joi, 16 octombrie 2014
sâmbătă, 23 august 2014
Cum am construit, din pixeli, noua poartă a Iaşului
Mai întâi praf, apoi noroi, pudră de nea, iarăși noroi și praf, acum vipie.
Huruit, pulberi asfinţite, puzderie de stele, suită de lunaţii, cer cu
luciri de opal mâzgâit cu nori scămoşi şi iarăşi praf, acelaşi soare de
la alb prin galben spre sângeriu. Linia orizontului: un tranşeu
kilometric care leagă nordul de sud, escavat matematic, adânc cât cinci
buldozere încălecate. Deasupra zării, braţe de escavatoare în
păienjeniş. De aproape, muşcă pământ şi
nasc hău. De departe, par vârtelniţe. Deapănă norii, îi mosoreşte, apoi
îi deşiră zoomorf. Îi face păsări. Apoi stol. Sub zare, benele gem, duc
deşălate buza dealului. În sens opus gonesc, încă zvelte, altele.
Zi şi noapte, fără răgaz, roiul de utilaje umblă teleghidat. În nici 12 luni şi-a propus să dea ocol Ecuatorului. De două ori. Cete de oameni însufleţesc drăcoveniile care doboară acareturi, semeţesc gard verde cât vezi cu ochii şi înapoi, sapă şi cară pământ negru, aduc şi răstoarnă argilă aurie, nivelează, compactează, împrăştie bitum în şapte straturi, trasează cifre şi dungi în alb sau în culoarea mierii, tivesc - noaptea sau în crepuscul - marginile orizontului cu o salbă de lumini albe şi câteva stacojii.
Pe mii de metri în lung şi în lat, plusul a devenit minus şi minusul a devenit plus de câteva ori într-un efort colosal care nu poate fi complet scris cu lumină sau ilustrat de cuvinte. De la prima cupă care a muşcat pământul până la arcada de apă sub care a trecut Boeing-ul 737, cam asta s-a petrecut periferic Iaşului din augustul trecut până în augustul acesta. Aşa s-a semeţit şi unit, cu 5 grade rotită, pista veche de nici trei zile cu pista veche de 45 de ani. Fără vestă verde ci cu vestă foto, am fost părtaşi. Am schimbat lentilele din ora magenta până în cea albastră şi anapoda, în slalom printre utilaje şi oameni, într-o altfel de trudă, aceea de a înveli în pixeli efortul de a croi lin şi elastic cea mai modernă poartă a urbei. Cu fiecare declanşare ştiam că devenim părtaşi la naşterea unui edificiu care va schimba destinul oraşului în care am ales să ne naştem. Și să rămânem.
Aştern puţine rânduri nu pentru mine, nici pentru alţii, ci cu gândul la fecioraşii mei cărora le las o zestre virtuală, aşa cum am scris și ilustrat nașterea unui alt edificiu menit să schimbe, în alt sens, istoria urbei și a regiunii, Palas, așa cum ilustrăm în taină un altfel de Iași și așa cum vor găsi, peste mai puțin de o jumătate de veac, în capsula timpului îngropată pe axul orașului, fotografii și mesajul de drag, și poate dor, de la părinții lor.
Pentru Eli-Eli şi Iani-Iani, mistuită de drag, MaMa
Gabriela DOBOŞ alias Scăpărici / PRO IMAGE Photo Agency
22 spre 23 Gustar 2014
Zi şi noapte, fără răgaz, roiul de utilaje umblă teleghidat. În nici 12 luni şi-a propus să dea ocol Ecuatorului. De două ori. Cete de oameni însufleţesc drăcoveniile care doboară acareturi, semeţesc gard verde cât vezi cu ochii şi înapoi, sapă şi cară pământ negru, aduc şi răstoarnă argilă aurie, nivelează, compactează, împrăştie bitum în şapte straturi, trasează cifre şi dungi în alb sau în culoarea mierii, tivesc - noaptea sau în crepuscul - marginile orizontului cu o salbă de lumini albe şi câteva stacojii.
Pe mii de metri în lung şi în lat, plusul a devenit minus şi minusul a devenit plus de câteva ori într-un efort colosal care nu poate fi complet scris cu lumină sau ilustrat de cuvinte. De la prima cupă care a muşcat pământul până la arcada de apă sub care a trecut Boeing-ul 737, cam asta s-a petrecut periferic Iaşului din augustul trecut până în augustul acesta. Aşa s-a semeţit şi unit, cu 5 grade rotită, pista veche de nici trei zile cu pista veche de 45 de ani. Fără vestă verde ci cu vestă foto, am fost părtaşi. Am schimbat lentilele din ora magenta până în cea albastră şi anapoda, în slalom printre utilaje şi oameni, într-o altfel de trudă, aceea de a înveli în pixeli efortul de a croi lin şi elastic cea mai modernă poartă a urbei. Cu fiecare declanşare ştiam că devenim părtaşi la naşterea unui edificiu care va schimba destinul oraşului în care am ales să ne naştem. Și să rămânem.
Aştern puţine rânduri nu pentru mine, nici pentru alţii, ci cu gândul la fecioraşii mei cărora le las o zestre virtuală, aşa cum am scris și ilustrat nașterea unui alt edificiu menit să schimbe, în alt sens, istoria urbei și a regiunii, Palas, așa cum ilustrăm în taină un altfel de Iași și așa cum vor găsi, peste mai puțin de o jumătate de veac, în capsula timpului îngropată pe axul orașului, fotografii și mesajul de drag, și poate dor, de la părinții lor.
Pentru Eli-Eli şi Iani-Iani, mistuită de drag, MaMa
Gabriela DOBOŞ alias Scăpărici / PRO IMAGE Photo Agency
22 spre 23 Gustar 2014
sâmbătă, 14 iunie 2014
joi, 8 mai 2014
Eli-Eli, un șugubăț de nota 10 PLUS!
- AVEȚI
UN BĂIAT DE NOTA 9!, răcnește o duduie înfrântă în lupta cu
cântarul. Este infirmieră și împinge un pat pe roți în tunelul către viață.
- Pot
să fac contestație?, murmur nedeslușit în timp ce în beznă disting plafoane
fumurii și neoane stinse. Apoi aprinse. Apoi lumina zilei. Râd de gluma mea. De
fapt, cred că doar eu am auzit-o. Mă reîntorc de dincolo. Îmi revin din
anestezie.
- S-a
trezit! Slavă Domnului!
Nu știu cine a rostit, dar sigur purta alb. Avea vocea unui înger.
Nu știu cine a rostit, dar sigur purta alb. Avea vocea unui înger.
- De ce
9? Pentru că s-a născut prin cezariană? Pot să fac... contestație?, plasez în
real întrebările și, firește, gluma.
- Da,
din cauza cezarienei.
După ce râsetele încetează...
După ce râsetele încetează...
- Doar vedetele
primesc 10, chiar dacă nasc la fel. Deși după manual tot 9 ar fi.
Râdem de-a valma. Personalul medical pentru că totul a decurs bine. Eu, pentru că trăiam, din acel moment, LA DUBLU. Ațipesc după ce tot vorbesc în dodii. Anestezia poate. Sau poate așa vorbesc eu, de fapt. Hău. Departe de perceptibil. Revin după ce simt pe obraz o respirație fină, un fornăit, un scâncet, o foială în scutecul alb, prea strâns, prea aspru. Deschid ochii. Focusez greu. O păpușică îmbujorată luptă să deschidă ochii de azur. Mă focusează la fel de greu. Apropierea ne-a trezit. Niște mâini experimentate manevrează păpușica-marionetă în scutec. O tot aduce spre mine. Copilul mă caută. Eu știu și SIMT că este AL MEU! Îl sărut și încep să plâng. Involuntar. Ca acum. Fix ca acum. Retrăiesc în fața acestei coli albe, digitale, momentele de acum 9 ani. Copilul meu de... nota 9 are 9 ani. Este întâiul meu prunc. Este Eli-Eli. Un personaj aparte, esențialmente voluntar, parcă prea devreme rebel. Rebel a fost încă din pântec. A stat cu capul în sus, în poziția Gânditorului, cu coatele sprijinite pe genunchi. A refuzat să se întoarcă spre final de sarcină, să se nască așa cum vreo 95% dintre pruncii universului ajung să se nască. Astăzi purtăm aceeași mărime la papuci. Bănuiesc că peste vreo două luni am putea să ne schimbăm tricourile, hanoracele și gecile. El cu arabescuri vegetale și cu ii, eu cu hip-hop-eri și desene animate pe manșete sau gulere și tivuri colorate de-a-ndoaselea, la vedere. Un mare polemist, un pătimaș pe frontul argumentului, un stil teatral și exuberant în redarea faptelor, un tot mai iscusit desenator, un indecis în ceea ce privește, deocamdată, pasiunile și viitorul. Un mare ștrengar, un adorat și un alintat. Eli-Eli, un șugubăț de nota 10 PLUS! Să ne luminezi viața pe mai departe, sublim pui de Scăpărici! Cu prea mult drag, mama! La fel de mult te iubește și Iani-Iani și Radu!
Râdem de-a valma. Personalul medical pentru că totul a decurs bine. Eu, pentru că trăiam, din acel moment, LA DUBLU. Ațipesc după ce tot vorbesc în dodii. Anestezia poate. Sau poate așa vorbesc eu, de fapt. Hău. Departe de perceptibil. Revin după ce simt pe obraz o respirație fină, un fornăit, un scâncet, o foială în scutecul alb, prea strâns, prea aspru. Deschid ochii. Focusez greu. O păpușică îmbujorată luptă să deschidă ochii de azur. Mă focusează la fel de greu. Apropierea ne-a trezit. Niște mâini experimentate manevrează păpușica-marionetă în scutec. O tot aduce spre mine. Copilul mă caută. Eu știu și SIMT că este AL MEU! Îl sărut și încep să plâng. Involuntar. Ca acum. Fix ca acum. Retrăiesc în fața acestei coli albe, digitale, momentele de acum 9 ani. Copilul meu de... nota 9 are 9 ani. Este întâiul meu prunc. Este Eli-Eli. Un personaj aparte, esențialmente voluntar, parcă prea devreme rebel. Rebel a fost încă din pântec. A stat cu capul în sus, în poziția Gânditorului, cu coatele sprijinite pe genunchi. A refuzat să se întoarcă spre final de sarcină, să se nască așa cum vreo 95% dintre pruncii universului ajung să se nască. Astăzi purtăm aceeași mărime la papuci. Bănuiesc că peste vreo două luni am putea să ne schimbăm tricourile, hanoracele și gecile. El cu arabescuri vegetale și cu ii, eu cu hip-hop-eri și desene animate pe manșete sau gulere și tivuri colorate de-a-ndoaselea, la vedere. Un mare polemist, un pătimaș pe frontul argumentului, un stil teatral și exuberant în redarea faptelor, un tot mai iscusit desenator, un indecis în ceea ce privește, deocamdată, pasiunile și viitorul. Un mare ștrengar, un adorat și un alintat. Eli-Eli, un șugubăț de nota 10 PLUS! Să ne luminezi viața pe mai departe, sublim pui de Scăpărici! Cu prea mult drag, mama! La fel de mult te iubește și Iani-Iani și Radu!
luni, 28 aprilie 2014
"HOINAR PRIN MAROC", Radu ANECULĂESI, PRO IMAGE Photo Agency
Fotograful ieşean Radu Aneculăesi prezintă Marocul în 48 de instantanee
· Culoare, atmosferă, viaţă, inedit, spectacol – toate acestea surprinse în imaginile expuse „La Gard”, în Parcul Copou
Până pe 16 mai 2014, fotograful ieşean Radu Aneculăesi prezintă Marocul în 48 de instantanee, expuse în Parcul Copou, în Galeria de Artă „La Gard”, Casa de Cultură a Municipiului Iaşi „Mihai Ursachi”. Vernisajul expoziţiei va avea loc luni, 5 mai 2014, la ora 17.00, şi va fi prezentat de scriitorul Adi Cristi.
Radu Aneculăesi face parte din prima generație de fotoreporteri post-decembrişti ai Iașului. În aproape un sfert de veac de experienţă, a colaborat cu principalele ziare, reviste și publicații locale și naţionale, dar și cu prestigioase agenții internaționale de fotografie. A făcut pionierat în regiunea Moldovei în domeniul imaginii publicitare, fondând propria agenție de fotografie: Pro Image. Deși a semnat numeroase pictoriale și cataloage de modă, fotografii de produs, de tip corporate, arhitectură, peisaj, peisaj industrial, de eveniment şi portrete, Radu Aneculăesi a ales să expună imagini care slujesc prima sa pasiune: fotoreportajul. Impresionat de culoare, de atmosfera, viaţa, ineditul şi spectacolul fotografic, autorul a decis să împărtăşească iubitorilor de imagine câteva fotografii din cel mai recent periplu al său.
“Hoinar prin Maroc” este genericul expoziţiei care reuneşte instantanee cu locuitorii... solari ai exoticei țări, cu partea apuseană a deșertului Sahara, particularităţile orașelor vechi (Marrakesh, Rabat) și satelor din munții Atlas și Anti-Atlas şi cetatea Ait Benhaddou, unde s-au filmat pelicule celebre (între care “Gladiatorul” și “Cleopatra”), frumuseți care i-au însoțit autorului pașii în ținutul nord-african.
· Culoare, atmosferă, viaţă, inedit, spectacol – toate acestea surprinse în imaginile expuse „La Gard”, în Parcul Copou
Până pe 16 mai 2014, fotograful ieşean Radu Aneculăesi prezintă Marocul în 48 de instantanee, expuse în Parcul Copou, în Galeria de Artă „La Gard”, Casa de Cultură a Municipiului Iaşi „Mihai Ursachi”. Vernisajul expoziţiei va avea loc luni, 5 mai 2014, la ora 17.00, şi va fi prezentat de scriitorul Adi Cristi.
Radu Aneculăesi face parte din prima generație de fotoreporteri post-decembrişti ai Iașului. În aproape un sfert de veac de experienţă, a colaborat cu principalele ziare, reviste și publicații locale și naţionale, dar și cu prestigioase agenții internaționale de fotografie. A făcut pionierat în regiunea Moldovei în domeniul imaginii publicitare, fondând propria agenție de fotografie: Pro Image. Deși a semnat numeroase pictoriale și cataloage de modă, fotografii de produs, de tip corporate, arhitectură, peisaj, peisaj industrial, de eveniment şi portrete, Radu Aneculăesi a ales să expună imagini care slujesc prima sa pasiune: fotoreportajul. Impresionat de culoare, de atmosfera, viaţa, ineditul şi spectacolul fotografic, autorul a decis să împărtăşească iubitorilor de imagine câteva fotografii din cel mai recent periplu al său.
“Hoinar prin Maroc” este genericul expoziţiei care reuneşte instantanee cu locuitorii... solari ai exoticei țări, cu partea apuseană a deșertului Sahara, particularităţile orașelor vechi (Marrakesh, Rabat) și satelor din munții Atlas și Anti-Atlas şi cetatea Ait Benhaddou, unde s-au filmat pelicule celebre (între care “Gladiatorul” și “Cleopatra”), frumuseți care i-au însoțit autorului pașii în ținutul nord-african.
joi, 24 aprilie 2014
FOTO4ALL, Prier 2014
"I think if I ever get satisfied, I’ll have to stop. It’s the frustration that drives you." - Eve Arnold
FOTO4ALL, Prier 2014
miercuri, 12 martie 2014
"Oamenii noi ai Marocului vechi" / Din 13 martie 2014, Cărturești, Palas Mall, Iași...
Mi-e dor să mai scriu cu pixul, nu doar cu pixeli. Despre oameni, locuri, trăiri. Din ce în ce mai rar găsesc timp pentru suflet și arar împărtășesc. Timpul s-a comprimat ori m-am încâlcit în prea multe. Ambele variante par valabile.
Îmi place să văd imaginea, să o pipăi, să îi miros suportul care țese pixelii, care îi prinde bine în culoare, în moment. Am ales 10 imagini cu oamenii noi ai Marocului vechi pentru un print, după cum îmi place mie, altfel. După hârtie foto metalică (fidelitate maximă, dimensiuni neobișnuite, până la maximul tamburului, 92 cm x spre doi metri), după cea mai mare expoziție foto din țară (8 imagini pe 300 mp), acum print-ul este diferit. Abia aștept să îl descoperiți. De joi, 13 martie 2014, după prânz. În Cărturești, Palas Mall. Am o bănuială că celor mai mulți dintre iubitorii de fotografie de prin Iași le va plăcea. Cu simpatie și... sclipici, autoarea!
"Veneția, măști aristocrate", 2012
"Beauty" (2011)
joi, 6 martie 2014
luni, 24 februarie 2014
Poezie după o fotografie de-a mea / POTisme / Privire fără de înţeles
Dacă mi-ai vedea doar ochii cu albastru-n strălucire
Ai şti să înţelegi ce-ţi spun, fără să-ţi vorbesc despe simţire?
Dacă mi-aş acoperi chipul cu măşti de nepătruns şi colorate
Ai şti să mă iubeşti, fără să mă vezi sau să mă ai pe săturate?
De ce simt că nu eşti fericit, nereuşind fiinţa să mi-o cucereşti?
De ce vrei să ştii totul, lăsându-mă apoi în urmă, uitând că mă iubeşti?
Ascultă-mi şoapte şi suspine, căci printre ele îţi povestesc
De ce nu poţi avea totul … de ce n-asculţi ce îţi vorbesc?
Mă ascund … printre aceia pe care trebuie să-i ascunzi de curioşi
Simplitatea şi naturaleţea complicând, transformându-i în furioşi
Înverşunaţi pe ceea ce nu văd şi azi se pare că nu-nţeleg
Mâine doar vor condamna, iar eu de ei în viitor o să alerg
Iubind un suflet astfel, speranţa se transformă-n pedeapsă
Căci îţi arată, te-alină, îţi spune totul şi apoi poate te lasă
Iar teama că rămânem singuri într-o lume prea aglomerată
Ne întunecă şi zilele-nsorite, ne-nchide într-o fericire falsă
Dacă m-ai vedea cum printre picăturile de ploaie voi dansa
Vei crede că sunt lângă tine, deşi nu poţi a mă îmbrăţişa?
Dacă nu vreau să te-amăgesc, deşi umbra-mi alunecă pe ziduri şi clădiri
Vei crede că … şi eu iubesc, deşi nu las să fie aflat totul din priviri?
joi, 20 februarie 2014
TAJ MAHAL – Sublima bijuterie a Artei Mogule - Fotocronica unui popas într-un monument unde „dragostea este încrustată în piatră” - Text şi fotografie: Gabriela Doboş
Răsărit vivid spre… apusul lui 2012. Zorii unei zile de decembrie îi petrec la mică distanță
de Taj Mahal, Agra, Uttar Pradesh, India. Zorii se ițesc în culori
specifice subcontinentului vârât, prin mantaua terestră, sub Asia. De la
calde spre reci, culorile învăluie silueta monumentului. Ceața sporește
misticismul. Din neagră – în… bezna dimineții -, marmura-veşmânt devine
roz și apoi, în incandescența soarelui, gălbuie. De un alb imaculat la
semețire, Taj Mahal-ul are, de câteva decenii, o nouă culoare, pusă pe
seama poluării.
Citisem înainte câte ceva despre primistoria, proto şi pre-istoria Indiei, civilizație care exprimă o înțelepciune colectivă aparent izvorâtă de dincolo de hotarele vârstelor cronologizabile ale umanității, o cultură specifică, plină de originalitate. Întâlnirea pe viu cu unele rămășițe ale impresionantului său trecut m-au emoționat peste închipuire. Un exemplu ar fi chiar vederea Taj Mahal-ului: soarele ițit printre vârfurile bulbate, goana spre locul cel mai bun de fotografiere, pe malul insalubrului râu Yamuna, afluent tributar Gangelui. Imaginea prin lentile m-a împiedicat iniţial să declanșez: picioare de lut, puls accelerat, camera foto vibrând într-o emoție, pare-se, fără precedent.
Ca oricărui european, istoria, cultura şi arta indiană mi-au pus la încercare receptarea deşi manifest apetenţă pentru formulele artistice radical diferite, chiar paralele propriei culturi. În plus, scrierile indianistului Mircea Eliade m-au încurajat să trăiesc experienţa. Aşa se justifică popasul fotografic şi pe cel al cunoaşterii la patru meridiane distanţă, în leagănul milenarei arte a Indusului.
Aveam habar despre viața celor mai vechi locuitori ai Indiei, civilizaţia Văii Indusului, care au lăsat urme încă din paleolitic, contemporani cu popoarele văilor marilor fluvii Nil, Tigru și Eufrat, despre religia vedică şi upanişade, hinduism, religiile fără zei (jainismul, budismul), sistemul castelor (stratificarea populaţiei avându-i suverani pe brahmani), despre spiritualitate şi graniţa rigidă trasată între religia şi filosofia indiană, despre arta impregnată cu simboluri ca un instrument al cunoaşterii religioase şi mistice, despre grandioasele temple acoperite cu o diversitate imensă de reliefuri dinamice, fresce şi cu o luxuriantă ornamentaţie vegetală şi animală. Ştiam câte ceva despre transmigraţiune (reîncarnarea oamenilor după moarte în alte fiinţe), trinităţile panteonului zeilor: Brahma, Vişnu şi Şiva, despre despotismul sclavagist brahman, despre budism, însă multe dintre simbolurile, decoraţiunile şi misticismul operei indiene sunt încă, pentru mine, încifrate. Desluşesc cu greu fondul mitic al uriaşului popor, civilizaţia sa străveche şi consecventă, arta sa unitară, în mare parte anonimă, originală şi refractară înnoirilor spectaculoase.
...........
După Rabindranath Tagore, Taj Mahal rămâne "o lacrimă pe obrazul timpului". Simbolul dragostei eterne impresionează într-atât încât oamenii de pe toate continenele nu contenesc să îl viziteze şi să revină. Unii spun că mapamondul ar fi împărţit în două de cei care au văzut şi cei care nu au văzut Taj Mahal-ul.
Cu excepţia fiecărei zile de vineri, când ansamblul este închis publicului, puhoaie de oameni iau cu asalt porţile monumentului UNESCO. De nenumărate ori într-o… secundă, edificiul este “mitraliat” de aparatele foto. M-am afla printre aceştia. Doar că imortalizasem misterioasa siluetă a edificiului din locul unde Taj Mahal pluteşte între cer şi pământ. Acolo emoţiile au avut alt voltaj, voltaj care mă îndeamnă să revăd edificiul spre zorii sau spre apusul unui alt anotimp.
Citisem înainte câte ceva despre primistoria, proto şi pre-istoria Indiei, civilizație care exprimă o înțelepciune colectivă aparent izvorâtă de dincolo de hotarele vârstelor cronologizabile ale umanității, o cultură specifică, plină de originalitate. Întâlnirea pe viu cu unele rămășițe ale impresionantului său trecut m-au emoționat peste închipuire. Un exemplu ar fi chiar vederea Taj Mahal-ului: soarele ițit printre vârfurile bulbate, goana spre locul cel mai bun de fotografiere, pe malul insalubrului râu Yamuna, afluent tributar Gangelui. Imaginea prin lentile m-a împiedicat iniţial să declanșez: picioare de lut, puls accelerat, camera foto vibrând într-o emoție, pare-se, fără precedent.
Ca oricărui european, istoria, cultura şi arta indiană mi-au pus la încercare receptarea deşi manifest apetenţă pentru formulele artistice radical diferite, chiar paralele propriei culturi. În plus, scrierile indianistului Mircea Eliade m-au încurajat să trăiesc experienţa. Aşa se justifică popasul fotografic şi pe cel al cunoaşterii la patru meridiane distanţă, în leagănul milenarei arte a Indusului.
Aveam habar despre viața celor mai vechi locuitori ai Indiei, civilizaţia Văii Indusului, care au lăsat urme încă din paleolitic, contemporani cu popoarele văilor marilor fluvii Nil, Tigru și Eufrat, despre religia vedică şi upanişade, hinduism, religiile fără zei (jainismul, budismul), sistemul castelor (stratificarea populaţiei avându-i suverani pe brahmani), despre spiritualitate şi graniţa rigidă trasată între religia şi filosofia indiană, despre arta impregnată cu simboluri ca un instrument al cunoaşterii religioase şi mistice, despre grandioasele temple acoperite cu o diversitate imensă de reliefuri dinamice, fresce şi cu o luxuriantă ornamentaţie vegetală şi animală. Ştiam câte ceva despre transmigraţiune (reîncarnarea oamenilor după moarte în alte fiinţe), trinităţile panteonului zeilor: Brahma, Vişnu şi Şiva, despre despotismul sclavagist brahman, despre budism, însă multe dintre simbolurile, decoraţiunile şi misticismul operei indiene sunt încă, pentru mine, încifrate. Desluşesc cu greu fondul mitic al uriaşului popor, civilizaţia sa străveche şi consecventă, arta sa unitară, în mare parte anonimă, originală şi refractară înnoirilor spectaculoase.
...........
După Rabindranath Tagore, Taj Mahal rămâne "o lacrimă pe obrazul timpului". Simbolul dragostei eterne impresionează într-atât încât oamenii de pe toate continenele nu contenesc să îl viziteze şi să revină. Unii spun că mapamondul ar fi împărţit în două de cei care au văzut şi cei care nu au văzut Taj Mahal-ul.
Cu excepţia fiecărei zile de vineri, când ansamblul este închis publicului, puhoaie de oameni iau cu asalt porţile monumentului UNESCO. De nenumărate ori într-o… secundă, edificiul este “mitraliat” de aparatele foto. M-am afla printre aceştia. Doar că imortalizasem misterioasa siluetă a edificiului din locul unde Taj Mahal pluteşte între cer şi pământ. Acolo emoţiile au avut alt voltaj, voltaj care mă îndeamnă să revăd edificiul spre zorii sau spre apusul unui alt anotimp.
miercuri, 19 februarie 2014
Versuri inspirate de o fotografie de a mea - Făurar 2014 - POTisme - De ce atâtea întrebări?
De ce atâtea întrebări?
De ce îmi pare că apa prin valuri scrisorile-mi aduce?
De ce-mi pare că liniştea se regăseşte când soarele apune?
De ce simt ca orizontul mi-arată timpul unde tu pluteşti?
De ce cred că dacă nu stau în lumină … tu nu mă regăseşti?
De ce sufletu-mi strigă la tine şi totusi … nu m-auzi?
De ce plâng cu mii de lacrimi şi totuşi cu durerea mea tu nu te uzi?
De ce m-ai alungat la mal, pierzându-mă-necunoscut?
De ce simt că te urăsc deşi eşti tot … şi visul pe care l-am avut?
De ce mi-e frig şi frică, deşi-n mulţime sprijin după tine am găsit?
De ce lumea m-atinge să mă aline, deşi am devenit urâtă la privit?
De ce cred că viaţa fără tine, e doar un felinar la margine de apă?
De ce dacă l-aprind şi pe al doilea, ar fi ca doi ochi ce nu mai pot să vadă?
De ce-ai născut în mine atât de multe întrebări?
De ce mă pedepseşti şi astăzi nu mai dai răspunsuri?
De ce ecoul inimii mele nici acuma tu nu-l crezi?
Sunt o prăpastie în care lumea s-a închis în întuneric …
de ce naiba NU MAI VEZI?????
(POTisme, Făurar 2014)
duminică, 16 februarie 2014
miercuri, 5 februarie 2014
sâmbătă, 1 februarie 2014
Salonului Fotografului Român, 16-31 ianuarie 2014, Bucureşti
Imaginea mea aflată în prima ediție a Salonului Fotografului Român (16-31 ianuarie 2014) / http://www.4000dpi.ro/ blog/ / http://jurnalul.ro/ editorial/ salonul-fotografului-roman- 659113.html
/ "Cei mai buni 135 de fotografi români ai momentului (selectați din
peste 750) - în viziunea organizatorilor și a juriului - expun 135 de
lucrări de fotografie".
joi, 16 ianuarie 2014
miercuri, 1 ianuarie 2014
Abonați-vă la:
Postări (Atom)