Deca-șeherezadele Marocului / 2018

1. Despre ieri, mâine. Adică... acum.
Albastru Majorelle, Medina, cărămiziu, auriu, căpșuniu.
Ambră, mosc, iasomie albă, eucalipt, exhalații urbane.
Triluri, eșapamente, tobe, mieunături, teatru sonor.
Ceai de mentă, suc de portocale, tajin, cușcuș, clătite cu miere.
Țesături, moschei, argint, ceramică, floarea-vieții.
Marrakech sau cinci repere pentru fiecare dintre cele cinci simțuri. Prima zi din a doua oară.

2. Muftiul cheamă zorile după ce păsările rostesc trilurile de marți. În jallabia ponosite, înfrigurate și îngândurate, puține siluete pășesc pe ulițele medinei. Soarele trimite raze arămii abia după ce norii uită de el. Măturoaie adună pe alocuri gunoiul de peste noapte, iar câțiva stropi de apă culcă praful pe caldarâm mai mult pe ici decât pe colo. Din ce în ce mai mulți măgăruși aleargă sprinten cu poveri și își lipesc urechile de spate la fiecare claxon sau accelerație de motocicletă. Biciclete imperceptibile alunecă pe lângă ziduri și uși ferecate. În minute devenite clipe, ulițele abia se recunosc. Prăvălii ambulante schimbă peisajul. Și relieful. Țesături de-a valma cu marochinării, giuvaiergii și mirodenii colorează și parfumează deopotrivă. Medina devine termitieră. Arabescurile acustice, aromele împletite cu miesme desăvârșesc împrejurul. Cu pavajul știrb, marea piațetă este arena saltimbancilor cu maimuțe, șerpi și henna. Care imense cu sucuri reci, cafenele pe verticală și prăvălii îi inventează o formă. Pare să fie trapezoidalo-romboidalo-octogonală. După ce soarele s-a plictisit să mai fie perpendicular, arena devine timid un restaurant internațional... cu specific arăbesc. În meniu: legume aburinde, carne incert preparată și... nori. Pale de vânt devin rafale după ce prind puteri pe sutele de ulițe. Frigul este numitorul comun al ceasurilor de marți. Pe mâine, Marrakech!
 
3. Același soare se ițește cu un grad peste ieri. Pășește trândav pe boltă. Nu înainte să stârnească vrajba între ciripitoare cafenii, vrăbii și zebre africane... înaripate monocrom. Îi place să arunce cu raze în unii trecători. Se distrează alungindu-le nefiresc trupurile. Bicicletelor le face patru roți și cailor opt picioare. Norii și-au dat întâlnire peste Atlas. Asta îi face pe unii mai veseli, pe alții mai ocupați. Mirosurile de dimineață sunt triste. La prânz se ascund în nări parfumurile solide la vânzare, iar cele de seară fac nor de mirodenii peste Jemaa el Fna. Lipsesc puține țări. Ne-am înțeles ce hartă să desenăm cu pașii în labirintica medină. Stridentul marketing vocal al localnicilor este străpuns doar de percuțiile metalice, tobe care cântă pielea cămilelor și voci aproape de transă. Stomatologia medievală dispare când ultimul restaurant este încărcat într-un cărucior cu pneuri. Pe mese închipuite stau carii în dentiții ce par de cămilă. Un felcer cu patent vinde, zâmbind, extracții. La lumina soarelui sau la conul de lumină al unui bec cu gaz poți să rânjești însângerat și să vorbești franjurat când afli cât te costă. Bonus primești o placă unisex, bună în apusul vieții. Inshallah, Marrakech!

4. Înainte să adoarmă, felinarele se miră de goliciunea Medinei. Cu puține ceasuri îndărăt, toate continentele mușuroiau în bazarul multicolor ucis, după apus, de restaurantul cât o galaxie aburindă. O liniște nefirească face păsările să-și uite trilurile. Pavajul lucește în lumina de miere pe care o străpung împovărată de propria-mi umbră. E ultima dimineață din a doua oară în Marrakech. Las moțăind clădirile înveșmântate în cărămiziu grunjos, terminate cu scărițe în chip de dune stilizate, laitmotiv în fațadele, tâmplăriile, cusăturile și prăjiturile magrebiene. Atlasul cu zăpadă veșnică privește circular peste Maroc de la altitudinea vârstei sale. E tânăr. Încă suie la peste patru kilometri și jumătate față de Atlantic. Serpentinicul drum apropie viețuitorii medievalei cetăți Ait-ben-Haddou de pulberea vestică a Saharei. Cactuși care zâmbesc prin flori sângerii și bolovani scămoșați de mușchi extratereștri căptușesc versanți metamorfici. Puțini copaci atârnă de stâncării, lăsând la vedere suferința geologică. Prin roșcat, felii verzi de rocă fac plecăciuni în fața șisturilor pământii. Grafitul face efecte disco în bătaia Soarelui. Turnurile termitieră perforate pentru ventilație, cu sculpturi în paie și lut, cu suișuri istovitoare pline cu prăvălii colorate complementar, îmbracă stânca uitată de eroziune. Calea Lactee bombează în orizontală pătura de stele și îmi umple sufletul cu pixelii magici ai Ait-ben-Haddou-ului. S A H A R A, ne îmbrățișăm mâine!

5. Atlasul – munții care păzesc Africa în colțul de nord-vest – devine pulbere în nici 500 de kilometri. Dune crestate răsucite anapoda de vânt îi ascund stâncăriile, grohotișurile și bolovanii. Trăiesc acum, ca pudră, în Sahara. Practic, Atlasul își duce zăpezile permanente în nisipul arid. Viețuiește oriunde își dorește în imensele furtuni de praf când dau ocol Pământului. Merzouga este hotarul unde dai măgarii pe dromaderi, clădirile pe corturi, arbuștii pe smocuri răzlețe de iarbă pipernicită, culorile curcubeului pe roșiaticul infinit, umbra pe soarele toropitor, wi-fi-ul pe harta stelelor. Linia orizontului face noduri, suie și cade între munții prăfoși. Soarele nu lipsește în nici într-o zi. Se dă în spectacol devreme. Auriu în zori, se prăbușește la apus stacojiu, lăsând S A H A R A să urle, în a triliarda zi și în a triliarda noapte, după apă.

6. S A H A R A: Soarele - Aprinde - Hotarul - Acum – Răsună – Ardoarea. Inima deșertului palpită laolaltă cu a mea...
Textul acesta trebuie... ascultat. Cineva să îl citească pentru tine. Închide ochii. Ascultă muzica. Iată partitura... Pielea cămilelor sună grav prin degetele berberilor. Tobele sacadează. 1,2,3. 1,2,3. Când te aștepți mai puțin, o voce masculină străpunge ritmul de îți rupe sufletul. De pe cea mai semeață dună, cu jallabia de un ceriu fără cusur paspoalat în nisipiu, cu turbanul care trădează direcția și furia vântului, smulge din el un urlet de dor. Castaniete marocane gigantice încep să lovească, metalic, același ritm. Îl schimbă și îl strecoară între scâncete. 1,2,3 urmat de 1,2,3. Când solistul își trage sufletul, tobele pitice tresaltă. Își împrumută note. Vibrează cu un ton mai jos, apoi se cațără pe portativ. Percuția rulează în buclă. Și metalul a rămas în cântec. Finalul este dedicat celui care știe să plângă note acum hipnotice. Ați simțit iubirea? Dacă nu, să vă cânte cineva drag.
De vreo cinci ani, port S A H A R A în mine. Și cu mine. Macrometric, s-a strecurat în sufletul meu. Micrometric, în camera mea foto. Și în trepied. Am adus praful să își întâlnească particulele dragi. Și să plec cu altele. Să le promit și lor că revin. Tot de atâta timp, același cântec răsună când gândul ajunge în locul în care am prins stelele de un colț și Luna a născocit un relief nocturn doar pentru mine. Acum și pentru voi. Pe aceeași partitură...

7. În S A H A R A, pătura de stele se sprijină pe un Everest de pudră. Mă și mir că poate să o țină. I-am numărat becurile celești. Sunt la fel de multe precum boabele de nisip. O stea are ca soră o granulă. Când i se face dor, cade. Își trage sufletul înainte ca o furtună să o înalțe și Luna să o scânteieze din nou. Altfel scris, fiecare stea este o granulă de nisip care lucește noaptea pe boltă, iar fiecare granulă de nisip este o stea care se aprinde ziua pe dune. Când pătura stelară apune, răsare luciul din pardoseală. Stelele și nisipul nu prea se odihnesc. Calea Lactee mosorește licuricii, iar vântul plimbă, nehotărât, praful. Să îl facă dealuri? Să îl uite în văi? Să îl ducă în lume? Pernuțele dromaderilor fac propriul relief. Dune liliputane strâng ca niște chingi efemere deșertul. Îi dau ocol sau îi festonează periferiile. Docile, creaturile acestea te învață să devii calm pentru că aici timpul curge altfel. Berberii le duc de căpăstru și le aiuresc busolele. După ce soarele adoarme după o dună, dromaderii își aleg o stea care să le lumineze odihna. Își lungesc gâtlejul și rumegă în foiala nisipului umblător.
S A H A R A era tulburată, astăzi. Sucirea acelor de ceasornic a găsit-o în cămașă de pudră albă. Doar berberii știau drumul care privea spre Atlas. Nici Soarele nu aveam habar din ce parte o să îmi poarte umbra. Să fi fost S A H A R A tulburată că am stat atât de puțin? I-am șoptit că revin, să readuc acasă particulele de nisip care m-au ales să le trec Gibraltarul.

8. Marocul are punctele cardinale scurte. Orașul Fes s-a așezat pe singura diagonală lungă, cea care leagă intercardinala SV de NE. Este un oraș vechi și blând. L-am prins într-un anotimp incert, cu nopți iernatice și zile deșertice, cu flori timid înflorite și vânturi iscoditoare. Medina îi este mai strâmtă decât a Marrakech-ului dar la fel de pestriță, colorată, aromată de mirodenii și pestilențiată de tăbăcării. La parter, cam aceleași mărfuri se târguiesc după răsăritul Soarelui, iar pe terase orașul pulsează mult după ce apune Luna. Superbele riad-uri au pereți comuni triști, străpunși de ferestre puține și mici. Unele sunt învecinate prin ulițe întunecate, late cât un om. Interioarele sunt răcoroase, înalte, dichisite, camere nebănuit de spațioase. Arta magrebiană este captivă în pardoseli, ferestre false, uși vitrate, murale filigranate. În contrast debusolant sunt clădirile moderne care căptușesc acest leagăn al civilizației africane, prisăci cenușii cu antene parabolice dese, cocoțate la înălțimea celor 350 de minarete din Fes.

9. În van s-a străduit Soarele să se dividă în șapte culori spectrale, ori omul să născocească pigmenți. Nici o nuanță și nici un ton nu i-au scăpat albastrului în Chefchaouen. Pentru mine, este felul cerului de a trece prin toate stările lui sufletești. Pentru băștinași, este culoarea Raiului, locul în care vor ajunge negreșit, intermediați de moschei. Nici nu au altfel cum. Minaretele priponesc în toate colțurile și în punctele de forță cetatea deșirată pe fațada sudică a unui pinten metamorfic. Muftii se întrec în incantații de cinci ori în mersul firesc al unei zile urmărite de noapte. La fiecare rugăciune diurnă, păsările uită să mai cânte, turiștii rămân catatonici, iar supușii care râvnesc la albastrul absolut sunt perfect aliniați în moschei, cu fața spre Mecca. Nocturn, muftii tulbură vise, pun capăt coșmarurilor ori le cântă celor care le așteaptă ruga amplificată cu... distort. Pavajul, pereții, tâmplăriile, zăbrelele, urzelile din lână sau mătase, jardinierele, fântânile, mașinile, reflexiile, chiar și pietrele care fixează uși, toate trec de la albastru ceriu la albastru electric. Și invers. În contrast sunt doar pisicile portocalii, turiștii dichisiți complementar ori vreun apus anapoda care devine, prin roșu, galben ori portocaliu. Măgăruși cenușii și pufoși, struniți cu funii albastre, suie sprinten pe potecile cerii, împovărați cu prundiș, ciment, gunoi ori te miri ce. În susul cetății umblă mai des, feriți de turiștii care colcăie în miezul sau în josul medinei, înnebuniți să plece cu trofee fotografice. Până târziu în noapte, Chefchaouen zumzăie. Cetatea adoarme la adăpostul muntelui în care se blochează norul țesut în câteva ceasuri de tutunul și canabisul turiștilor ajunși în destinația de neratat din viața lor timpurie.

10. Marocul ar fi trist fără Chefchaouen. Cetatea are exotism unic, care nu o lasă să se odihnească vreodată în cele 24 de ceasuri. Ori în an. Nu are turismul select din Casablanca, primitivismul Saharei, altitudinea Atlasului, nici atitudinea orașelor cu medine și riaduri din acest colț de Africă. Măgăruși dresați, mini-microbuze furioase sau spinări de localnici harnici suie și coboară fără răgaz bagajele celor abia sosiți, în tranzit ori pe punctul de a schimba continentul. Liniștea și haosul conviețuiesc. La fel și situațiile în care ulițele sunt zidite de oameni, ori clipe nesfârșite în care nu se aud pași; comercianți care nu găsesc timp să-și facă monetarul sau zile în care le cântă în buzunare puțini dirhami. Toți oamenii cetății sunt artizani. Țes, cos, împletesc, cioplesc, brodează, sculptează, pictează, scrijelesc marmura, modulează fierul ori argintul, coc prăjituri ori pâine. Cei mai mulți vânzători sunt bărbați. Berberii își feresc femeile. Le țin ascunse în case sau sub multe cârpe, muncitoare, analfabete, deci supuse. Extrem de puține sunt în prăvălii sau fac față dialogului în franceză ori în engleză. Nicăieri în Maroc nu am văzut mai multe jallabia ca aici. Curate și purtate demn. Mai ales la strigările muftiilor.
Compătimesc daltoniștii care nu au cum să treacă prin ei toate tonurile, nuanțele și petele cromatice ale albastrului din cetate, chiar și cel reflectat de Lună și de stele ori cel care răsare în visele diurne și apune în cele nocturne. Îi păstrez ceriul și după ce Chefchaouen-ul s-a făcut mic în urma mea. L-am lăsat înfofolit în nori albaștri, pregătiți să primenească fortăreața turistică. Decolarea peste malurile înspumate ale Tangerului a pus punct celor 10 zile din a doua oară. După o planare turbulentă, pasărea de fier a găsit locul în care să înnoade Africa de continentul meu.
 
P.S. Deca-șeherezadele ar putea continua. Scrise cu pixul digital, poate și cu pixeli.
Mărțișor 2018

Pepsi… Co-pilărie

Ultima zi din iulie ’89, spre seară. Mircea cel Bătrân, periferie de Iași. Cartier cu puzderie de copii. Rumoare cu decibelii dați peste cap. Unii joacă „Șapte pietre”, “Țară, țară vrem ostași”, ori fotbal, alții sar la ață, puțini înghesuie malefic bolovani într-un cauciuc rotund, rugând trecătorii să paseze mingea aflată în zare. Cei mai mulți aleargă. Fără noimă. Peste tot. Adolescenții povestesc în cerc. Părinții se preling printre copii, istoviți, care cu sacoșe mărunte, care cu covoare pe spinare în drum spre bătător, care căutându-și odrasla în iureșul văratec. Brusc, un zbieret de țânc îngheață mulțimea. Primii care își revin din catatonie transmit ecoul. Astfel, tot cartierul află. “Peppppssssiiiii! Mașina cu Peppppssssiiiii!”. Alarma lasă în abandon mingi, pietre, biciclete, porți de fotbal imaginare. Consemnul spune că întâi gonești spre aprozar, să prinzi cât mai iute rând. Nu doar pentru tine, ci pentru toți vecinii. Trist dacă blocul are 10 etaje. Plus două scări. Alții fug împleticit după sacoșa din pânză îndesată cu sticle goale, pregătită de la ultima mașină cu Pepsi. Asta de acum două, poate chiar trei luni. În milisecunde, rândul devine kilometric. Mașina cu sticle pline se golește în timp ce rândul se capitonează cu sacoșe având sticle goale. Vânzătoarele devin cele mai respectate ființe de pe planetă. Li se iartă orice. Adorat este și șoferul care a spart puține sticle până a deșărtat mașina. Când începe vânzarea, alte două cartiere sunt sudate de rând. Îi știm pe netrebnici. Eșuăm în a-i alunga și privim îngrijorați coada și neîndestulatelele sticle, efervescente în bătaia soarelui. Uităm de ei. Cartierul nostru este primul la rând. Șase lei sticla de un sfert. Șase sticle de persoană. Atât. Dar și sora mea este la rând... Tot cu șase. Doar că trei sunt ale vecinului de la patru. Etajul patru. Așa ne-am înțeles, cândva. Nu contează! Hai! Doamne-ajută să ajungă și la noi! Gâturile devin de girafă, urechile de elefant, ochii exoftalmici, picioarele stau doar pe vârfuri. La toți. În focus avem vânzătoarele. Să fie rapide și categorice! Să nu lase pe nimeni să se bage în față, să dea doar șase, să arunce banii cât mai iute în sertarul tot mai plin, tot mai greu! Ca o ploaie de vară, Pepsi se evaporă din lăzile de plastic. Ne roadem unghiile că am putea rata… Pronia ne pârjolește destul până aflăm că ține cu noi. Hotărât lucru: ne alintăm cu Pepsi! Zâmbim de fericire, mulțumim cu reverențe, defilăm victorioși până la ultimul din coada frisonantă. În urma noastră, se iscă gâlceavă, apar decepția și sticle vândute la prețuri astronomice. Cu grijă, trofeele sunt așezate matematic într-o tainiță. Îmi promit o sticlă la patru, hai!, la cinci zile, savurată în secret. Cu excepția uneia care va fi băută lângă vecini, ritualul nostru când avem noroc să prindem Pepsi. Golite până la ultimul strop, sticlele devin monedă forte. Sunt tranzacționate pe piese valoroase: colecții de capace metalice, adunături de doze de aluminiu de pe… afară, timbre sau colițe dantelate. Clasoare întregi se dau pe un set de șase sticle goale sau pe o colecție rară de te miri ce.
Aiurea în 1993. MTV, un post de televiziune în vogă pentru adolescenții post-decembriști. O amuzantă reclamă îmi stârnește amintirile… Pepsi. Licoarea este la liber, diferită și cu mesaj contradictoriu: “Don’t even think about it!”.
Aprilie 2018. În Epoca de Aur, Pepsi chiar era aur curat. Clar! Nu mai are valoarea copilăriei mele. Nici gustul. Nici recipientul nu mai este la fel. Nici sigla. Nici atitudinea. A fost pervertit cu fructe și culori noi. Îndemnul de marketing, confuz: “Taste it. Love it. Live it”. Un lucru pare neschimbat: este brand-ul răcoritor al celor tineri și la modă. Așa eram și noi, atunci.

P.S. Acesta a fost un provocator proiect la școala feciorului dintâi. "Amintiri din Epoca de Aur", povestite de părinți. 

Mati-Mati, pe planeta lui înflorită de emoție

Lipește tot mai des consoane de vocale. Când este mofluz, coboară prăpăstiile lui “m”. Când bucuria îi exaltă privirea și trupul, suie amețitoarele culmi ale lui “i”.
Ia pieptiș drumul cuvintelor pitice. Asta doar dacă nu rostește altele, neplăsmuite în Dex. Slobozește adesea făgăduinți și este incapabil să păstreze un secret. Este limbut în bebelușă, o limbă uitată de oamenii mari.
Este plămădit din lumină și din miere. Are pielea de nea, părul de mătase și ochiii cu lucirile planetelor iridescente. De o drăgălășenie aparte, se împrăștie generos în sufletele pe care le întâlnește.
Astăzi, pe 8, Mati-Mati împlinește un an și cinci luni.
Mulți și fantastici ani-lumină, preaminunatule dar al lui Dumnezeu!

8 din Brumarul lui 2017 / Mati-Mati, pe planeta lui înflorită de emoție
Creative Director:  Mădălina Răileanu​ / Emoții Florale
Photo: mama (www.proimage.ro)

Cum am construit, din pixeli, o fărâmă din istoria Iașului

Crăpat de dor. Pârjolit de neiubire. Doar buruieni exuberante și rămășițele unor ziduri estivale îl umbreau mai mult pe ici, decât pe colo. Privit de sub nori, o lămuritoare hartă a abandonului: ciment captiv în trei dreptunghiuri lăbărțate, tivite în azuriu; un heleșteu paspoalat cu alb murdar (mai mult murdar decât alb); un “colosseum” cultural pustiit; alei întrerupte de nepăsare; rugină; miesme; sălaș al haitelor de câini; rai al pungașilor. Așa era, acum un deceniu, pământul care cobora haotic panta dinspre Palatul Culturii și se proptea în vechiul teatru de vară și în vechiul ștrand.
Cu disperarea primei și cu bucuria ultimei declanșări, cea din noaptea inaugurării PALAS, am fost părtași – prin lentilele noastre foto – la metamorfozarea unei întinderi pe care nici acum ochii nu o pot cuprinde. Fără îndoială, am dat ocol Pământului, pe la tropice, de câte ori ne-am dus pașii în zig-zagul acestei întinderi, i-am sondat adâncimile și culmile. Am tot umblat cu Soarele în cap și cu picioarele în propria umbră. Apoi am umblat cu Luna în cap, imaginându-ne propria umbră. Puzderii de oameni și mai ales de utilaje ne-au schimbat, la câteva zile, uneori chiar la puține ore distanță, peisajul. Munți de materiale compuneau matematic grafisme colorate sau monocrome. Aici am învățat că din fier și din sârmă se pot meșteri dantelării precise, acoperite apoi pe veci cu ciment vârtos. Aici am văzut dependența de ruletă, întinsă - înainte de orice croială - la a treia mișcare din patru. Și pendulul cu miezul fixat pe ax. Și bornele verificate milimetric, cu lasere, prin nivelmetru. Ori neobositul teodolit, cu ale sale precise direcții unghiulare. Tot aici am văzut materiale și tehnologii abia inventate.
Așa au trecut peste noi 20 de anotimpuri. Și de atunci alte 20. Ultimele, deloc capricioase după ce peisajul s-a desăvâșit, acum 5 ani.
Pixelii noștrii au avut șansa să imprime, cronologic, imagini tactile. Au dat bezna pe lumină, culoarea pe sunet, textura pe emoție. Întâi ne-au asurzit proprii pași lovindu-se de pământul cimentuit, apoi am tot… auzit umbrele utilajelor care se foiau pe zidurile noi, iar acum râsetele copiilor când se dau de-a rostogolul pe dealul verde-timpuriu.
Dacă ați trece cu vârful degetelor peste aceste cuvinte, ați (re)vedea “atunci-ul”, dar – mai important – ați trăi “acum-ul”. În răscolitorul drum al devenirii PALAS, prezentul a întâlnit, spectaculos, viitorul. Și trecutul s-a contopit în prezent. Adică în viitor.
Aștern puține rânduri cu gândul la feciorii mei cărora le las astfel o zestre virtuală, aşa cum am ilustrat nașterea unui alt edificiu menit să schimbe, în alt sens, istoria urbei și a regiunii, Aeroportul Iași, așa cum ilustrăm în taină un altfel de oraș și așa cum vor găsi, peste mai puțin de o jumătate de veac, în capsula timpului îngropată pe axul orașului, fotografii și mesajul de drag, și poate de dor, de la părinții lor.

Pentru Eli-Eli, Iani-Iani și Mati-Mati, mama.
Iași, Planeta Albastră, 2017, acum... Acum?

Mati-Mati, întâiul an

Nouă luni mi-a privit toate răsăriturile de Soare. Și apusurile de Lună. Și cerul împodobit cu toate stelele lui. Și curcubeiele. Arar și norii scămoși. Când... agrafa s-a deschis chirurgical, visa. După ce se va desăvârși teluric îmi va povesti despre ce. Într-o liniște pe care doar noi doi am perceput-o, ne-am privit. Ambii printre lacrimi. El era și a rămas înveșmântat în lumină. A tot zâmbit după ce coconul din cârpe l-a învelit, ca și cum ar fi fost din nou sub cerul meu.
Un an de când nu mai are pătuțul în mine. De atunci mă tot căznesc să îi scriu binecuvântări pentru acum, mâine, o viață întreagă. Și încă o zi.
- Mati-Mati, să fii sănătos! Sănătatea este cea mai de preț comoară.
- Mati-Mati, să ai frumoase oferte de destin! Unii le numesc noroc/baftă/șanse.
- Mati-Mati, să ai doar oameni buni în cale! Vei afla cât de mult contează...
- Mati-Mati, să fii puternic! Vei trece mai ușor peste toate.
- Mati-Mati, iubește! Este mult mai important decât să fii iubit.
- Mati-Mati, petrece timp frumos cu cei dragi! Nimeni nu trăiește veșnicia.
- Mati-Mati, adaugă viață anilor, nu doar ani vieții! Așa vei fi fericit.
- Mati-Mati, să te bucuri de frații tăi și de noi, părinții tăi! Multe decenii! Să îi pomenești frumos pe cei dragi ție când vor trăi sub alt cer.
- Mati-Mati, te binecuvântează Mama!
8 din Cireșarul lui 2017