Dacă mi-ai vedea doar ochii cu albastru-n strălucire
Ai şti să înţelegi ce-ţi spun, fără să-ţi vorbesc despe simţire?
Dacă mi-aş acoperi chipul cu măşti de nepătruns şi colorate
Ai şti să mă iubeşti, fără să mă vezi sau să mă ai pe săturate?
De ce simt că nu eşti fericit, nereuşind fiinţa să mi-o cucereşti?
De ce vrei să ştii totul, lăsându-mă apoi în urmă, uitând că mă iubeşti?
Ascultă-mi şoapte şi suspine, căci printre ele îţi povestesc
De ce nu poţi avea totul … de ce n-asculţi ce îţi vorbesc?
Mă ascund … printre aceia pe care trebuie să-i ascunzi de curioşi
Simplitatea şi naturaleţea complicând, transformându-i în furioşi
Înverşunaţi pe ceea ce nu văd şi azi se pare că nu-nţeleg
Mâine doar vor condamna, iar eu de ei în viitor o să alerg
Iubind un suflet astfel, speranţa se transformă-n pedeapsă
Căci îţi arată, te-alină, îţi spune totul şi apoi poate te lasă
Iar teama că rămânem singuri într-o lume prea aglomerată
Ne întunecă şi zilele-nsorite, ne-nchide într-o fericire falsă
Dacă m-ai vedea cum printre picăturile de ploaie voi dansa
Vei crede că sunt lângă tine, deşi nu poţi a mă îmbrăţişa?
Dacă nu vreau să te-amăgesc, deşi umbra-mi alunecă pe ziduri şi clădiri
Vei crede că … şi eu iubesc, deşi nu las să fie aflat totul din priviri?
Răsărit vivid spre… apusul lui 2012. Zorii unei zile de decembrie îi petrec la mică distanță
de Taj Mahal, Agra, Uttar Pradesh, India. Zorii se ițesc în culori
specifice subcontinentului vârât, prin mantaua terestră, sub Asia. De la
calde spre reci, culorile învăluie silueta monumentului. Ceața sporește
misticismul. Din neagră – în… bezna dimineții -, marmura-veşmânt devine
roz și apoi, în incandescența soarelui, gălbuie. De un alb imaculat la
semețire, Taj Mahal-ul are, de câteva decenii, o nouă culoare, pusă pe
seama poluării.
Citisem înainte câte ceva despre primistoria, proto
şi pre-istoria Indiei, civilizație care exprimă o înțelepciune colectivă
aparent izvorâtă de dincolo de hotarele vârstelor cronologizabile ale
umanității, o cultură specifică, plină de originalitate. Întâlnirea pe
viu cu unele rămășițe ale impresionantului său trecut m-au emoționat
peste închipuire. Un exemplu ar fi chiar vederea Taj Mahal-ului: soarele
ițit printre vârfurile bulbate, goana spre locul cel mai bun de
fotografiere, pe malul insalubrului râu Yamuna, afluent tributar
Gangelui. Imaginea prin lentile m-a împiedicat iniţial să declanșez:
picioare de lut, puls accelerat, camera foto vibrând într-o emoție,
pare-se, fără precedent.
Ca oricărui european, istoria, cultura şi
arta indiană mi-au pus la încercare receptarea deşi manifest apetenţă
pentru formulele artistice radical diferite, chiar paralele propriei
culturi. În plus, scrierile indianistului Mircea Eliade m-au încurajat
să trăiesc experienţa. Aşa se justifică popasul fotografic şi pe cel al
cunoaşterii la patru meridiane distanţă, în leagănul milenarei arte a
Indusului.
Aveam habar despre viața
celor mai vechi locuitori ai Indiei, civilizaţia Văii Indusului, care au
lăsat urme încă din paleolitic, contemporani cu popoarele văilor
marilor fluvii Nil, Tigru și Eufrat, despre religia vedică şi upanişade,
hinduism, religiile fără zei (jainismul, budismul), sistemul castelor
(stratificarea populaţiei avându-i suverani pe brahmani), despre
spiritualitate şi graniţa rigidă trasată între religia şi filosofia
indiană, despre arta impregnată cu simboluri ca un instrument al
cunoaşterii religioase şi mistice, despre grandioasele temple acoperite
cu o diversitate imensă de reliefuri dinamice, fresce şi cu o
luxuriantă ornamentaţie vegetală şi animală. Ştiam câte ceva despre
transmigraţiune (reîncarnarea oamenilor după moarte în alte fiinţe),
trinităţile panteonului zeilor: Brahma, Vişnu şi Şiva, despre
despotismul sclavagist brahman, despre budism, însă multe dintre
simbolurile, decoraţiunile şi misticismul operei indiene sunt încă,
pentru mine, încifrate. Desluşesc cu greu fondul mitic al uriaşului
popor, civilizaţia sa străveche şi consecventă, arta sa unitară, în mare
parte anonimă, originală şi refractară înnoirilor spectaculoase.
...........
După Rabindranath Tagore, Taj Mahal rămâne "o lacrimă pe obrazul timpului". Simbolul
dragostei eterne impresionează într-atât încât oamenii de pe toate continenele
nu contenesc să îl viziteze şi să revină. Unii spun că mapamondul ar fi
împărţit în două de cei care au văzut şi cei care nu au văzut Taj Mahal-ul.
Cu excepţia fiecărei zile de vineri, când
ansamblul este închis publicului, puhoaie de oameni iau cu asalt porţile
monumentului UNESCO. De nenumărate ori într-o… secundă, edificiul este
“mitraliat” de aparatele foto. M-am afla printre aceştia. Doar că imortalizasem
misterioasa siluetă a edificiului din locul unde Taj Mahal pluteşte între cer
şi pământ. Acolo emoţiile au avut alt voltaj, voltaj care mă îndeamnă să revăd
edificiul spre zorii sau spre apusul unui alt anotimp.
De ce atâtea întrebări?
De ce îmi pare că apa prin valuri scrisorile-mi aduce?
De ce-mi pare că liniştea se regăseşte când soarele apune?
De ce simt ca orizontul mi-arată timpul unde tu pluteşti?
De ce cred că dacă nu stau în lumină … tu nu mă regăseşti?
De ce sufletu-mi strigă la tine şi totusi … nu m-auzi?
De ce plâng cu mii de lacrimi şi totuşi cu durerea mea tu nu te uzi?
De ce m-ai alungat la mal, pierzându-mă-necunoscut?
De ce simt că te urăsc deşi eşti tot … şi visul pe care l-am avut?
De ce mi-e frig şi frică, deşi-n mulţime sprijin după tine am găsit?
De ce lumea m-atinge să mă aline, deşi am devenit urâtă la privit?
De ce cred că viaţa fără tine, e doar un felinar la margine de apă?
De ce dacă l-aprind şi pe al doilea, ar fi ca doi ochi ce nu mai pot să vadă?
De ce-ai născut în mine atât de multe întrebări?
De ce mă pedepseşti şi astăzi nu mai dai răspunsuri?
De ce ecoul inimii mele nici acuma tu nu-l crezi?
Sunt o prăpastie în care lumea s-a închis în întuneric …
de ce naiba NU MAI VEZI?????
(POTisme, Făurar 2014)
