Mai întâi praf, apoi noroi, pudră de nea, iarăși noroi și praf, acum vipie.
Huruit, pulberi asfinţite, puzderie de stele, suită de lunaţii, cer cu
luciri de opal mâzgâit cu nori scămoşi şi iarăşi praf, acelaşi soare de
la alb prin galben spre sângeriu. Linia orizontului: un tranşeu
kilometric care leagă nordul de sud, escavat matematic, adânc cât cinci
buldozere încălecate. Deasupra zării, braţe de escavatoare în
păienjeniş. De aproape, muşcă pământ şi
nasc hău. De departe, par vârtelniţe. Deapănă norii, îi mosoreşte, apoi
îi deşiră zoomorf. Îi face păsări. Apoi stol. Sub zare, benele gem, duc
deşălate buza dealului. În sens opus gonesc, încă zvelte, altele.
Zi şi noapte, fără răgaz, roiul de utilaje umblă teleghidat. În nici 12
luni şi-a propus să dea ocol Ecuatorului. De două ori. Cete de oameni
însufleţesc drăcoveniile care doboară acareturi, semeţesc gard verde cât
vezi cu ochii şi înapoi, sapă şi cară pământ negru, aduc şi răstoarnă
argilă aurie, nivelează, compactează, împrăştie bitum în şapte straturi,
trasează cifre şi dungi în alb sau în culoarea mierii, tivesc - noaptea
sau în crepuscul - marginile orizontului cu o salbă de lumini albe şi
câteva stacojii.
Pe mii de metri în lung şi în lat, plusul a
devenit minus şi minusul a devenit plus de câteva ori într-un efort
colosal care nu poate fi complet scris cu lumină sau ilustrat de
cuvinte. De la prima cupă care a muşcat pământul până la arcada de apă
sub care a trecut Boeing-ul 737, cam asta s-a petrecut periferic Iaşului
din augustul trecut până în augustul acesta. Aşa s-a semeţit şi unit,
cu 5 grade rotită, pista veche de nici trei zile cu pista veche de 45 de ani. Fără vestă verde ci cu vestă foto, am fost părtaşi. Am schimbat
lentilele din ora magenta până în cea albastră şi anapoda, în slalom
printre utilaje şi oameni, într-o altfel de trudă, aceea de a înveli în
pixeli efortul de a croi lin şi elastic cea mai modernă poartă a urbei.
Cu fiecare declanşare ştiam că devenim părtaşi la naşterea unui edificiu
care va schimba destinul oraşului în care am ales să ne naştem. Și să
rămânem.
Aştern puţine rânduri nu pentru mine, nici pentru alţii,
ci cu gândul la fecioraşii mei cărora le las o zestre virtuală, aşa cum am scris și ilustrat nașterea unui alt edificiu menit
să schimbe, în alt sens, istoria urbei și a regiunii, Palas, așa cum
ilustrăm în taină un altfel de Iași și așa cum vor găsi, peste mai puțin
de o jumătate de veac, în capsula timpului îngropată pe axul orașului,
fotografii și mesajul de drag, și poate dor, de la părinții lor.
Pentru Eli-Eli şi Iani-Iani, mistuită de drag, MaMa
Gabriela DOBOŞ alias Scăpărici / PRO IMAGE Photo Agency
22 spre 23 Gustar 2014