10 sau decagonul aniversar

Iubirea este religie. Singura. Universală. Iubirea explică sensul vieții și al creației. Conectează cu sacrul. Dictează valorile, principiile și practicile. Este nesfârșită, nemărginită, nemăsurată și mai multe pleonasme înșirate. Ori învălmășite. Las aici esența celui de-al zecelea capitol din Cartea Facerii și din Cartea Devenirii mezinului. Cel mai proaspăt și ludic suflet din sufletul meu.

Cartea Devenii lui M. Semne ale timpului 01. Zâmbete, râs, bucurie, emoții, îngrijorări, proiecții sau reîntoarceri în timp, lacrimi, iarăși zâmbete, râs, bucurie, toate de acum pentru mine la puterea a treia. Scriu egoist pentru cealaltă… eu și altruist pentru feciorii mei și cei dragi mie. Și pentru oamenii de suflet pe care i-am păstrat în concret sau doar în imaginar. (15 Gerar 2016) 02. Aniversări Eu 39. El tot 39. Eu, de ani. El, la papuci. Cei doi de... 39, proaspăt aniversați. Dacă la ”El” mai pun un ”i” rezultă Eli. Eli Întâiul. Eu 8. El tot 8. Eu, de când am lepădat gazetăria scrisă și ilustrată jurnalistic. El, de ani. Cu... întârziere, cei doi de 8, proaspăt aniversați. Dacă lipesc anume 4 litere rezultă Iani. Din toamna trecută, Iani Mijlociul. Eu 22. El tot 22. De săptămâni. Proaspăt aniversate. Eu, în împlinire. El, în devenire. ”M” vine de la prenumele lui (ales prin vot de Întâiul și de Mijlociul), dar și de la Mezinul. Eu (15 Făurar 2016) 03. Astronomic, devenirea lui M. are loc între cel din urmă echinocțiu de toamnă și netrăitul solstițiu de vară. Soarele are răgaz să ajungă din Ecuatorul ceresc perpendicular pe axa Pământului, lăsând în urmă iernaticul solstițiu și primăvăratecul echinocțiu. Cu alte cuvinte, patru anotimpuri nordice în... 9 luni calendaristice. Sau 280 zile în care Soarele și Luna călătoresc de la vest înspre est printre roiuri de stele rătăcitoare, superioare sau inferioare. Tot atâtea hărți cerești dintre care destinul îi trasează și îi colorează unica traiectorie. Echinocțiul din Mărțișor este astăzi, la 6.30. Mai rămâne de străbătut calea spre solstițiul lui Cireșar și desăvârșirea propriei lui cosmologii. Mult prea curioasă să o descopăr... Mama lui M., Eli-Eli și Iani-Iani (20 Mărțișor 2016) 04. Vibraţiile lui M. Lucrăm în tandem. Eu presez taste, el tălpițe. Eu înghesui litere în cuvinte, el desenează hărți. Mă cartografiază domol înainte de fiecare... virgulă. Tastez cu mâna dreaptă în timp ce mâna stângă tresaltă deformat de fragilul și indecisul relief al burții mele. Și dacă munțișorii, șeile și văile efemere nu sunt, de fapt, tălpițe, coate, genunchi și pălmuțe, ci doar vibrațiile sufletului lui? Știe că scriu despre el. Știe și ce scriu despre el. Micuţul M. știe dinainte ce o să rămână caligrafiat digital după ce am dialogat... fără cuvinte. Și șoaptele rebele din mine le știe. Le și trăiește. Chiar și particulele de rău încasate de mine de la alții le trece prin el. Destule zile până acum și încă vreo 60 de acum, insularizați în pat. Devenirea lui la schimb cu mobilitatea mea. Merită schimbul! Dacă afară este, acum, primăvară, în mine ce anotimp ar fi? Cu siguranță unul idilic! Sper ca M. să mi-l povestească, să îl desenez apoi în cuvinte. Unii poate și-l amintesc... Eu sigur îl trăiesc! / 8 din Prierul lui 2016 05. Motano-terapie Sașiu, motanul Pepsi fixează prin azuriu burta mea diformă și mobilă. Un ochi zărește cercurile conturate de genunchii miniaturali. Celălalt fixează o tălpiță care înalță iute un Everest himeric. Toarce nedumerit. Sprâncenele se duc în laterale a mirare când plusul se prăbușește în minus. Mustățile se grupează apoi conspirativ. Ghearele, răsar din… și dispar în… teci. Frământă harnic block-start-ul. Încremenit intempestiv, cafeniul motan de catifea fixează un anume punct al burții. Pare că privirile lor s-au întâlnit între cele două lumi. Micuțul M. se oprește din joacă. Cu sfială, împinge mai apoi o tălpiță. Reînsuflețit, motanul miroase gingaș urma. Reia și huruitul gutural. Istovit, își reazămă capul și gâtlejul pe burta mea. Torsul călătorește în cealaltă lume. Micuțul M. adoarme simultan cu Pepsi. Și cu mine. Facem terapie în trei. / 9 din Prierul lui 2016 06. Primul zâmbet Ieri, înainte ca apusul să fie înghițit de norii cei negri adunați în conclav peste oraș, trăiam avariată de emoții. Emoții dacă micuțul M. este bine, dacă a luat suficient în greutate, dacă rămânem… insularizați la pat. Am mers să îl văd. Ecografic. Când sonda i-a citit chipul, M. a căscat gurița. Părea un salut. Apoi… mi-a zâmbit. De fapt, ne-a zâmbit. Trei perechi de ochi se minunau. Covârșitor sentiment! Până să îmi șterg uimirea de pe față, îmi lipseau multe lacrimi. Tot ceea ce a urmat a contat și nu prea. Acasă, din nou în insula noastră din mansardă, liniștea ne-a învăluit. Avea... sonorul la maximum. M-am conectat la M., la copilăria lui intra-uterină. M-am convins că trăiește fericit și... neastâmpărat. Ce cadou teribil face viaţa femeilor: maternitatea! Copilul meu... sunt eu! Copiii mei sunt eu! Când mi se întămplă să îmi fie dor de mine, mă uit la ei. Așa am mai multe copilării. De trăit și de povestit. Eu, adică Eli-Eli, Iani-Iani și micuțul M. / 15, Prier, 2016, Planeta Albastră 07. Trei inimi "inimate" Diferit. Şi neprevăzut. Cu mici poticniri. Dar la fel de frumos! Aşa aş defini odiseea celor peste 115 săptămâni în care în mine au pulsat (şi încă mai pulsează) două inimi. Inima mea a „inimat” trei inimi. Le-a ajutat să freamăte din frageda lor pruncie până au ajuns să freamăte pe cont propriu, fiecare după nouă luni în mine. Destule persoane pot spune că au (sau au avut), atâtea săptămâni, zile, minute, secunde şi clipe, simţuri la puterea... a doua. Poate chiar la a treia. Că au trecut prin sine (şi prin alte sufleţele) trăiri, împliniri, întâlniri, descoperiri, descumpăniri, despărţiri şi alte „-iri”. / 3 din Florarul lui 2016 08. Visătorie despre micuţul M. Sper ca viaţa să te trateze cu blândeţe. Sper să ai spiritul ludic. Sper să fii stăpân pe timpul tău. Sper să deguşti din bucuriile vieţii. Sper să ai aura înfăşurată în culori sonore. Sper să fii vitrinier al faptelor bune, al generozităţii şi al prieteniei. Sper să aflii la timp că destinul este în noi. Sper să ai multe şi rodnice oferte de destin. Sper să întâlneşti semeni tămăduitori. Sper să nu fii atins de otrăvuri vătămătoare de suflet. Sper să ajungi cu bine în târziul vieţii. Sper să îmi supravieţuieşti. Sper să nu uiţi că acasă este acolo unde sunt eu. Mama / Prier, a 28-a zi, 2016, acum... 09. Trio-formula Chiar şi după ce mi-au apus adolescenţa şi întâia tinereţe nu eram – de fapt, nici măcar nu mă imaginasem – vulnerabilă. Odăjdiile sufleteşti erau blindate, fără microexpresii, priviri sigure, cromatica tenului şi vârful urechilor blocate în nuanţe deschise, puls linear, călcătură fermă, palme uscate. Totul era (şi chiar era!) controlabil. M-am suspectat că armura începe să se fluidizeze din ziua în care am aflat că voi trăi – la propriu – la dublu, însărcinată cu întâiul prunc. În nouă luni, aproape mă uitasem. Fireşte, o altă etapă însă – curios – abia recunoşteam firimituri din mine. Încă mă transform după ce eul a fost în primariat cu Eli-Eli şi în secundariat cu Iani-Iani. Triada va fi completată de micuţul M., aflat aproape de finalul aventurii intrauterine. Curioasă să descopăr propriul sine pe noul drum-destin în trio-formula despre care psihologii pediatrici spun că ar aduce eului echilibru, deci perfecţiune. / 26 Florar 2016 10. Mati-Mati Încă un răvaș pe care îl caligrafiez digital într-o răspântie a vieții. Celelalte au rămas de taină. Dar esența era aceeași: bucurie, speranță, un (alt) început, frisoane ale “cevafi-ului”. Peste puţine momente, se va deschide… agrafa. Chirurgical. Pe curând, Eli-Eli, Iani-Iani şi... Mati-Mati! / 8-ul din Cireşarul lui 2016 joi, 8 iunie 2017 / Mati-Mati, întâiul an Nouă luni mi-a privit toate răsăriturile de Soare. Și apusurile de Lună. Și cerul împodobit cu toate stelele lui. Și curcubeiele. Arar și norii scămoși. Când... agrafa s-a deschis chirurgical, visa. După ce se va desăvârși teluric îmi va povesti despre ce. Într-o liniște pe care doar noi doi am perceput-o, ne-am privit. Ambii printre lacrimi. El era și a rămas înveșmântat în lumină. A tot zâmbit după ce coconul din cârpe l-a învelit, ca și cum ar fi fost din nou sub cerul meu. Un an de când nu mai are pătuțul în mine. De atunci mă tot căznesc să îi scriu binecuvântări pentru acum, mâine, o viață întreagă. Și încă o zi. - Mati-Mati, să fii sănătos! Sănătatea este cea mai de preț comoară. - Mati-Mati, să ai frumoase oferte de destin! Unii le numesc noroc/baftă/șanse. - Mati-Mati, să ai doar oameni buni în cale! Vei afla cât de mult contează... - Mati-Mati, să fii puternic! Vei trece mai ușor peste toate. - Mati-Mati, iubește! Este mult mai important decât să fii iubit. - Mati-Mati, petrece timp frumos cu cei dragi! Nimeni nu trăiește veșnicia. - Mati-Mati, adaugă viață anilor, nu doar ani vieții! Așa vei fi fericit. - Mati-Mati, să te bucuri de frații tăi și de noi, părinții tăi! Multe decenii! Să îi pomenești frumos pe cei dragi ție când vor trăi sub alt cer. - Mati-Mati, te binecuvântează MaMa! / 8 din Cireșarul lui 2017 7 noiembrie 2017 / Lipește tot mai des consoane de vocale. Când este mofluz, coboară prăpăstiile lui “m”. Când bucuria îi exaltă privirea și trupul, suie amețitoarele culmi ale lui “i”. Ia pieptiș drumul cuvintelor pitice. Asta doar dacă nu rostește altele, neplăsmuite în Dex. Slobozește adesea făgăduinți și este incapabil să păstreze un secret. Este limbut în bebelușă, o limbă uitată de oamenii mari. Este plămădit din lumină și din miere. Are pielea de nea, părul de mătase și ochiii cu lucirile planetelor iridescente. De o drăgălășenie aparte, se împrăștie generos în sufletele pe care le întâlnește. Astăzi, pe 8, Mati-Mati împlinește un an și cinci luni. Mulți și fantastici ani-lumină, preaminunatule dar al lui Dumnezeu! Vineri, 8 iunie 2018 / Fior aniversar Copiii își aleg părinții. De acolo de sus, în balansul lin al baldachinelor lor agățate de stele prind roiurile de dorințe printre care plutesc. Le pipăie, le miros, le trec prin ei. Și cumpănesc. Unii îndelung. Decriptată teluric, șovăiala lor poate dura ani. Prea mulți, câteodată. Eliberează imediat dorințele pe care le simt că trebuie împlinite de alte suflețele. Le lasă să ajungă la alte baldachine. Păstrează câteva între care se află și dorința părinților care îl merită. Să devină fetiță? Să devină băiat? Părinții aceia o va / îl vor iubi peste ființele lor? Vor învăța să devină cele mai bune versiuni ale lor? Oare râd destul? A mai prins dorința lor alt baldachin? Sau alte baldachine? Merită să îi facă bunici? Au trăit frumos? Au lăsat senin în amurgul vieții lor? Cu zâmbete și drăgălășenii, în primii săi doi ani, Mati-Mati mi-a desenat și mi-a colorat sonor povestea de mai sus. În prea multele puncte de fugă ale vieții, uităm, neglijăm, regretăm, ne pardonăm, ne curg apoi lacrimi otrăvitoare. Mati-Mati m-a învățat să nu mai ratez întâlnirea cu acum-ul sau cu imediatul. A 8-a + încă o zi din săptămână, 8 iunie 2018. (Mati s-a născut miercuri, deci vineri pare să fie a noua zi din săptămână). Miercuri, 31 octombrie 2018 / Narațiune „fantastico-gazetărească" Vântul abia oftează în ultimele bătăi de gene ale acestui octombrie. Dacă ridici privirea, vezi cortina de stele. Înnoptarea își descalcă faldurile, alungând timid arămiul de peste zi. Sclipici mici și rari pulsează stingher, mai mult pe ici decât pe colo. Privit de pe norii încâlciți în turlele Iașului se văd șerpi cu cap de lumină albă si cozi sângerii, dând rotocoale caselor, blocurilor, bulevardelor, cartierelor, ce mai?, întregului oraș. Se învârt bezmetic până devin tot mai subțiri și se sting când solzii adorm în… parcări. Sau pe trotuare. Cel mai adesea pe străzi. Stelele dau din firave aripi disperate să facă tot mai multă lumină. Își imaginează că își întrec fluxul luminos cu cel al pulsarilor dolofani, cu al cometelor și, mai grav, cu argintiul Lunii. Spre miez de noapte, luceferii par că s-au înmulțit, dar abia-abia sticlesc. Aproape blazate, stelele își așteaptă primenirea de peste an. Când timpul pășește în noiembrie, te miri de unde roiuri arteziene de dudui vesele fac iute conclav deasupra orașului. Încălecate pe mături din paie ori din plastic, unele chiar pe mopuri din cârpe, cu modele demodate, tunate, electrice ori stilizate, femeile de serviciu care chiar sunt de serviciu se înalță primele. De atâta drag de curățenie au venit și femeile de serviciu care... nu sunt la serviciu. Toate și-au pus în gând să curețe stelele, să spele norii și să îi pună la uscat. Afumate de noxe, năclăite de furnale, prăfuite de colbul ridicat de joaca prichindeilor ori înnegrite de tutun ars, stelele sunt căptușite cu mâzgă. Norii par mai ușor de curățat. Câteva mături zdravene pe spinări îi leapădă de cel mai împovărător praf. Pufoșeniile albe le înghit pe cele negre. Iscusite, femeile de serviciu înțeapă norii cu cozile de mătură ori de mop, îi frământă bine-bine cu înălbitor și, înainte să îi înșire în cârlige, îi parfumează cu florile nopții. Știați că florile nopții au culori de neon și parfumul cu nota cea mai înaltă de pe portativul miresmelor? Dereticarea asta haotică ține până spre primele patru ceasuri din Brumar. Dacă ar fi să căutați chiar acum femeile de serviciu la serviciu ori pe cele de serviciu care nu sunt la serviciu, sigur nu o să le găsiți. Abia își văd capul de treburi acolo sus. Ca să vă convingeți că fac de fiecare dată treabă grozavă, cam cu vreo oră înainte de întâiul răsărit din luna ce tocmai a început, priviți stelele ce atârnă de bolta orașului. Vor fi mai multe, mai luminoase, mai mari și mult mai ochioase. Nu uitați să cercetați și norii. Sunt transparenți de curați ce sunt. Înainte să plece, duduile și-au făcut statui din nori cu chipurile lor așa, ca un fel de semnătură de condică. Dacă ar fi să priviți aceste statui, nu toți pot să le vadă. Doar cei care au imaginația cu adevărat… curată. Dacă v-ați umple plămânii cu aerul dinaintea zorilor, veți afla cum miros norii și mai ales florile de neon. Povești pentru micuțul Mati-Mati pe când va fi ceva mai mare / Prima Vineri, 7 iunie 2019 / Mati-Mati alias Miracol Lutul alb, cel mai fin = piele-caolin Chip sublim = celest serafim Granate albastre = sub pleoape catifelate Lan de grâu = plete până la brâu Zâmbetul lui = miezul Universului “M” mare vine de la Mati-Mati alias Miracol. Primii lui trei ani trăiți de noi cu “M” mare de la Magie. “M” vine și de la mama, care te binecuvântează cu mulți-mulți ani de lumină, sănătate, zâmbete, fapte bune, oferte de destin, oameni buni în cale! 8, adică infinitul vertical din Cireșarul lui 2019 Marți, 10 martie 2020 / Dicționar Matias-Român (parțial cules, 2 spre 3 ani) Bicipetă = bicicletă Buziță = bluziță Căpusună = căpșună Căniță = cărniță Căsel = cățel Cheion = creion Ciieșe = cireșe Cupii = copii Cusit = cuțit Doptol = doctor Fucuisă = furculiță Guisă = guriță Gumec = glumesc Ighesată = înghețată Iguisă = linguriță Lapiti = lapte Lobosel = roboțel Măciciol = mărțișor Motocipipetă = motocicletă Mucumesc = mulțumesc Mulți ani glăiască = Mulți ani trăiască! Nugumesc = nu glumesc Oisă = oliță Pătuică = păturică Paci = (ce? / să) faci Pataoni = pantaloni Peiusă = periuță Pisesă = prințesă "R" se pronunță "L" Sosop / Trosop = prosop Taptol = tractor Ticusă = sticluță "Ț" se pronunță "S" sau "C", după caz sau chef Luni, 13 aprilie 2020 / Poveste reală pentru Mati-Mati “Habarn-aveați” că ursul zboară. Sau că iepurele poate țopăi de sus în jos. Cum ar veni, sensul corect este, de fapt, antonimul. Și asta numai ca să se amuze când ne vede confuzi. Până și stele răsar în plină zi și sunt transparente pentru cei care nu au puterea să le vadă. Darămite să le numere. În lumea micuțului Mati-Mati numai așa se întâmplă. Ursul plușat a pătimit și a învățat de toate. Chiar să și zboare în cei mai bine de trei ani de când stă lipit de mâna dreaptă a lui Mati-Mati. Este când telefon, când unealtă-magică care repară, deschide sau încuie. Știe să țină secrete și nu se supără când ajunge cadou – pentru câteva secunde – al cuiva care pretinde sau chiar plânge. A ajuns și în cuptor, nu doar în mașina de spălat rufe sau sub roți. Tot “Usuleț” șterge obrajii mânjiți de mâncare, apa sau lăpticul în preaplinuri. Are urechiușe tocite și o culoare neinventată, cândva brună. Are cele mai adorate colțuri pentru că, am uitat să vă scriu, este o batistă de pluș cu colțuri și cap de urs. Este prima jucărie pământeană a lui Mati-Mati. Când stăpânul scoate flăcări invizibile pe nas, ursul zboară, aruncat în slăvi la propriu. Peste amenințarea aceasta nu ar trebui să treacă nimeni. Mai ales dacă ursul zboară... în spate. Dacă totuși îndrăznește cineva să ignore flăcările, intră în scenă “Iepuaș”. Ați dedus bine, un iepuraș care țopăie invers, aruncat de la mare înălțime spre sol. Al doilea salt este prin ricoșeu. Iepurele este din aceeași familie… cu ursul. Este tot o batistă plușată, tot cu colțuri adorate, tot cu o culoare criptată, însă a doua jucărie pământeană a micuțului, lipită de mâna lui stângă. “Iepuaș” împarte aceeași soartă cu ”Usuleț”: telefon-unealtă-păstrător de secrete-cadou-ștergător de mâncare-apă-lăptic. Fript, spălat, turtit, mototolit, drăgălit. “Habarn-am” ce o fi în mintea lor plușată când pățesc atâtea și tot la Mati-Mati ajung să le fie colțurile scobite, măsurate, mirosite și înnodate. Cert este un singur lucru: că doar ei mai știu pe de rost "marțiano-matisiana", limba pe care Mati-Mati o tot uită. / Prier ’20 / MaMa Luni, 8 iunie 2020 / Sublimi ani lumină, Mati-Mati! Între Duminica Îngândurată și Marțea Ploioasă din acest Cireșar capricios, a fost ziua lui Mati-Mati. Încerc să îi creionez din cuvinte portretul peste care se vor așeza anii frumoși, însoriți și mulți pe care mă rog să îi aibă. Ca și frații lui mai mari, Mati-Mati are pielea de nea, părul lung, de aur și ochii mari, albaștri, ca niște planete. În genele lui secrete și în cele tivite cu măturițe, tot de aur, s-a strecurat multă gingășie. O istețime a privirii, un dans al sprâncenelor când vocea cristalină întreabă, se miră, se bucură. Mă pierd adesea privindu-l, ca la o vitrină fermecător împodobită. Mati-Mati este terapeutic. Mă leapădă de orice stare rea și mă conectează la candoarea, fericirea și inefabilul lui. Îmi place să cred că nu există mamă care să nu-și adore copilul. Sau copiii. De aici și obiectivismul cu brume de subiectivism. Ce a reconfirmat alegerea lui Mati-Mati de a ne face, din nou, părinți este că mezinul tutelează și guvernează o familie. Sublimi ani-lumină, Mati-Mati! / MaMa la primii tăi 4 anișori Joi, 7 ianuarie 2021 / Cel Mai Adoră șosețelele fierbinți, desenează șoriceii doar cu capul în jos, repară submarinele de pe tavan, asamblează în plastic mașinile și roboții viitorului, apasă pe cuvinte în românește numai dacă interlocutorul merită dialogul, altminteri monologhează în englezo-matisiană. De profesie maratonist și prinț, promite să devină vodă. Are cele mai suave rugăminți, cele mai candide gesturi și pune în scenă cele mai... suprarealiste șotii. Este cel mai isusit escroc sentimental dintre toți cei cu care am avut de-a face. / MaMa despre Cel Mai (Mati-Mati, la “patlu” ani și jumătate) Luni, 7 iunie 2021 / Mati-Mati, sublimul trivalent Pe Mati-Mati l-am chemat pe când Iani-Iani ajunsese la noi de câteva luni. În ani umani, ar fi aproape 14. Avem pe atunci un Iani-Iani prunc mirositor a lapte mieros, de o cumințenie și de o drăgălășenie dincolo de perfecțiune. Îl priveam fără să mă satur, ca o prințesă animată, din aceea cu ochi exoftalmici, migdalați și tiviți cu măturițe zvârcolite. Îl contemplam și îmi imaginam cum ar fi dacă ar fi să trăiesc fericirea absolută la puterea a treia. Am trimis în univers acest gând pur și Mati-Mati ne-a ales. O spaimă medicală m-a anesteziat apoi, vreme de opt ani. Într-un martie de prin deceniul trecut, spaima a fost extirpată chirurgical. Trupul era abia atunci pregătit și Mati-Mati cred că era cam plictisit cât s-a tot dat în balansoarul din care ne privea. Când m-am lămurit că voi trăi superlativul trivalent, arătam, iarăși, ca o prințesă holbată. Abia după ce catatonia m-a uitat, am retrăit gândul și uimirea că trupul și-a așteptat vindecarea. Miracolul a fost Mati-Mati, prunc învelit în alifiile facerii ce miroseau a mir, cu o piele a cărei catifelare nu o mai trăisem până atunci. Și de atunci…. Mati-Mati a urcat primele cinci trepte, Iani-Iani acuși 14 și Eli-Eli 16. Mati-Mati a ales să se nască în infinitul vertical al lui cireșar, pe 8. La o lună depărtare de infinitul vertical al lui Eli-Eli, născut pe 8 florar. Cu două zile mai timpuriu decât întâiul cardinal compus al lui Iani-Iani, pe 10 cireșar. Feciori născuți între întâiul echinocțiu și întâiul solstițiu boreal. Astăzi, în acest infinit vertical, sunt primii cinci ani umani de când trăiesc sublimul trivalent: triatomic, tribazic și tridimensional. Miercuri, 8 iunie 2022 / De șase ani "copilozaur” Sufletele mele mă sfătuiesc tot mai des să mai las vederii fragmente din colajele de intimități. Măcar atunci când sufletelor însuflețite de Cel de Sus prin mine le sunt celebrate venirile și rămânerile pentru care mă rog și Îl implor să fie multe alături de mine și multe cu mine în gândurile lor însorite. Astăzi, au fost solemnitățile despre cel venit în infinitul vertical al lui cireșar, despre Mati-Mati sau eM sau Ma sau Matițuc, cel mai șarmant “copilozaur” dintre toți “copilozaurii” trăiți, întâlniți, lecturați sau vizionați. Inima și mintea îi alunecă acum pe rândurile cu gânduri pe care i le dedic și știu că viața pusă-i la modul infinit și infinitiv le vor încărca de sens, de emoție, de drag, de dor. Îi împărtășesc acum disperările care mă urmăresc în privința-i: - că forma trupului lui își tot uită amprenta și parcă se revarsă peste trupul meu după ce, acum șase ani, trupul lui de catifea părăsea trupul meu; - că trupul meu îi rămâne tot mai mic. Că îmbrățișările lui nu vor mai fi atât de dese. Însă la fel de terapeutice; - că zâmbetele lui pistruiate în negru după ce l-au părăsit dințișorii de lapte vor fi cele mai sincere și candide emoții receptate de mine la puterea a treia; - că furtunile lui imaginare vor avea explicații în real, în uman, în urban. Prefer suprarealismul șotios pe care lupt să i-l conserv; - că limba română are cele mai contorsionante naivități, cele mai amuzante sluțenii și cele mai aiuritoare asocieri. “Marțiana matisiană” devine limbă moartă. Dar i-am cules niscaiva cuvinte, expresii, butade; - că cele o mie de inimioare care pulsează acum doar pentru mine vor fi înmiite pentru inimioarele pe care le va inanima de-a lungul lungii vieții pe care i-o doresc. Îi împărtășesc acum rugăciunile și speranțele mele: - că îi va fi bine pentru că a fost hărăzit cu bine în bine; - că are rostul lui în rostul nostru și al semenilor cu care se va însoți în călătoria numită “viață”; - că va fi cel mai abil căutător de sens; - că va avea un mâine mai bun decât ieri și decât azi; - că va trăi cele mai frumoase cărți spre a scrie o prea frumoasă carte a vieții. / Mati, te îmbrățișează topită de drag, MaMa! Sâmbătă, 8 iunie 2024 / Matias, 8-arul 8-imist și… 8-im. Ideograma lui 8 de pe 8 8 ani pe 8. O singură dată în viață stau laolaltă așa. Și încă o dată pe 8, 8 lipit de 8 în 88 de ani. Grafic, 8 este infinitul întors și semnifică prosperitate și abundență. Arhetipal, 8 atinge capacitățile creatoare și materializatoare la potențialul cel mai de sus. Karmic, 8 este punctul de întâlnire dintre cercul generațiilor anterioare și cele ulterioare, hotarul dintre trecut și viitor, vamă între generații în karma viitoare. Spiritual, 8 oprește „răul” din trecut și dă „binele” în viitor. Alchimic, 8 este purificator, transformator, metalic. Economic, 8 este Lupul de pe Wall Street, finanțatorul și investitorul spectaculos. Justițiar, 8 înseamnă luptă pentru: dreptate, valori morale și umanitate. Caracterial, 8 înseamnă integritate, intransigență, hotărâre, tărie, stabilitate, nădejde, ambiție de neclintit, bunăstare și noroc. Astrologic, 8 este saturnian. Echivalent cu disciplina și anduranța. Numerologic, 8 este una dintre cele mai puternice și mai complexe cifre, guvernată de călăuzire, încredere, succes și seriozitate. Scăpărologic, 8 este binecuvântarea mea la puterea a doua: eliasiană și matisiană. Am șansa să fiu printre Oamenii lui Opt. 8 este om și este om ideal. Are forma și cuprinderea perfecte! 8-imist, 8-im și 8-imizat, Optimus chiar este Matias, stăpân (roman și „român”) al zeilor (casnici) și al oamenilor, suprem în toate. Focul lui intern a devenit focul nostru intern. Mati-Mati, te iubim până dincolo de dincolo, îți dorim să fii și să te păstrezi sănătos, să petreci teluric multe zeci de ani-lumină în lumină, să păstrezi lângă tine doar oamenii buni și să te păzești de excesele lui 8! Te binecuvântează MaMa, la puterea a 8-a!!! P.S. 1. Nu credeam în puterea numerelor până să primesc primul dintre cele trei daruri divine. 2. Din doi în doi ani, Luna răsare pe 8 iunie în perechi: semilună în creștere și semilună în descreștere. Pe proximul 8, Luna a încheiat perechea de creștere. 3. Încă nu am uitat că numeralul cardinal se scrie cu litere. A primat grafismul. Duminică, 8 iunie 2025 / 9 Valurile de opal își caută des țărmurile spre periferiile irișilor tăi. Oceanul stăruie în tine ca în fiecare dintre noi. În zenitul oceanului tău se află un destin însorit. Asta și pentru că te-ai ivit miercurea, ziua în care străbunii credeau că s-a făurit Soarele. Acum nouă ani, în Miercurea Divină, ți-am privit opalul celest. De atunci îți caut privirea și este, de fiecare dată, ca prima dată: uimitoare și proaspătă, cu interferențe mistice după ce lumina s-a îndrăgostit de ocean. Sprâncenele-ți dansează după cum țopăie ludicul din mintea ta. „Habarn-ai” că ele îmi spun, de fiecare dată, adevărul. Vântul ți se ascunde des în pletele. Le schimbă forma și nuanțele. Mai nou, par raze înscărite și aricioase după ce convențiile sociale au secerat holdele nisipoase. Dar miros la fel. Ca acasă. Dincolo de ocean și de coamă, mintea ta născocește sublimul. Pe cerul și pe norii plăsmuirilor tale încă alunecă, doar răsturnați, melci cu cochilii de aer, de vânt, de apă, de lună și de soare. Revenirile în concret îți așează cifrele în premii, benzile desenate în cartoane cu antet și fericirile în prietenii tot mai trainice. Magia, mirarea, inocența și misterul din suflețelul tău mă însoțesc și mă vindecă, Mati-Mati, cea mai proaspătă dintre cele trei binecuvântări ale vieții mele. MaMa, în ziua în care împlinești ultimul cardinal… natural. Să ai viață îndelungată sub cardinalul cel mai însorit, să cauți șanse chiar și în neșanse, copil magic, născut la nouă luni, cu cele nouă virtuți, nouă grații, nouă muze și tot atâtea „fructe ale spiritului”: dragoste, bucurie, pace, îngăduință, bunătate, credință, blândețe și stăpânire de sine! / 9 ani în infinitul vertical din Cireșarul lui '25 după două mii (08.06.2025)

Fiului meu, la absolvire

Fiule, cel de la mijloc dintre fii mei, îți predau imperativul verbului „a fi”: Fii autentic! Ești unic. Rămâi tu însuți! Nu lăsa pe nimeni să te tragă înspre rău! Fii atent! Alege! Greșește! Învață! Mergi mai departe! Fii bun! Nu te costă nimic. Bunătatea răsplătește înmiit. Fii curajos! Doar așa obții victoriile vieții! Fii deștept! Gândește-te încă o dată după ce te-ai gândit de două ori! Fii empatic! Caută să simți aproapele ca să știi cum să ajuți! Fii generos! Știu că porți în tine două suflete mari. Fii iertător! Înțelege-i și învață-i despre bine și dreptate! Fii iubitor! Iubirea este-n tot și-n toate. Fii luptător! Luptă pentru valori, principii și cauze nobile! Fii răbdător! Realizările mărețe au nevoie de timp. Fii sănătos! Trupul este templul tău. Ai grijă de el! Fii sincer! Altfel nu ai cum să reușești. Fii truditor! Devenirea ta depinde de asta. Fii Ianis-ul cel mai râvnit din specia „ianișilor”! Puțini te cunosc și te merită. Noi orizonturi se vor deschide, noi și frumoase oferte de destin sunt nerăbdătoare să te găsească! MaMa pentru Ianis, mijlocul din totul meu

„Împărtășiri din viață”, 60 istorii în două volume semnate de Carmen Olaru

Gabriela DOBOȘ / Emisiune difuzată în 1 octombrie 2022 / ERCIS FM (https://ercisfm.ro) Are talentul de a scrie, de a sta de vorbă cu foaia de hârtie, de a-și împărtăși gândurile, emoțiile, bucuriile. Este o artistă, nu doar a cuvântului scris, ci și sau poate mai ales a imaginii. Este artist vizual, fotograf și știe să pună lumina pe lucrurile și locurile frumoase din jur, dar în special pe familia ei. Eu spun acum rugăciunile mele C.O.: Gabriela Doboș, te rog să începi să îți spui povestea așa cum ai făcut-o atunci când te-am rugat să îmi trimiți câteva rânduri despre tine. G.D.: O să povestesc așa cum scriu și fotografiez și o să încep prin a spune că, de fapt: Colțurile cojocului haotic, scuturate de mama, au întârziat, nicidecum nu au împiedicat venirea mea pe lume, în primii fulgi ai lui 4 decembrie 1976. Un travaliu nocturn încheiat cu scâncete împletite cu ciripitul păsăretului adunat în Copou, în zorii unei zile de sâmbătă, să mă petreacă. Conștiința m-a găsit pe prispa bunicilor, pe ulițe colburoase, cu păpuși din batice, cocoțată în duzi ori peri, pe ogoare sau alergând aiurea, parlamentând îndelung cu stâlpii satului, cu mințile cele mai încercate de soartă. Îmi preferau naivitățile, iar eu dădeam cu drag zumzetul cetei de copii pe serenitatea șezătorii lor. Școala de cartier periferic Iașiului nu m-a înstrăinat de satul copilăriei, Izvoare, un sat de ceangăi de pe Valea Siretului. Liceul, da. C.O.: Aceasta a fost prezentarea pe care mi-ai trimis-o și pe care ți-am propus să o citești la începutul emisiunii, pentru că e foarte frumos ceea ce scrii. Care este, așadar, drumul tău dintre Iași și Izvoare, satul în care înțeleg că ai crescut? G.D.: Da, sunt toate vacanțele petrecute acolo, sunt amintiri foarte dragi, sunt locuri pe care le revăd cât pot de des. E o întâlnire cu mine și cu perioada aceea plină de candori și cu viața aceea bucolică, pe care nu o mai regăsesc acum și nu o regăsesc niciunde altundeva. E o liniște, e o pace, e un ritual al întâlnirii între rude, vecini, al mersului la biserică, al statului la povești. Ziua de duminică era ziua poveștilor, ritualul de a merge la biserică, dar după aceea în curtea bisericii și în preajma bisericii și drumul spre case era tot timpul unul care dura foarte mult, pentru că oamenii se întâlneau, povesteau, își făceau planuri, povesteau despre copii, despre nepoți. Revenirea de la biserică alături de bunica mea era o chestiune de vreo trei ceasuri. Alergam spre biserică, asistam, firește, la slujbă, dar după aceea, returul era ceva care dura, pentru că erau foarte multe popasuri, păsările acelea pe care le tot auzeam de dimineață până seara, foarte rar liniștea era tulburată de o mașină care ridica praful și se vedea în tot satul, cete de copii gălăgioși, bucuroși, o fericire, o stare pe care nu am mai întâlnit-o, jocurile primitive, pentru că nu erau jucării atunci, ţurca e jocul pe care mi-l amintesc cel mai adesea. Îmi uitasem într-un an, mică fiind, păpușa acasă și ca bunica să-mi facă pe plac, să mă liniștească, dintr-o bertă, dintr-un batic foarte gros și niște ace de siguranță a reușit să facă un sul din acel batic și cu un alt batic să facă așa ca o broboadă. A fost cea mai frumoasă păpușă și culcușul ei, pătuțul ei era într-o tavă de tablă în care se aduna cenușa. Era cea mai frumoasă păpușă, cea mai frumoasă jucărie, peste tot ce aveam, era hand-made și făcută pe loc, era păpușa pe care ea o păstra de fiecare dată când reveneam, și eu intenționat lăsam acasă păpușile mele, pentru că știam că acolo e cea mai frumoasă și autentică păpușă. C.O.: Credința era importantă în familia voastră și te întreb despre rolul pe care l-a avut credința în formarea ta, pentru că Izvoare este un sat din comuna Răchiteni, un sat în totalitate de romano-catolici, din câte știu eu, și cred că acolo s-au pus bazele formării tale. Totuși, copilăria ta e mai mult Izvoare sau Iași? G.D.: Sunt născută în Iași, copilăria mea, prima parte a copilăriei, îmi amintesc satul, e amintirea cea mai pregnantă. De fapt, liceul este perioada în care am petrecut mai mult în Iași și m-am și despărțit de satul copilăriei. Bunica maternă este cea care a avut un rol decisiv, ea este cea care avea grijă să ne rugăm, să mergem la biserică, să ne primenim, să facem fapte bune, să recunoaștem greșeli, să cerem iertare atunci când este cazul, era foarte, foarte atentă la valorile acestea. Și bunicul avea intervenții, bunicul era un tip foarte hâtru, un tip de o inteligență cum doar țăranii autentici o au, el a fost jandarm, a fost singurul țăran care știa să scrie, avea o caligrafie extraordinară, scria doar cu cerneală mov și a participat la ambele războaie mondiale, el era cel care de fapt scria și citea scrisori soldaților.Era în spatele frontului, avea un rol decisiv, pentru că - am și scris la un moment dat câteva rânduri despre el-, spunându-i că i-am moștenit caligrafia sau dragul de a caligrafia, că am această obsesie de a scrie cu stilou cu cerneală violet și că îmi amintesc că povestea despre faptul că el redacta scrisori. Și întors acasă, tot el ajungea să citească familiei scrisorile celor care nu s-au mai întors. Era un tip de o inteligență sclipitoare și, din când în când, venea și puncta anumite lucruri în atitudinea bunicii față de grija noastră de a merge la biserică, de a spune rugăciuni, de a respecta sacramentele. De exemplu, bunicul mergea mai rar la biserică, dar când trecea prin fața bisericii, ridica de fiecare dată căciula. Era ca un ritual sacru pentru el. Când stătea la masă, capul era tot timpul dezgolit, făcea semnul sfintei cruci, spunea rugăciuni în sinea lui și când îl întrebam ce spune, voiam să văd dacă spune aceleași rugăciuni, îmi spunea: Eu spun acum rugăciunile mele. De la el am plecat cu ideea asta și eu acum mă rog într-un fel foarte personal, rugăciunile mele sunt ceva ce nu aș putea să repet, sunt ad-hoc, sunt niște mulțumiri și niște rugăminți pe care le am în funcție de context. C.O.: Am înțeles că acolo la Izvoare au fost puse bazele a ceea ce ești tu și familia ta, vom ajunge în discuția noastră și la actuala ta familie. Dar nu mi-ai spus despre familia ta, dacă mai ai frați și ce pasiuni aveai în copilărie, ca să înțeleagă ascultătorii din ce s-a născut artistul de astăzi? G.D.: Am o soră mai mare cu un an și opt luni decât mine. Vacanțele, firește, le petreceam împreună la bunicii materni și paterni, pentru că ei viețuiau în același sat, în satul Izvoare, pe atunci comuna Mircești, ulterior a devenit comuna Răchiteni. Am fost o fire rebelă dintotdeauna, am fost un om care a revoluționat într-o oarecare măsură părinții, am fost mai curajoasă și spuneam lucrurilor pe nume. Asta nu a fost o postură comodă pentru ai mei, pentru că eu democratizam într-o oarecare privință și sora mea se bucura de aceste privilegii pe care le dobândea dintr-odată. Artistul s-a născut în liceu, când mi-am dat seama că e ceva în plus, pentru că aveam altfel de preocupări și lecturi, și cultură muzicală. Bazele se puneau într-o perioadă interesantă, după Revoluție, când aveam acces la mai multe informații și la mai multe acorduri muzicale. Visam să fac design vestimentar, intenționam să fiustewardesă, de aia m-am și dus la liceu să studiez engleză și franceză, pentru că gândul meu, dorința mea și bucuria mea de a hoinări de atunci își trage seva de fapt din copilărie. Plecam de capul meu pe ulițe, prin sat, să descopăr, mă uitam la arhitectura rurală, la oameni, studiam de la distanță, eram într-o documentare pe care mai târziu o conștientizam, dar eu mă încărcam, de fapt, cu foarte multă energie. C.O.: La vremea primelor opțiuni privind drumul tău, cum a fost, cu cine te-ai sfătuit și cum ai decis ce vei face?Te invit mai întâi să citești încă un fragment din povestea ta. A fi jurnalist devenise un stigmat G.D.:Abia împlinisem 13 ani când democrația lua locul comunismului. Nu trăisem libertatea să mi se pară greu de îndurat copilăria de până atunci. Liceul „Garabet Ibrăileanu” m-a îmbogățit cu oameni, trăiri, experiențe, descoperiri și obsesii care nu m-au părăsit: cuvântul, muzica și dragul de a hoinări. Cei cinci ani de facultate (Geologie-Geochimie la Universitatea „Al. I. Cuza”) s-au împletit cu jurnalismul. Atât de puternic a fost virusul gazetăriei încât încă mă frig degetele, deși nu mai am antet media de prin 2008. EvenimentulZilei, Jurnalul Național, Adevărul, Gândul și România Liberă au fost periodicele naționale la care am redactat aproape 13 ani, fiind corespondent local și regional. Dar au fost și Expres Magazin, Opinia Studențească, emisiunile TV sau editarea știrilor la televiziune și la radio, scrib la agenție națională de știri, apoi fotografiile iscălite la Gazeta Sporturilor, MediafaxFoto, Intact Images și Reuters. Anticipând stigmatul de a fi jurnalist, am ales comunicarea, devenind PR Officer, pentru mai bine de patru ani, la cel mai mare dezvoltator și administrator de mall-uri, lifestyle centers și proiecte de regenerare urbană din estul Europei, Grupul Iulius. C.O.: Povestea continuă. Și am ajuns la acel moment al opțiunii, când ai decis și de ce, cum ai ales facultatea de Geologie? G.D.: A fost o joacă în liceu, un domn profesor mi-a spus că dacă particip la Olimpiada de Geografie, ar fi pentru prima oară când liceul ar fi reprezentat și aș putea să ajung chiar până în etapa națională, a fost o ambiție. Pentru mine a fost foarte ușor, îndrăgeam foarte mult geografia. Ușor m-am calificat la etapa județeană, am ajuns la Olimpiada națională de Geografie de la București, în anul respectiv. În momentul acela mi-am dat seama că geografia este calea mea și se apropia de dorința mea de a fi stewardesă și de a călători, de a hoinări. A urmat o admitere foarte grea, fără precedent, cu 17 candidați pe loc la Facultatea de Geografie. Spre stupefacția mea, am fost prima care a picat acea competiție, am fost prima sub linie și pregătită de trei profesori, eram ca și intrată, dar a fost o capcană într-una din cele trei geografii pe care le-am dat atunci, eu eram convinsă că am depășit cu brio acea capcană, din păcate, nu. Aveam să constat peste ani că a fost mult mai bine că s-au petrecut lucrurile așa, și dacă nu s-ar fi întâmplat lucrul acesta, n-aș fi ajuns să îmi caut un job, dar nu orice fel de job și să scriu la Evenimentul zilei București, într-o competiție despre iscusința de a documenta, de a redacta și de a rezista programului. În câteva luni eram dependentă de jurnalism, mi-a plăcut. Anul următor n-a însemnat pentru mine decât să lecturez materia și am zis că nu mai fac eforturi extraordinare de a merge la admitere, că după mine poate să fie și bara, ceea ce s-a și întâmplat- am fost ultima admisă în anul respectiv, însă la Geologie-Geochimie. A fost o pasiune pe care am urmat-o cale de 5 ani în facultate, foarte grea, cu 14 examene într-o sesiune, pentru că teoria era total diferită de practică. Dar în paralel lucram la Evenimentul Zilei București, după care a urmat Jurnalul Național, am fost chemată la ziar de Marius Tucă, a fost perioada în care am experimentat cel mai mult reportajul și apoi a fost o altă ofertă de destin, după domnul Daniel Condurache, cel care m-a încurajat să scriu și să rămân la Evenimentul Zilei, o altă ofertă numită Cristian Tudor Popescu, pentru că în urma unui interviu pe care îl realizasem pentru o publicație locală, comunicând o perioadă cu dumnealui, mi-a spus: Ce-ar fi să vii laAdevărul? Vorbim de prestigioasa redacție, eram cel mai tânăr corespondent, nu erau mulți corespondenți la momentul respectiv, la interviu îmi amintesc că mi s-au dat șase județe, urma să scriu de la cultură la sport și am refuzat Bacăul, pentru că era un stigmat la momentul respectiv, era clanul Sechelariu, care crea niște dificultăți, niște provocări, și mi se părea suficient să scriu pe cinci județe. Și am prins și schisma cu Gândul în 2004-2005, iar în 2008 am decis să părăsesc presa scrisă, pentru că eram amenințați foarte mult cu online-ul și pentru că a fi jurnalist devenea un stigmat, era foarte greu, nu mai era atât de respectat acest statut. C.O.: De ce spui stigmatul de a fi jurnalist? G.D.: Atunci când mă legitimam și făceam anchete foarte grele, foarte serioase, aveam întreaga participare și reușeam să fac niște materiale dificile. După aceea, nu mai conta de unde ești, jurnalistul risca să fie bătut, camera să-i fie aruncată, nu mai conta, oamenii treceau pe lângă tine, cumva nu mai aveai credibilitate. Se reducea foarte mult la esență, materialele mari nu mai erau cele care ocupau spații în publicațiile imprimate, online-ul e acum informație redusă la esență și perioada de glorie a jurnalismului, din punctul meu de vedere, apunea. Fotografia e contaminare prin mariaj C.O.:Înțeleg ce-mi spui, dar nu a mai apărut niciodată vreun gând să cutreieri în continuare munții, ai renunțat total la ideea de a hoinări, adică de a fi geolog? G.D.: Din timpul facultății știam că nu voi profesa, Geochimia era singura secție din România, se putea lucra atunci doar în zona diamantiferă, în Johannesburg, în Munții Ural, la NASA sau undeva prin Rusia, adică erau maximum cinci variante pentru a practica Geochimia, dar fiind o pasiune, am vrut să o duc la bun sfârșit și să-mi iau diploma. Virusul gazetăriei mă cotropise atât de mult încât știam că nu voi mai profesa de fapt, motiv pentru care am mai făcut o facultate, Ştiințele Comunicării. Și fiind fotografia tot mai prezentă în viața mea, pentru că eu afirm că la mine fotografia e contaminare prin mariaj, soțul meu fiind fotograf imediat după Revoluție, lucrând, firește, pentru mai multe publicații. În momentul în care documentam materiale, simțeam nevoia să pun și eu mâna pe cameră și să fac și o fotografie altfel decât făcea el sau fratele lui, cu care mai mergeam la documentarea unor materiale. Și încet-încet am prins curaj într-atât încât ajunsesem să șofez, să documentez, să redactez, să fotografiez, să editez și în final să fiu un fel de one man show, ceea ce jurnaliștii sunt în ziua de astăzi, pentru că ei trebuie să fie un pachet, nu mai e un jurnalist ultra-specializat. Și așa am prins drag de fotografie. C.O.: Dar până la fotografie, vreau să te întorc la jurnalism, pentru că ai făcut și presă scrisă, ai redactat știri, ai fost corespondent, după cum ai spus, dar ai fost și în zona audio-video, ai realizat emisiuni de radio, de televiziune. Dintre toate aceste domenii, pe care cu siguranță le-ai șiaprofundat în timpul facultății, cel puțin la modul teoretic, care ți-a rămas mai aproape de suflet? G.D.: În primii 5 ani de gazetărie mi-am propus să trec prin tot ce înseamnă media, am fost și editor de știri, am avut și emisiune TV, foarte dragă televiziunea, însă reportajul scris este marea mea dragoste. Dacă ar fi să mă întorc și, cum spuneam, mă frig tot mai tare degetele, aș vrea să scriu doar reportaj și să petrec suficient de mult timp cu interlocutorul, cu subiectul, astfel încât să pot să prind esențe și să le împărtășesc mai departe, nu doar cu pixul, ci și cu pixeli, adică să și fotografiez. Reportajul este marea mea dragoste, practic, scrierea literară. C.O.: E foarte interesant pentru că sunt tot mai puțini jurnaliști care abordează acest domeniu al reportajului scris, acest gen publicistic dificil, de altfel și o admir pentru modul în care scrie și pe ieșeanca noastră, Otilia Bălinișteanu, și ea scrie foarte bine reportaj de presă scrisă. Din păcate, nu prea mai vine nimeni din urmă sau cel puțin nu am descoperit eu. Ajungem la fotografie, dar vreau să te rog să citești ultima parte a acestui altfel de CV pe care mi l-ai trimis. G.D.:Din 2012, fotografia cartografiază destinul meu. În anul trei la cea de-a treia facultate (după Științele Comunicării a urmat Foto-Video) am născut cel de-al treilea fecior. A urmat un master în artă contemporană încheiat, în 2021, cu disertația care a ilustrat copilăria... copiilor mei, în fapt a dus în vizual mintea lor suprarealistă. Deși fotografia îmi ocupă mai tot timpul, cochetez cu ideea de a reveni în presa scrisă, pentru a înveșmânta în cuvinte și în pixeli exclusiv frumosul, binele și autenticul. Hoinăresc cât pot de mult între hotare și, o dată la doi ani, pe un nou meridian. Cele mai îndepărtate puncte cardinale pe itinerariul meu fotografic: India și Maroc. Sper că urmează Etiopia și Madagascar. C.O.: De ce nu? Așadar, ai intrat cu totul în zona fotografiei, prin mariaj, după cum ai și spus, Radu Aniculaesi fiind de mai mult timp fotograf și te-a molipsit. G.D.: Da, imediat după Revoluție el a prins și apusul fotografiei analogice și răsăritul fotografiei digitale. Asta m-a încurajat foarte mult pe mine să experimentez pentru că nu mai era o risipă de materiale. Fotografia digitala, practic, m-a încurajat să experimentez foarte mult și în plus, având imediat rezultatul, puteam să rectific imediat, dacă era ceva de rectificat, într-atât încât acum e ceva instinctiv. Camera foto se setează instinctiv, așa cum de multe ori poate șofăm și ajungem din punctul A în punctul B, fără să fi filtrat, conștientizat prea bine etapele, pentru că le facem instinctiv. C.O.: S-a renunțat total la fotografia analogică, mergem numai pe fotografie digitală? G.D.: Există nostalgici,fotografia este oricum un hobby foarte costisitor și sunt foarte puțini care încă fotografiază pe peliculă și developează în regie proprie sau poate mai găsesc laboratoare unde să developeze pelicule. Aparatele digitale însă nu au reușit să ajungă la performanța peliculei și, deși este intenție, dar pe departe putință să ajungă la performanțele ochiului uman de a se adapta și de a capta, surprinde imagini. Noi nu mai practicam fotografia analogică, avem în schimb aparate, echipamente de suflet, pe care le păstrăm ca într-un soi de muzeu personal. Și acum, fotografia digitală, tot ce apare, tehnica de ultim moment și de multe ori cu un pas înainte... Pentru că având o profesie, fiind un business- fotografia, e clar că tot timpul trebuie să fim cu un pas înainte și în privința cunoștințelor și în privința echipamentelor. C.O.: Așadar, voi din asta trăiți, faceți fotografie și o faceți la un nivel performant, v-ați impus, cel puțin pe piața ieșeană, tu și Radu sunteți două nume foarte bine cunoscute și respectate. De ce Gabriela Doboș-Scăpărici, pentru că lumea așa te știe? G.D.: Mă știe într-atât, încât aproape că nu mai răspund la numele meu. Scăpărici e o găselniță de-a lui Radu, așa e de foarte multă vreme, pentru că am reacții rapide, câteodată soluții geniale, cum spunea el, am aceste sclipiri. Deși Scăpărici este personajul masculin, licuriciul din Maria Mirabela, lui i s-a părut că mi se potrivește și toată lumea-mi spune Scăpărici sau Scăpă, până și părinții mei și copiii mei așa mă strigă. Adică: mama, mami, Gabi… foarte rar spre deloc. Sublimii pui de Scăpărici C.O.: Și am ajuns la copii, pentru că am spus că în ultima parte a emisiunii vreau să vorbim despre familia ta și, de altfel, în poveste spui: Anul III de facultate a însemnat și cel de-al treilea fecior, deci a apărut în poveste al treilea fecior, Mati, juniorul familiei:Tălmăcit, prenumele lui înseamnă „Dar de la Dumnezeu”. Reproduc un dialog între Mati și mama lui,Scăpărici, postat pe o rețea de socializare: Scăpă: - Mati, ce este un flamingo? Mati-Mati, 6 ani: - Flamingo este o cioară de apă roz. Dar aș vrea să vorbim și despre primii doi dintre Sublimii pui de Scăpărici. G.D.: Da, este un album foto pe care l-am intitulat așa, am postat candorile lor și am și ilustrat cât am putut. E ca o zestre virtuală, pe care eu o las pe această rețea de socializare și pe un blog personal. Elias este întâiul fecior, e atât de înalt încât nu pare copilul nostru, are 17 ani și 1,90m, este pasionat de arhitectură, el este cel care s-a specializat în perspectiva aerului, în perspectiva păsării. El face fotografie aeriană în ProImage și partea de video. C.O.: Deci el se va ocupa de ciorile de apă roz, flamingo, de undeva mai sus! G.D.: El le va surprinde cu drona și Matias le va povesti. Elias, de aproape 3 ani de zile are brevet de pilot de dronă și fotografiază din această perspectivă proiecte care regenerează orașul. Și face și fotografii, a avut și expoziții personale, în turele noastre foto, pe rând l-am luat cu noi, a fost cu Radu în Zanzibar, a fost cu mine în Maroc, și înainte de pandemie urma să urce Everestul cu Radu, pentru că Radu a fost în Nepal și voia să meargă pe cel mai frumos traseu de tracking din lume, dar e un proiect amânat, nu e un proiect anulat. C.O.: Dă-mi voie să citesc ce ai scris, gândurile, rândurile postate de tine despre Elias: Elias = Ilie (Prooroc din Vechiul Testament, profet în toate cele trei religii abrahamice).Ilie, o divinitate solară şi meteorologică în viața sa... pământeană. Pre-adolescența se face vinovată de tunete, trăsnete, ploi torenţiale şi incendii interumane. Leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde şi când să bată grindina în relațiile cu cei care nu îl plac...Cutreieră ziua pe unde vrea și modelează din vatelină toți elefanții scămoși, țestoasele, rinocerii și girafele de pe cer... Îi place mirosul de busuioc, adoră merele dulci și face față cu dificultate cosânzenelor care și-l imaginează ursit. G.D.: Da, am această obișnuință ca de ziua lor sau atunci când sunt onomasticile, să le las rânduri și gânduri pentru târziul vieții lor. Perioada aceasta e o perioadă în care ei nu apreciază aceste rânduri, dar peste ani vor căpăta sens și drag și poate dor, pentru că nu știm ce urmează. Și în felul acesta le las urme, cum de altfel le-am lăsat și în Capsula timpului- proiectulIaşi 600, pe atunci erau Elias și Ianis doar, Matias nu se hotărâse dacă să vină la noi, și le-am lăsat câteva cuvinte și fotografii în această capsulă, și sper ca atunci când această mărturie peste ani se va deschide, să își găsească afecțiunea mea exprimată altfel. C.O.: Și al doilea fecior descris de tine: Ianis:Artist/Biciclist/Calamburist/Futurist/ Esențialist/ Exagerist/ Idealist/Înțelepțist/Optimist/ Parabolist/ Scenarist/ Telefonist/ Trăirist/ Trăncănist/ Visătorist/ Vizionarist/ Zăpăcist Paisprezecist- pentru 14 ani pe 10 cireșar. Iani-Iani, decarul și secundul din trio. Cel mai scămos și mai frumos Iani-Iani din toate sistemele solare! Iani-Iani, te binecuvântează MaMa: ani-lumină mulți, înzestrați, fericiți! Fusese ziua lui. G.D.: Le las aceste rânduri și îmi povestesc, sunt persoane care citesc, mămici mai cu seamă, sau chiar și colegi, și sunt așa emoționați. La început spuneau: E ziua mea, te rog să nu mai postezi nimic! Ianis oricum iubește anonimatul, dacă ar putea să fie transparent ar fi perfect, dar acum văd că prinde și el drag și curiozitate de ceea ce-i las scris. C.O.: Deci, el tot Liceul de Artă… G.D.: Clasa a IX-a Design, a fost o cumpănă trecută de curând cu el, primul admis pe proba de talent, l-a mâncat mediul și pe el, pentru că Elias, inevitabil a fost influențat de context. Acum să vedem cu Mati ce va fi, pentru că el pare tot în zona asta să aibă aplecare, face benzi desenate, experiențele lui și mai ales emoțiile le sintetizează pe niște foi A4 împăturite și e o cursivitate acolo, sunt niște foi care se răsfoiesc și sunt benzi desenate de el. C.O.: Iată, de la 6 ani, Matias își încearcă talentul. Am inventat o mașină a timpului! Cum v-au schimbat copiii viața și prioritățile ție și lui Radu, pentru că noi glumim, ne bucurăm să citim aceste rânduri minunate scrise de tine, dar nu e ușor să fii într-o casă cu patru bărbați, până la urmă, mai mari sau mai mici? G.D.: Da, matriarhatul a fost fără nicio șansă de reușită să se reîntoarcă, oricum, avem un cățel și am zis că poate în felul ăsta echilibrăm balanța. Nu e ușor, e o provocare, sunt universuri paralele și n-apuc niciodată să mă plictisesc. Ei sunt antagonici, băieții sunt precum apa și uleiul, sunt în același mediu, dar sunt total diferiți. Mi-e foarte greu câteodată să mă pliez pe ceea ce își doresc, fac față cu greu, dar mi-au dat foarte multe semne, ei sunt profesorii mei.Faptul că am devenit mamă când eram jurnalist și proaspăt mămică, am zis: Copilul are nevoie de o mamă! Și oricât de tembelită aș fi de virusul gazetăriei, totuși am o datorie față de acest copil și am anunțat că voi ieși din presă. Lucrând în comunicare și știind că intru la program la ora 9:00, dar niciodată nu știu când termin programul. Am avut o experiență interesantă, îi făceam baie într-o seară și mi-a spus: -Am o taină, pot să ți-o spun? Zic: -Te rog, în mare secret. -Am inventat o mașină a timpului. Avea 4 spre 5 ani. Și spun: Ce să facă această mașină a timpului?-Această mașină a timpului să mărească timpul când ești cu mine și să-l micșoreze când nu ești cu mine! Picioarele au devenit de lut și l-am întrebat, aproape scâncind: -Și funcționează această mașină a timpului? Mi-a spus: Nu știu, încă îi fac probe!Și aceea a fost demisia mea. De fapt, copilul strigă după mama lui, are nevoie mai mare de prezența mea. Am anunțat că plec din comunicare după 4 ani și jumătate, tocmai ca să petrec cât mai mult timp cu ei. Demisia aceea a însemnat a treia facultate, al treilea copil, Mati, cel care a venit când trusoul nu mai exista, trusoul băieților mari. În plus, ne-am trezit că în ziua în care am dat mobila din camera copiilor, care era o mobilă foarte frumoasă, colorată, cu forme geometrice, am aflat că sunt însărcinată. Practic am luat-o de la zero cu totul. Și apropo de credință și de semnele pe care le-am primit, au fost atât de multe certitudini când eram proaspăt mămică și-l aveam pe băiatul mijlociu, mezin pe atunci, în brațe, trăiam acea stare de serenitate și de frumusețe, și de liniște, și de preafrumos și spuneam: Ce frumoasă-i experiența asta, ce-ar fi dacă aș mai trăi o dată momentele acestea?Și am zis: Nu, nu, nu e momentul, pentru că acum am o problemă medicală și n-am voie, nu e bine să se întâmple asta! Și au trecut 8 ani până când eu am amânat o intervenție chirurgicală laparoscopică,era ceva destul de ușor. Și în momentul în care corpul meu a fost pregătit a apărut Matias.Pentru că eu am trimis acel gând și, când corpul meu a fost vindecat, Matias a așteptat destul de mult, vreo 8 ani, dar când ne-a ales, am zis: Uite încă o dovadă!Și e un copil perfect, un copil liniștit, atât de ușor de crescut, asta a fost încă o dovadă. Și au mai fost momente în care am zis că Dumnezeu e aici, e cu noi, cu mine și ne protejează și e atât de iubitor și de bun. C.O.: Mă gândeam că Mati a beneficiat din plin de tine ca mămică, pentru că deja erai freelancer și probabil ai avut mai mult timp pentru el. Îmi spuneai că încerci să duci mai departe ceea ce făcea bunica ta cu tine, adică să-i apropii de biserică, i-ai botezat pe doi dintre ei chiar aici, la noi la Catedrală. Îmi place și lookul pe care îl au toți trei băieții tăi, cu părul lung, non-conformiști, dar și voi aveți o imagine binecunoscută în târg. Mi-a făcut mare plăcere să avem această discuție, voi continua să citesc ceea ce scrii despre familia voastră, despre copii în special. Aștept să văd următorii artiști ai familiei, pentru că, până la urmă, veți fi o familie cu cinci artiști. G.D.: Da, așa este, oricum toate candorile lor le-am scris și le-am și ilustrat, peste ani își vor vizualiza copilăria, pentru că folosind moda ca pretext, toate candorile lor scrise de mine au devenit imagine. C.O.: Artistul fotograf Gabriela Doboș-Scăpărici scrie despre frumoasa ei familie: Ador cuvintele îndrăgostite, dar când vine vorba să îndrăgostesc cuvinte despre și pentru AI MEI, mă pierd. Așa că vă arăt pixeli îndrăgostiți de și cu AI MEI: Eli-Eli, Iani-Iani, Mati-Mati și Radu-Radu. La Librăria „Presa Bună” găsiți cartea 📖 „Împărtășiri din viață” (volumul I și II), autor fiind Carmen Olaru. Cele două volume au fost tipărite de Editura „Presa Bună” și cuprind 60 istorii de viață ce merită împărtășite.

Al XLIX-lea

Număr fericit, puternic, rotund, semiprim, compus, impar, briliant, în limba matematicii. Protonii indiului, în limba chimiei. Galaxie lenticulară și eliptică, planetă minoră, cometă periodică, în limba astronomiei. Paralelă spre miazăzi și spre miazănoapte, în limba cartografiei. Stelele unui drapel, în limba vexilologiei. Ierni sau revoluții ale Pământului în jurul Soarelui, în limba anotimpurilor. Un an înainte de jumătatea-mi de veac, în limba timpului. Decriptare foto: Gypenoside XLIX, structură chimică.

18

Un fior îmi stârnește fluturii din corp. Roiul răvășește fiecare celulă, căutându-și infinitul de orizonturi. Istovit, se regrupează în plexul solar. În firava acalmie, raționalul îmi șoptește că Ianis mi-ar fi zburătăcit fluturii. S-a foit în cămașa lui de mătase, tot mai strâmtă. Din senin, câțiva fluturi se ridică. Se încâlcesc pe cerul din mine. Îi dor aripile. Zbaterile lor inervează nervi neștiuți. Cu interiorul răvășit de fluturii răvășiți, caut chei. Apoi mașina. La volan, contracțiile dictează ieșirile din… și reîntoarcerile în… trafic. Maternitatea pare dincolo de curbura Pământului. După clipe lungi cât niște eternități, așez mașina să-și tragă sufletul, niște zile. Triaj. Cuvinte schimonosite. Consult. Scobutilul îmi pietrifică fluturii. Retur. Apăs pedale și învârt volanul căutând să ajung dincoace de arcuirea geoidului. Istovită, acasă, mă așez să citesc. Să uit. Între pagini, Ianis strănută. Fluturii crapă crisalidele abia alcaloidate. Roiul roiește frenetic. Contact, contracție, respirație sacadată, trafic, contracție, icnet, voce subțiată, contracție, operație. Un fluture iridescent se zbate în scutec. Miroase a mir, foșnește solzii de aer, cască ochii să îi inunde cu tot mai multă lumină. Între lumi, îl văd aici, pare că îl țin dincolo. Fluturii zboară haotic în capul meu, cu busolele din antene răvășite de anestezic. Firimituri de secunde pentru mine, ceasuri pentru alții până revin. Lucidă, fericită, împlinită, mult peste ce am îndrăznit să visez. 18 ani de atunci… P.S. Revin. Fluturii din capul meu roiesc, mă răvășesc, nu găsesc cuvintele pe tastatură...