Vânător de zori şi de crepuscul. Sorin Onișor şi satele sale cardinale

Sorin Onişor iubeşte, până dincolo de dincolo, satul românesc. Fotografic, îi documentează singurătatea, alienarea, viaţa şi dispariţia. Caută decorativismul rural, marginalizaţii, anonimii şi, cu paleta sa unica de... pixeli, construieşte imagini senzoriale.
De mai bine de două decenii, Sorin Onişor rătăceşte prin locuri uitate, găseşte uliţe şi cătune, le cartografiază, le surprinde în unghiuri neobişnuite şi în fundaluri învolburate, în lumină şi cromatică inconfundabile. Apoi face portretistica locului, cea a senectuţii mai cu seamă, într-o scenografie pictorială reală, construind din puţine declanşări personaje şi emoţii. Fotografiile sale nu au doar funcţie documentară, ci şi estetică. Au o anumită muzicalitate şi totodată relief, sunt texturate, au aspect de tapiserii.
Mai întâi pe peliculă fotografică și, după alfabetizarea digitală, pe captor full frame, Onișor se numără printre puţinii fotografi care au căutat și au găsit un nou sens satului românesc. În stilistica sa personală, i-a redefinit frumuseţea şi i-a evocat trăitorii. Continuă să o facă, oferind tot ceea ce a adunat în sufletul său. De fiecare dată, compune din puține imagini un basm rural al contemporaneității. Nu oferă nicidecum iluzii paradisiace manipulând mai apoi digital imaginea, ci așchii ale realității de lângă noi așa cum le “vede” și camera fotografică.
Visător de meserie, Sorin Onişor evadează des din ceea ce el numeşte purgatoriu urban. Dă des oraşul pe sat pentru că astfel se întoarce la rădăcini. Tot timpul cu aparatul foto la gât, pare un fel de năuc căzut în copilărie. Mai mult, se declară un român emigrat în România, însă în România tradițională.
Sorin Onişor mai are de vânat și de imortalizat multe răsărituri de soare și multe apusuri, te tot miri pe unde le găsește. El mai are de surprins și noi de privit și de minunat.
Sorin Onișor a devenit un artist fotograf valoros și pentru că are valoroşi privitori de fotografie, așa cum sunteți dumneavoastră chiar acum.

Text: Gabriela Doboș, fotograf hoinar în România... urbană
(Prefață album foto Sorin ONIȘOR, ING 2014)

Pulberi de stele pe bolta Iaşului / 15 octombrie 2014

Cum am construit, din pixeli, noua poartă a Iaşului

Mai întâi praf, apoi noroi, pudră de nea, iarăși noroi și praf, acum vipie. Huruit, pulberi asfinţite, puzderie de stele, suită de lunaţii, cer cu luciri de opal mâzgâit cu nori scămoşi şi iarăşi praf, acelaşi soare de la alb prin galben spre sângeriu. Linia orizontului: un tranşeu kilometric care leagă nordul de sud, escavat matematic, adânc cât cinci buldozere încălecate. Deasupra zării, braţe de escavatoare în păienjeniş. De aproape, muşcă pământ şi nasc hău. De departe, par vârtelniţe. Deapănă norii, îi mosoreşte, apoi îi deşiră zoomorf. Îi face păsări. Apoi stol. Sub zare, benele gem, duc deşălate buza dealului. În sens opus gonesc, încă zvelte, altele.
Zi şi noapte, fără răgaz, roiul de utilaje umblă teleghidat. În nici 12 luni şi-a propus să dea ocol Ecuatorului. De două ori. Cete de oameni însufleţesc drăcoveniile care doboară acareturi, semeţesc gard verde cât vezi cu ochii şi înapoi, sapă şi cară pământ negru, aduc şi răstoarnă argilă aurie, nivelează, compactează, împrăştie bitum în şapte straturi, trasează cifre şi dungi în alb sau în culoarea mierii, tivesc - noaptea sau în crepuscul - marginile orizontului cu o salbă de lumini albe şi câteva stacojii.
Pe mii de metri în lung şi în lat, plusul a devenit minus şi minusul a devenit plus de câteva ori într-un efort colosal care nu poate fi complet scris cu lumină sau ilustrat de cuvinte. De la prima cupă care a muşcat pământul până la arcada de apă sub care a trecut Boeing-ul 737, cam asta s-a petrecut periferic Iaşului din augustul trecut până în augustul acesta. Aşa s-a semeţit şi unit, cu 5 grade rotită, pista veche de nici trei zile cu pista veche de 45 de ani. Fără vestă verde ci cu vestă foto, am fost părtaşi. Am schimbat lentilele din ora magenta până în cea albastră şi anapoda, în slalom printre utilaje şi oameni, într-o altfel de trudă, aceea de a înveli în pixeli efortul de a croi lin şi elastic cea mai modernă poartă a urbei. Cu fiecare declanşare ştiam că devenim părtaşi la naşterea unui edificiu care va schimba destinul oraşului în care am ales să ne naştem. Și să rămânem.
Aştern puţine rânduri nu pentru mine, nici pentru alţii, ci cu gândul la fecioraşii mei cărora le las o zestre virtuală, aşa cum am scris și ilustrat nașterea unui alt edificiu menit să schimbe, în alt sens, istoria urbei și a regiunii, Palas, așa cum ilustrăm în taină un altfel de Iași și așa cum vor găsi, peste mai puțin de o jumătate de veac, în capsula timpului îngropată pe axul orașului, fotografii și mesajul de drag, și poate dor, de la părinții lor.
Pentru Eli-Eli şi Iani-Iani, mistuită de drag, MaMa
Gabriela DOBOŞ alias Scăpărici / PRO IMAGE Photo Agency
22 spre 23 Gustar 2014

Soon, very soon - AeroNautic Show 2014, Iaşi - Foto: Gabriela DOBOŞ, PRO IMAGE

Eli-Eli, un șugubăț de nota 10 PLUS!

-         AVEȚI UN BĂIAT DE NOTA 9!, răcnește o duduie înfrântă în lupta cu cântarul. Este infirmieră și împinge un pat pe roți în tunelul către viață.  

-          Pot să fac contestație?, murmur nedeslușit în timp ce în beznă disting plafoane fumurii și neoane stinse. Apoi aprinse. Apoi lumina zilei. Râd de gluma mea. De fapt, cred că doar eu am auzit-o. Mă reîntorc de dincolo. Îmi revin din anestezie.

-          S-a trezit! Slavă Domnului!
  Nu știu cine a rostit, dar sigur purta alb. Avea vocea unui înger.

-          De ce 9? Pentru că s-a născut prin cezariană? Pot să fac... contestație?, plasez în real întrebările și, firește, gluma.

-          Da, din cauza cezarienei.
   După ce râsetele încetează...

-        Doar vedetele primesc 10, chiar dacă nasc la fel. Deși după manual tot 9 ar fi.
   Râdem de-a valma. Personalul medical pentru că totul a decurs bine. Eu, pentru că trăiam, din acel moment, LA DUBLU. Ațipesc după ce tot vorbesc în dodii. Anestezia poate. Sau poate așa vorbesc eu, de fapt. Hău. Departe de perceptibil. Revin după ce simt pe obraz o respirație fină, un fornăit, un scâncet, o foială în scutecul alb, prea strâns, prea aspru. Deschid ochii. Focusez greu. O păpușică îmbujorată luptă să deschidă ochii de azur. Mă focusează la fel de greu. Apropierea ne-a trezit. Niște mâini experimentate manevrează păpușica-marionetă în scutec. O tot aduce spre mine. Copilul mă caută. Eu știu și SIMT că este AL MEU! Îl sărut și încep să plâng. Involuntar. Ca acum. Fix ca acum. Retrăiesc în fața acestei coli albe, digitale, momentele de acum 9 ani. Copilul meu de... nota 9 are 9 ani. Este întâiul meu prunc. Este Eli-Eli. Un personaj aparte, esențialmente voluntar, parcă prea devreme rebel. Rebel a fost încă din pântec. A stat cu capul în sus, în poziția Gânditorului, cu coatele sprijinite pe genunchi. A refuzat să se întoarcă spre final de sarcină, să se nască așa cum vreo 95% dintre pruncii universului ajung să se nască. Astăzi purtăm aceeași mărime la papuci. Bănuiesc că peste vreo două luni am putea să ne schimbăm tricourile, hanoracele și gecile. El cu arabescuri vegetale și cu ii, eu cu hip-hop-eri și desene animate pe manșete sau gulere și tivuri colorate de-a-ndoaselea, la vedere. Un mare polemist, un pătimaș pe frontul argumentului, un stil teatral și exuberant în redarea faptelor, un tot mai iscusit desenator, un indecis în ceea ce privește, deocamdată, pasiunile și viitorul. Un mare ștrengar, un adorat și un alintat. Eli-Eli, un șugubăț de nota 10 PLUS! Să ne luminezi viața pe mai departe, sublim pui de Scăpărici! Cu prea mult drag, mama! La fel de mult te iubește și Iani-Iani și Radu!