Ultima zi din iulie ’89, spre seară. Mircea cel Bătrân, periferie de
Iași. Cartier cu puzderie de copii. Rumoare cu decibelii dați peste cap.
Unii joacă „Șapte pietre”, “Țară, țară vrem ostași”, ori fotbal, alții
sar la ață, puțini înghesuie malefic bolovani într-un cauciuc rotund,
rugând trecătorii să paseze mingea aflată în zare. Cei mai mulți
aleargă. Fără noimă. Peste tot. Adolescenții povestesc în cerc. Părinții
se preling printre copii, istoviți, care cu sacoșe mărunte, care cu
covoare pe spinare în drum spre bătător, care căutându-și odrasla în
iureșul văratec. Brusc, un zbieret de țânc îngheață mulțimea. Primii
care își revin din catatonie transmit ecoul. Astfel, tot cartierul află.
“Peppppssssiiiii! Mașina cu Peppppssssiiiii!”. Alarma lasă în abandon
mingi, pietre, biciclete, porți de fotbal imaginare. Consemnul spune că
întâi gonești spre aprozar, să prinzi cât mai iute rând. Nu doar pentru
tine, ci pentru toți vecinii. Trist dacă blocul are 10 etaje. Plus două
scări. Alții fug împleticit după sacoșa din pânză îndesată cu sticle
goale, pregătită de la ultima mașină cu Pepsi. Asta de acum două, poate
chiar trei luni. În milisecunde, rândul devine kilometric. Mașina cu
sticle pline se golește în timp ce rândul se capitonează cu sacoșe având
sticle goale. Vânzătoarele devin cele mai respectate ființe de pe
planetă. Li se iartă orice. Adorat este și șoferul care a spart puține
sticle până a deșărtat mașina. Când începe vânzarea, alte două cartiere
sunt sudate de rând. Îi știm pe netrebnici. Eșuăm în a-i alunga și privim îngrijorați coada și neîndestulatelele sticle,
efervescente în bătaia soarelui. Uităm de ei. Cartierul nostru este
primul la rând. Șase lei sticla de un sfert. Șase sticle de persoană.
Atât. Dar și sora mea este la rând... Tot cu șase. Doar că trei sunt ale
vecinului de la patru. Etajul patru. Așa ne-am înțeles, cândva. Nu
contează! Hai! Doamne-ajută să ajungă și la noi! Gâturile devin de
girafă, urechile de elefant, ochii exoftalmici, picioarele stau doar pe
vârfuri. La toți. În focus avem vânzătoarele. Să fie rapide și
categorice! Să nu lase pe nimeni să se bage în față, să dea doar șase,
să arunce banii cât mai iute în sertarul tot mai plin, tot mai greu! Ca o
ploaie de vară, Pepsi se evaporă din lăzile de plastic. Ne roadem
unghiile că am putea rata… Pronia ne pârjolește destul până aflăm că
ține cu noi. Hotărât lucru: ne alintăm cu Pepsi! Zâmbim de fericire,
mulțumim cu reverențe, defilăm victorioși până la ultimul din coada
frisonantă. În urma noastră, se iscă gâlceavă, apar decepția și sticle
vândute la prețuri astronomice. Cu grijă, trofeele sunt așezate
matematic într-o tainiță. Îmi promit o sticlă la patru, hai!, la cinci
zile, savurată în secret. Cu excepția uneia care va fi băută lângă
vecini, ritualul nostru când avem noroc să prindem Pepsi. Golite până la
ultimul strop, sticlele devin monedă forte. Sunt tranzacționate pe
piese valoroase: colecții de capace metalice, adunături de doze de
aluminiu de pe… afară, timbre sau colițe dantelate. Clasoare întregi se
dau pe un set de șase sticle goale sau pe o colecție rară de te miri ce.
Aiurea în 1993. MTV, un post de televiziune în vogă pentru
adolescenții post-decembriști. O amuzantă reclamă îmi stârnește
amintirile… Pepsi. Licoarea este la liber, diferită și cu mesaj
contradictoriu: “Don’t even think about it!”.
Aprilie 2018. În
Epoca de Aur, Pepsi chiar era aur curat. Clar! Nu mai are valoarea
copilăriei mele. Nici gustul. Nici recipientul nu mai este la fel. Nici
sigla. Nici atitudinea. A fost pervertit cu fructe și culori noi.
Îndemnul de marketing, confuz: “Taste it. Love it. Live it”. Un lucru
pare neschimbat: este brand-ul răcoritor al celor tineri și la modă. Așa
eram și noi, atunci.
P.S. Acesta a fost un provocator proiect la școala feciorului dintâi. "Amintiri din Epoca de Aur", povestite de părinți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu