Cum am construit, din pixeli, o fărâmă din istoria Iașului

Crăpat de dor. Pârjolit de neiubire. Doar buruieni exuberante și rămășițele unor ziduri estivale îl umbreau mai mult pe ici, decât pe colo. Privit de sub nori, o lămuritoare hartă a abandonului: ciment captiv în trei dreptunghiuri lăbărțate, tivite în azuriu; un heleșteu paspoalat cu alb murdar (mai mult murdar decât alb); un “colosseum” cultural pustiit; alei întrerupte de nepăsare; rugină; miesme; sălaș al haitelor de câini; rai al pungașilor. Așa era, acum un deceniu, pământul care cobora haotic panta dinspre Palatul Culturii și se proptea în vechiul teatru de vară și în vechiul ștrand.
Cu disperarea primei și cu bucuria ultimei declanșări, cea din noaptea inaugurării PALAS, am fost părtași – prin lentilele noastre foto – la metamorfozarea unei întinderi pe care nici acum ochii nu o pot cuprinde. Fără îndoială, am dat ocol Pământului, pe la tropice, de câte ori ne-am dus pașii în zig-zagul acestei întinderi, i-am sondat adâncimile și culmile. Am tot umblat cu Soarele în cap și cu picioarele în propria umbră. Apoi am umblat cu Luna în cap, imaginându-ne propria umbră. Puzderii de oameni și mai ales de utilaje ne-au schimbat, la câteva zile, uneori chiar la puține ore distanță, peisajul. Munți de materiale compuneau matematic grafisme colorate sau monocrome. Aici am învățat că din fier și din sârmă se pot meșteri dantelării precise, acoperite apoi pe veci cu ciment vârtos. Aici am văzut dependența de ruletă, întinsă - înainte de orice croială - la a treia mișcare din patru. Și pendulul cu miezul fixat pe ax. Și bornele verificate milimetric, cu lasere, prin nivelmetru. Ori neobositul teodolit, cu ale sale precise direcții unghiulare. Tot aici am văzut materiale și tehnologii abia inventate.
Așa au trecut peste noi 20 de anotimpuri. Și de atunci alte 20. Ultimele, deloc capricioase după ce peisajul s-a desăvâșit, acum 5 ani.
Pixelii noștrii au avut șansa să imprime, cronologic, imagini tactile. Au dat bezna pe lumină, culoarea pe sunet, textura pe emoție. Întâi ne-au asurzit proprii pași lovindu-se de pământul cimentuit, apoi am tot… auzit umbrele utilajelor care se foiau pe zidurile noi, iar acum râsetele copiilor când se dau de-a rostogolul pe dealul verde-timpuriu.
Dacă ați trece cu vârful degetelor peste aceste cuvinte, ați (re)vedea “atunci-ul”, dar – mai important – ați trăi “acum-ul”. În răscolitorul drum al devenirii PALAS, prezentul a întâlnit, spectaculos, viitorul. Și trecutul s-a contopit în prezent. Adică în viitor.
Aștern puține rânduri cu gândul la feciorii mei cărora le las astfel o zestre virtuală, aşa cum am ilustrat nașterea unui alt edificiu menit să schimbe, în alt sens, istoria urbei și a regiunii, Aeroportul Iași, așa cum ilustrăm în taină un altfel de oraș și așa cum vor găsi, peste mai puțin de o jumătate de veac, în capsula timpului îngropată pe axul orașului, fotografii și mesajul de drag, și poate de dor, de la părinții lor.

Pentru Eli-Eli, Iani-Iani și Mati-Mati, mama.
Iași, Planeta Albastră, 2017, acum... Acum?