Temnița evreilor, transformată în discotecă
ROMÂNIA LIBERĂ / Septembrie 2008 / Text: Gabriela DOBOȘ / Foto: PRO IMAGE

1941, zorii ultimei duminici din iunie. Cu braţele ridicate, smulşi de lângă prunci, surori, soţii ori mame, evrei de toate vârstele sunt îmbrânciţi cu baionete ori cu patul armelor spre Chestura din Iaşi. Fatidic, primii au ajuns de bunăvoie în curtea fostului organ poliţienesc, amăgiţi cu un permis spre libertate. Unii sunt torturaţi în beciul clădirii în vreme ce plutoane de stirpe evreiască sunt îngrămădite în curtea din ce în ce mai strâmtă. Gloanţe mitraliate isteric le frâng vieţile. Ciuruiţii care se caină sunt stâlciţi cu bâte. În ograda-eşafod, mulţi zvâcnesc încă sub stive de cadavre. Viaţa picură şi din cei care s-au aruncat sinucigaş peste gard, atârnaţi de coama zidurilor.

2008, zorii unei duminici de septembrie. Jeep-uri, decapotabile şi limuzine înmatriculate acronimic ori explicit („MAF” - mafie, „HOT” - hoţ, „SEF” – şef, „CAP”, „VIP”, „BOS”) par abandonate sub ferestrele Chesturii, în uşa unui pub nocturn (numit, ironic şi sarcastic, „Taverna cu fantome”), a unei discoteci amenjate în beciurile torturii şi a unui restaurant care tolerează, contra cost, „orice tip de evenimente”. Muzica şi chiuiturile mitraliază liniştea. Pace este doar după fereastra unei firme care branşează calorifere la centrale termice. Un ins părăseşte o petrecere cu dar. Cu telecomanda îşi caută bolidul, scuipă lângă pneu după ce stinge cu adidasul fosforescent un sfert de ţigară. Sub pavele, sângele asasinaţilor poate nu s-a uscat. Doar o gravură întunecată (înşurubată postdecembrist culmea, nu de autorităţi, ci de comunitatea evreiască) binecuvântează amintirea lor.


Iertare pentru pogrom

Tocmai casa lui Garabet Ibrăileanu de pe uliţa Sfântul Ilie ajunsese scena genocidului de la Iaşi. În vastul subsol s-au comis torturi de neînchipuit, a fost şi carceră, iar curtea lungă ajunsese fabrică a morţii. Cu două decenii înaintea masivelor execuţii, în 1921, Ibrăileanu zidise semeţul imobil pentru reşediţa permanentă a revistei „Viaţa Românească”, mutată din propriul domiciliu. Romancierul era secretar de redacţie şi apoi redactor principal la periodicul care publica şi scrieri ale lui Sadoveanu, Topârceanu, Phillipide, Hogaş şi Ionel Teodoreanu. Spre finele vieţii, Ibrăileanu înstrăinase clădirea administaţiei ieşene. Slujbaşii Chesturii guvernau imobilul în „duminica aceea” de Cireşar, când la Iaşi s-a stârnit ceea ce avea să fie cel mai mare pogrom legionar din ţară, care le preceda şi le depăşea în atrocităţi pe cele de la Dorohoi şi Bucureşti. Pe atunci instituţie superioară Comisariatului, Chestura a căpătat un stigmat pe care tinerii nu îl cunosc. A fost eşafodul a mii de nefericiţi de sorginte ebraică.
Localnicii evrei nu au fost înecaţi, gazaţi, mistuiţi în cuptoare născocite de minţi bolnave, dar au fost ciuruiţi, stâlciţi, umiliţi şi încărcaţi în vagoane pentru vite, plimbaţi în zile toride fără destinaţie, apă, mâncare şi aer. Holocaustul de la Iaşi a îmbrăcat alte forme: execuţii, închiderea de vii în morminte pe roţi de fier sau aruncaţi de vii în gropi comune. Prigoniţilor li s-a atribuit „vina” bombardamentelor sovietice şi o falsă rebeliune înăbuşită exemplar, dar sângeros. Civilii, victime ale campaniei antisemite, au fost înarmaţi şi autorizaţi să ucidă. Bărbaţii erau preferaţii execuţiilor, dar convoaiele duse spre pieire aveau bătrâni, gravide şi prunci deopotrivă. Nici un cuvânt nu poate reda fidel umilinţa, tortura, groaza, dar mai ales suferinţa peste limitele suportabilului. Numărul real al victimelor de la Iaşi nu o să se afle vreodată din cel puţin două motive: precara evidenţă a dispăruţilor şi aprigul curent negaţionist. Evreii spun că Iaşiul ar fi fost decimat demografic, localnicii iudaici tinzând la jumătate din populaţie. Bună parte din istorici îi contrazic. Circa 14.000 de mozaici ar odihni de-a valma în gropi comune, unii acoperiţi de vii cu var şi pământ. Istorici admit mult mai puţine mii, sute chiar. În calculul suferinţei nu au intrat însă vreodată mutilaţii, răniţii, orfanii de pogrom. Printr-o hotărâre de consiliu local din aprilie 2000, municipalitatea a cerut iertare evreimii pentru pogromul de la Iaşi.

La numărul 6: „Tavernă cu fantome” şi beci-discotecă

Chestura de pe Sfântul Ilie a fost dată în administrare breslaşilor. Strada a fost rebotezată Vasile Alecsandri, iar „Mica Industrie” s-a înstăpânit pe clădirea organului poliţienesc de la numărul 6. După decembrie ’89, spaţiile au fost subînchiriate însă nu de adevăratul proprietar: Consiliul Judeţean Iaşi (care cumpărase imobilul de la Ibrăileanu). În 2001, Curtea Supremă de Justiţie a statuat irevocabil proprietatea deplină a Consiliului Judeţean. Sentinţa care a redat imobilul domeniului public nu poate fi executată nici după 7 ani. „Mica Industrie” SA şi doi chiriaşi – „Recons” SA şi „Central Juice” SA, una dintre ele falimentară – cheamă şi acum la bară slujbaşii judeţeni şi pe cei ai Ministerului Culturii, invocând fapte închipuite. În 2006, funcţionarii care executau sentinţa definitivă au fost... reţinuţi, amprentaţi şi cercetaţi penal, vinovaţi de neobrăzarea de a recupera patrimoniul public. De atunci, angajaţii Direcţiei Juridice şi Cancelariei au fost deliberat încâlciţi în litigii civile şi comerciale. Hilar este că firmele au lipit propriile sigilii, şi invocă vicii penale. În aprigul război al sentinţelor, sigiliilor, amprentelor, depoziiţilor şi tertipurilor avocăţeşti, clădirea de patrimoniu suferă. Pereţii exteriori sunt igrasioşi. Partea frontală poartă varul de la inaugurare. Chiriaşii afacerişti au investit în panotaj pestriţ, au perforat pereţii cu reclame la bere şi centrale termice şi încă mai aşează pavele peste caldarâmul măcelului. Parcarea se opreşte într-o terasă, iar de gard a fost lipit un music pub nocturn, cunoscut de rockeri ca „Taverna cu fantome”. Dacă în fostele birouri ale Chesturii s-au instalat bucătarii unui restaurant, fosta carceră şi sălaşul torturii din subsol a ajuns discoteca preferată a interlopilor şi tinerilor înstăriţi din Iaşi şi de aiurea. De partea cealaltă a clădirii (care găzduieşte şi Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor) a fost lipit un chioşc care meştereşte ştampile. Dacă i-ar redobândi proprietatea asupra imobilului, Consiliul Judeţean Iaşi, probabil în parteneriat cu Ministerul Culturii, ar renova clădirea lui Ibrăileanu. Printre noii chiriaşi ai proprietarului de drept s-ar număra fie Direcţia Naţională Anticorupţie, fie Parchetul Militar.

„Cât am strigat noi la Dumnezeu atunci...”

În ultimul convoi mânat spre Chestură au existat şi supravieţuitori. Uliţele centrale erau blocate cu morţi, la Chestură chiar evreii aruncau în camioane cadavre şi muribunzi deopotrivă, iar în centru alţii erau siliţi cu armele să spele sângele confraţilor asasinaţi. Convoiul a fost gonit spre gară, ticsit în vagoane pentru vite şi plimbat înainte-înapoi nici 20 de kilometri în 12 ceasuri, pe vipie. Trei zile şi tot atâtea nopţi au călătorit fără aer, însetaţi şi înfometaţi până la Călăraşi, făcând haltă doar pentru a descărca morţii din vagoane şi a-i arunca în gropi comune, unele chiar şi pe trei niveluri.
Leizer Finchelstein a supravieţuit „trenului morţii”. Acum 8 ani a acceptat cu greu să vorbească despre măcel şi vagoanele-mormânt. Avea 77 de ani şi lăcrima când povestea trăirile plumburii: “Iau în mormânt privirea mamei când nemţii şi otrepele au smuls şase băieţi, plus tata, de lângă ea şi cele trei surori. Vreo 100 de băieţi şi bărbaţi am plecat spre Chestură cu mâinile sus. Pe drum, mi-am dat seama că vom muri. Am văzut mulţi evrei împuşcaţi sau loviţi, căzuţi în sânge. La Chestură, soldaţii SS loveau în noi ca un ciocan pneumatic. Pe cine nimerea, acolo rămânea. În curte, abia ne puteam mişca. O noapte am stat în picioare, lângă cadavre aşezate, în teanc, la perete. Apoi ne-au încolonat şi ne-au dus la gară. Ne-au urcat câte 80 în vagon. De frică, ne-am lipit de spatele vagonului. A rămas gol la mijloc, aşa că au mai urcat 40 de inşi. Eram 120 într-un vagon în care 40 erau mulţi. Nu pot uita bezna, cum soarele ne fierbea şi cât ne era de sete. Puţeau cadavrele şi fecalele. Respirăm pe rând prin cioturile din scânduri. Băgam cămăşile ude de transpiraţie să facă un pic de condens sau dimineaţa să prindă rouă, să sugem transpiraţia. Nu mai ştiam de nici o ruşine. Am făcut bănci din morţii umflaţi de căldură. Cât am strigat noi la Dumnezeu atunci... Dacă era în al 7-lea cer şi tot trebuia să ne audă!”.