Când venea vorba de profesie, fiecare îmbrăca haina seriozităţii. El şi
Radu, înarmaţi cu aparate foto (peliculă alb/negru, apoi color, cameră
digitală cu dischetă și primul digital de 2MP), în unghiuri-cheie,
prestabilite, eu cu antenele de investigator proptite în primul nor.
Secretul fotografiilor acestor fotoreporteri-fraţi: imagine-document,
reacție, intuiție, emoţie, totul ca şi cum ar fi fost sub antetul
Reuters! Sau Associated Press! Sau EPA! De altfel, au și fost.
Nici nu mai știu de câte ori au tot mutat studioul foto. Încăpea într-o Dacie break. Printre primii fotografi din Iași în zona publicității, hoinăreau de la un client la altul, de la o agenție de publicitate la alta, frământându-se cum să se autodepășească prin tehnică, prin iscusință. Era pe vremea peliculei color când Radu m-a întrebat: - Cumpăr apartament spre centrul Iașului sau un scanner Polaroid? Asta au acum fotoreporterii Reuters. Am spus: - Evident, scanner! Florin vroia mașină. Era dependent de adrenalina accelerației.
S-a întâmplat! Magia frăției s-a frânt! Nu știu cum, când, de ce. Oricum nu mai contează. Miză nu a fost nicicând. Dar trioul s-a fracționat. Regrete și nostalgii, de toate părțile. Ne-am răcit/îndepărtat/uitat. Dar ne revedeam accidental sau aranjat de alții și mai totul părea ca înainte.
Știu că știe că mi-a fost fratele pe care nu l-am avut. Știu că știe că niciunuia dintre noi nu i-a fost ușor să suplinească absența lui. Mai știu că Radu va citi aceste rânduri și, în cele din urmă, acest IronMan al emoțiilor, va decompensa. Cu furie. Cu regrete. Cu neputințe. Ca și mine acum, aici, în văzul lumii, tardiv, cu pachetul de șervețele mototolit și ud.
Știu că vine o vreme când trebuie să ne luăm rămas bun. Deși ustură și lacrimile cam frig, Florin, știu că ești acum lumina de lângă noi. Să ai parte de tihnă, de lumina cea bună, să veghezi asupra copiilor tăi și să îţi... amintești cât de frumos a fost atunci când a fost!
22 spre 23 noiembrie 2013
Nici nu mai știu de câte ori au tot mutat studioul foto. Încăpea într-o Dacie break. Printre primii fotografi din Iași în zona publicității, hoinăreau de la un client la altul, de la o agenție de publicitate la alta, frământându-se cum să se autodepășească prin tehnică, prin iscusință. Era pe vremea peliculei color când Radu m-a întrebat: - Cumpăr apartament spre centrul Iașului sau un scanner Polaroid? Asta au acum fotoreporterii Reuters. Am spus: - Evident, scanner! Florin vroia mașină. Era dependent de adrenalina accelerației.
S-a întâmplat! Magia frăției s-a frânt! Nu știu cum, când, de ce. Oricum nu mai contează. Miză nu a fost nicicând. Dar trioul s-a fracționat. Regrete și nostalgii, de toate părțile. Ne-am răcit/îndepărtat/uitat. Dar ne revedeam accidental sau aranjat de alții și mai totul părea ca înainte.
Știu că știe că mi-a fost fratele pe care nu l-am avut. Știu că știe că niciunuia dintre noi nu i-a fost ușor să suplinească absența lui. Mai știu că Radu va citi aceste rânduri și, în cele din urmă, acest IronMan al emoțiilor, va decompensa. Cu furie. Cu regrete. Cu neputințe. Ca și mine acum, aici, în văzul lumii, tardiv, cu pachetul de șervețele mototolit și ud.
Știu că vine o vreme când trebuie să ne luăm rămas bun. Deși ustură și lacrimile cam frig, Florin, știu că ești acum lumina de lângă noi. Să ai parte de tihnă, de lumina cea bună, să veghezi asupra copiilor tăi și să îţi... amintești cât de frumos a fost atunci când a fost!
22 spre 23 noiembrie 2013