Nea Gică - bunicul fotoreporterilor
GÂNDUL, ianuarie 2008 / Text: Gabriela Doboș / Foto: PRO IMAGE

Lui Gheorghe Onofrei i-ar fi fost hărăzit să devină actor, dar a ales să surprindă realitatea prin vizorul camerei de fotografiat. Nea Gică - cum i se spune în breasla ieşeană - e cam de-o vârstă cu aparatul cu burduf. Cel portabil. Regretă și acum că nu s-a născut înspre era digitală a fotografiei.


Înrolat la “Arici Pogonici” şi “Luminiţa”, “Jurnalul de Est” îl lasă la vatră – peste nici două săptămâni – după 52 de ani de ziaristică. Din clasa a doua a mânuit aparatul foto şi condeiul, iar de la 16 ani a fost zeţar al propriilor texte.
Nea Gică trăieşte încă fabulos. Este aviator, paraşutist, planorist, vânător, pescar, agricultor. Pe timpul zeţăriei a fost şi motociclist şi - după “originala înghesuială din ’89”, cum spune revoluţiei – “gaterist” în obşteasca tentativă de a deveni întreprinzător. Pofta nestinsă de libertate a rămas numitorul comun al neobişnuitelor sale pasiuni.

Fiica lui Gheorghiu Dej - primul său redactor-şef

Când vorbeşte despre copilărie, se întunecă. “Am fost orfan de la 3 ani. Tata a fost căpitan, pilot în război şi doborâse avioane ruseşti care erau mascate cu însemne nemţeşti. Ordonanţa lui, la cancelarie, i-a pus otravă. Am trăit foarte greu…”, şi-a developat sufletul nea Gică. Aşa că, la nici 8 ani, din ziua când i s-a pus eşarfa de pionier, a fost condeier şi fotoreporter. Primul redactor-şef i-a fost Lica Gheorghiu (fiica lui Gheorghe Gheorghiu Dej), care l-a pus să scrie despre delegaţia rusească petrecută prin Iaşi până la statuia Eroilor Sovietici. Cadrele imortalizate la depunerea jurământului - un Optior cu peliculă îngustă - i-au netezit calea spre fotojurnalism. A fost răsplătit cu o tabără la Bicaz, în satul de sub barajul “Vladimir Ilici Lenin”. Nici 9 ani nu avea când şi-a meşterit camera obscură, laboratorul şi un aparat de mărit cu ramă îngustă. În clasa a V-a, a lăsat Pogoniciul pentru “Scânteia” pentru că noul său aparat de mărit, Krokus, scotea 13x18. Fotoreporter la Flacăra Iaşiului fiind, la 14 ani, s-a nimerit la un concurs de paraşutism. În timp ce i se atârnau saci cu nisip de cureaua pantalonilor, pricepuse cum se trage maneta, dar era tămâie cum se cârmeşte paraşuta. “Trebuia să surprind când se deschide paraşuta unuia. Când s-a deschis a mea, am simţit că pleacă oasele din mine, iar paraşuta m-a dus unde a vrut”, povesteşte păţania. Au urmat cursuri de planorism, lansări cu motoparapanta şi vreo 300 cu paraşuta. “Abia la 18 ani am început cursuri de pilot, că nu mai trebuia acordul mamei. Am brevet pentru monomotor amator. Cel mai mult mi-a plăcut pe AN 2. Am vrut să zbor la utilitară, dar acolo am abandonat. Trebuia să ştii şi muşuroaiele, tot, pentru că zburai printr-un nor, aproape de sol”. Plăcerea zborului e nativă. Bunicul a fost pilot pe avion cu aripi de pânză şi rezervor sub scaun. A fost doborât de artilerie în Primul Război Mondial.

Supravieţuitor de la Târgu Mureş ‘90

A intrat în tipografie la 16 ani, pentru următorii 26. Ziua se documenta, fotografia, scria şi developa, mergea la liceul seral, apoi la “Ştefan Gheorghiu”, şi noaptea era zeţar. “Îmi paginam textele şi îmi aşezam pozele. Dar la tipar se pierdea mult din fidelitatea pozei. Rotativele ruseşti, cât un vapor, nu suprapuneau bine. Se muncea mult şi dacă nu convenea vreunui conţopist, o luam de la capăt. Scriam pe Social, făceam reportaje, dar cenzura modifica de nu recunoşteai textul. Lucrând la tipografie literă cu literă, învăţasem stilul şi la textele mele nu mai aveau ce schimba. Pozele trebuiau să aibă tractoare cu fum gros, să se vadă că se munceşte”, şi-a amintit zeţarul-jurnalist.
Cea mai cruntă experienţă gazetărească: 15 martie ‘90. Cazat în Târgu Mureş la Grand Hotel, a fotografiat conflictul etnicilor maghiari. “Am prins cum îl omorâseră pe şofer şi intraseră în biserică. M-au pus într-o pătură, m-au lovit cu ranga şi au vrut să mă arunce de la etajul 6. Desantul m-a salvat. Am ieşit din judeţ după ce am făcut din noroi M la plăcuţa de înmatriculare din Iaşi”, şi-a amintit încruntat.
Fotografia care îl urmăreşte a fost făcută la o crimă cu victime decapitate. “Gazetăria e ca meseria de poliţist”, a spus convins. Cea mai frumoasă imagine a sa imortalizată: o leoaică, o tigroaică şi o căţeluşă care se studiau în timp ce puii lor se jucau. Cel mai apreciat clişeu, premiat în Rusia: un copil care îşi tăia liniştit unghiile în timp ce se apropia ameninţător un tramvai uriaş, Tatra.


După pensie vrea să zboare

Pentru că nu poate sta locului, merge la pescuit sau vânătoare. Dă mai des vizorul aparatului foto pe cătarea puştii decât pe gută. “Nu le-am făcut de foame. Au fost animale pe care le-am admirat şi nu le-am împuşcat. Eram în stand, venise un iepure şi n-am avut timp să mă ascund. Se uita când la mine, când în urmă. Era urmărit de o vulpe, s-a aşezat lângă mine şi am împuşcat vulpea. Eu zic că mi-a cerut ajutorul”. Printre trofee: crap de 11 kg şi somn de 60 kg prins la Prut, iar la vânătoare mistreţ splendid colţat, ţapi nimeriţi între ochi şi un urs ţintit dar scăpat dincolo de graniţă.
O altă pasiune - turismul perpedes. Pentru că fotojurnalismul se face cu pasul, nea Gică a tăiat munţi şi ogoare.
A schimbat 14 motorete şi motociclete, vreo 8 maşini pe care doar el le-a şurubărit. A învăţat să facă de la tencuieli la instalaţii sanitare. 4 ani şi-a căutat casă la ţară, să fugă de bloc. De atunci nu mai are nevoie de doctor. După ce termina cu ziarul, lăstărea sau altoia, punea răsad ori iriga cu picătura. “Rodul viei stă în vârful foarfecelui. Trebuie să vorbeşti cu butucul”, a recomandat. La pensie vrea să facă agricultură, să zboare la utilitară (acum modernizată) şi să vâneze. Nu mai vrea gazetărie pentru că a ajuns mijloc de trai. “Şi acum e cenzurată, dar atunci erai tratat ca un ziarist. Acum îţi dă lumea aparatul de pământ”, a spus afectat. La pensie, o să declanşeze mai rar digitalele de ultimă generaţie, drăcovenii al căror soft au aruncat în derizoriu obscurul, laboratorul cu pensete şi hârtie fotosensibilă, tancurile şi soluţiile de developare.