschimbate, ca niște borne în pustiu, privindu-mă la fiecare ițire cu prima curiozitate.
Învelișul Saharei trimitea des sclipiri rușinate. Știa că știu că mozaicul lucitor erau stelele care s-au făcut țăndări de la atâta râs, căzute de lângă cele care nu se sfiau, noapte de noapte, să se stingă.
Ca o omidă leneșă, împăroșată de genele dromaderilor, inimile înșiruite pătrundeau și mai mult în sihăstria Saharei. Un punct care apărea și dispărea în aerul ondulat de căldură anunța destinația. Taman atunci steaua zilei și-a înroșit obrajii, însângerând norii. Praful înroșit și el a început să se zvârcolească, vrăjit, întrupând o pasăre cu aripi prelungi și franjurate. Pulberea s-a înălțat în chip de penaj în cea mai maiestuoasă creatură trăită de mine.
Pe Mubarak, apusul îl fermecase. Pasărea o retrăia. Deșirarea turbanului de praful vortexat îl preocupa… Ochilor mei li s-au blocat pleoapele de mirare, iar pupilele abia cuprindeau mareea de pudră însuflețită. Dunele mici transformate în aripi se mișcau tot mai fin până la imponderabilitate deplină. Camel man a ordonat dromaderilor să șadă, înlocuind cu trupurile lor adevăratele dune, acum zburătoare. Docilele ființe și-au ascuns picioroangele, lăsându-se răcorite de adierile aripilor noi. Apoi, în liniștea tot mai deplină a absolutului, Mubarak a început să sune pielea seniorilor aceleiași caravane. Își ciocnea degetele și palmele iscusit în tobițe berbere care acordau pustiul. Atunci am înțeles că am ajuns. Că Sahara era pasărea de colb asfințit care se trezise și își sporea viața pe măsură ce aripile mângâiau, neobosite, deșertul. Încă în spinarea unei dune… rumegătoare, priveam și mai de jos spre cer pasărea fabuloasă. Astfel îmi părea și mai monumentală. De sus spre jos, din perspectiva celorlalte planete, înaripata era de-o frumusețe cum rar pot descrie cuvintele. Nemaiîntâlnită. Era o îngemănare între o măiastră și o pasăre rok.
- Fatima, cunosc graiul oamenilor. Ne privim, în cele din urmă…
Sahara îmi vorbea. Sahara mă privea. Sahara mă adia. Sahara mă știa.
- Ești tot timpul cu mine, am șoptit. Dar nu mi te imaginam așa, am scâncit fin.
- Nu? Mă mir, pentru că eu sunt tu. Sunt căutarea de sine.
S-a rotit, s-a înălțat și s-a oprit acolo unde albastrul se evaporă în alb, să-și privească și mai de sus deșertul în crepuscul. M-a abandonat, să reînvăț să respir. Mubarak încă suna pielea foștilor dromaderi, jeluind în ecouri care mă prăbușeau și mai mult în mine.
III
Uimirea mă trăia. Măiastra-rok a deșertului mângâia aerul înalt cu aripile ei gotice. Aparent, privea de sus relieful pe care îl plimbă, de fiecare dată, după cum simte. Privea, precis, în interiorul meu unde semnele de întrebare șovăiau șuvoind. Și acolo sunau seniorii caravanei a căror piele cânta în cuvinte cu sunete absente dintre cele știute. Părea o limbă a Bibliilor, vecină cu dialectul sahidic. Sunetele se roteau derviș, iar vântul pustiului împrăștia mintea mea în… mintea mea. Cum să nu fi avut habar că Sahara aș fi eu?, răsuna - în perechi de ecouri - mirarea.
Înspre cardinalul ei apusean, acolo unde Mubarak a făcut popas purtând de căpăstru caravana și viețile noastre, Sahara mută doar nisip. Nu are stâncărie, nici grohotiș, nici hamadă. Aici a ajuns la desăvârșire, preschimbând munții pietroși în munți prăfoși. În mijloc și spre unele periferii mai are de măcinat și vânturat asperități eonice. În erg m-a ademenit Sahara, în mijlocul dunelor sale vii, cu umbre care n-apucă să prindă rădăcini. Taman în pustiu aveam să aflu unde mă aflu. Pasărea a apus o dată cu Soarele, ostenit să mai poleiască țestele dunelor și să ne măscărească siluetele până spre infinit. Am rămas cu Mubarak și cu dromaderii așezați ca niște dune îmblănite, cu gene lor arcuite și leneșe. Ne înghesuiam în același întuneric. Ședeam cu ei dar sinele suise pe cea mai semeață dună a disperării.
Cu noaptea lipită de pleoape, ne-am uitat în nisip amprenta trupurilor. Navigam în derivă până când, parcă la un anume semn, cerul s-a spuzit cu stele. Atunci camel man a scos compasul talisman și a căutat astrele călăuze. Eu tot pe duna disperării eram deși caravana pornise. Cernea nisipul înspre nicăieri. Luna a început să sărute, timid, nisipul. Fiecare sărut o înălța.
- Fatima, privește! Luna îți va desena ce mai frumos vitraliu al nopții. Lunecușul ei și mersul nostru vor fluidiza relieful…, foșnea cuvintele Mubarak. Începeam să cobor duna disperării la fel de nelămurită, distrasă de peisajul selenar. Părea că Luna proiectează pe Sahara propriul relief găunos, strălucitor, cu irizații când argintii, când multicolore.
- Are de-a face cu sinele meu?, îl întreb buimăcită pe camel man.
- Are! Vei afla!
Cobor simultan de pe duna imaginară și din spinarea dromaderului. Încep să escaladez, prin spatele ei, o dună adevărată, fierbinte, neagră deși adineaori fusese roșie. Mubarak mă încurajează să nu renunț când nisipurile mișcătoarele îmi ascund gleznele. Am pornit din antumbră și isprăvisem de înotat penumbra-i. Aveam de suit duna prin umbra ei mânjită de Lună.
Umbra a fost cea mai grea verticală, paralelă cu luciul selenar. Aproape ucisă de efort, m-am prăbușit în nadir cu zenitul înfipt în creștet. Curioasă, o stea își prelungea un colț înspre mine. Mă privea de aproape. M-am ridicat iute să nu-mi bage de seamă slăbiciunea. Retractil, colțul a revenit - mai târziu - la înălțimea înălțimii mele. Mă studia folosind mai multe simțuri deodată. Am ignorat curiozitatea stelei, răpită de filmul proiectat de Lună pe uriașul ecran de nisip. Ca luciul unei ape cu albia mărunt vălurită se unduia relieful luminos atunci născocit. Deși abia răsărise, Luna transla imperceptibil - tot spre răsărit -, trăgând după ea siluetele dunelor. Spectacolul mă guverna, ștergând din minte rostul revenirii mele în erg.
(Va urma)
Texte publicate pe StiriEst.Ro (https://stiriest.ro/?s=seherezada)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)