Un barometru al legăturilor cu Moldova de dincolo:
„Prut Express“, trenul-ruină de la Podul de flori
GÂNDUL | Gabriela DOBOŞ | 10 DECEMBRIE 2007 | Foto: Pro Image



Un hârb de locomotivă leagă, de trei ori pe săptămână, cele două Moldove. Cale de 12 kilometri, târâie după ea un singur vagon cu rang de tren internaţional. Întâia oară, locomotiva a şuierat peste Prut la Podul de flori, în ’91. Aducea din Moldova-soră patru vagoane ticsite cu oameni. La 16 ani distanţă, entuziasmul aproape că a pierit. Se întâmplă ca vagonul moldovenesc să taie Prutul fără nici un călător, doar cu “naşul”, cu mecanicul şi cu ajutorul său.

Judecând după exterior, internaţionalul pare un Orient Express ramolit, jumătate vopsit – jumătate muşcat de rugină. “Prut Express” este înmatriculat în chirilică, şuieră răguşit, iar boghiurile sunt mai late cu o ţigară decât cele suite pe ecartamentul românesc. Din trei curse, doar la două vagonul face peste 200 kilometri. Pleacă de la Chişinău legat de un tren, la Basarabeasca se lipeşte de altul până la Kahul unde mai schimbă unul ca să ajungă la Cantemir. Aici este sudat de locomotiva cehească şi mai are 10 kilometri până la frontiera albastră.

Straniul internaţional intră în ţară aproape de hotarul Vasluiului cu Galaţiul, la Fălciu. De la podul de peste Prut, fumegă pe tărâm românesc cam doi kilometri, cu tot cu şinele de manevră. Taie râul cu 15 kilometri la oră, să nu dezbine pilonii metalici. Mai grabnic ar traversa călătorii pe jos decât suiţi în vagon. Unde mai pui că pufăie 12 kilometri într-o oră şi 20 de minute. Vinerea, sâmbăta şi duminica, staţionează trei ceasuri şi zece minute în gara Fălciu, din satul Bogdăneşti.

„Dom Plăcintă, e la noi o sărăcie...”

De cum se trage frâna, locomotiva şi vagonul devin consemnul poliţiştilor de frontieră. Mihai Plăcintă, vameş de când e făcută locomotiva internaţionalului, din ‘72, îşi începe tura. Cercetează documente, bagaje şi cotrobăie ungherele internaţionalului. Glumeşte doar cu cei care nu încalcă legea. E nostalgic după vremurile în care în nodul feroviar Fălciu poposeau chiar şi 1.000 de vagoane de marfă în 24 de ore, rânduite pe 31 de linii. Acum, pe trei sferturi dezafectate. Aproape de pensie, duce trai de huzur cu puţinii moldoveni care pot strânge 45 de euro - banii de viză. “Gol sau cu un călător, trenul vine şi pleacă. Unii îmi spun: "Dom’ Plăcintă, e o sărăcie la noi…" Trec Prutul cu mai nimic. Vin cu mături, borcane goale, bulion, lenjerii, ţigări, condimente, dulceaţă. Vara aduc fructe şi vişinată. Pleacă cu cartofi şi haine, că-s oleacă mai ieftine la noi. Sunt trăistari! Vai de capul lor!”, pare afectat vameşul Plăcintă. Elena, o moldoveancă, este târgoveaţă încă de pe vremea Podului de flori. Câştigă cam 1.000 lei moldoveneşti dacă vine în România de patru ori într-o lună, adică cu 200 de “ştefănei” mai mult decât câştiga ca asistentă în maternitate. Ar aduna mai mult dacă vigilenţii poliţişti de frontieră nu ar păzi să nu se depăşească normele vamale, mai ales la ţigări.

Veterani de la „Podul de flori”

Bârsan Iacob e “naş” de 15 ani pe ruta Chişinău-Cantemir-Fălciu şi retur. E îngrijitorul de tren care verifică tichetele, pune cărbuni sub banchete ca apoi să îi arunce în foc, învârte butoane, dă cu mătura, petrece clienţii Căilor Ferate Moldova sau face semne mecanicului cu fanionul. Lucrează cu săptămâna şi câştigă cam cât adună asistenta de la maternitate şi din târguiala transfrontalieră. De şase ani, nu s-au mai ocupat cele 81 de locuri pe banchete şi 54 de paturi din vagon. “Amu nu mai e aşa romantic să lucrezi pe tren”, spune “naşul”. Pe Alexandru Cervinschi l-am nimerit ajutor de mecanic. Cu o tură mai devreme fusese mecanic. De 35 de ani, mânuieşte reversorul sau trage frânele aceluiaşi model de locomotivă cehească.

“De când s-a construit democraţia, ruşii nu ne mai dau locomotive noi”, se tânguie. Se caină şi că nu o să prindă pensia: “Stăm toată tura între acumulator şi generator. Ne cam supără nervul”. La Podul de flori din 1991, nu era în tură. L-au pus doar să facă manevre, să pună nişte vagoane pe pod, să nu cadă oamenii în Prut. Când a şuierat prima oară în Moldova de pe malul drept, a simţit furnicături. Până la introducerea vizelor, aducea vagoanele pline cu conaţionali, înnebuniţi să scape de sărăcie. Mecanicul în tură, Ion Termin, a trecut prima oară Prutul în ’72, cu un marfar. Şase luni nu a condus internaţionalul până când preşedintele Petru Lucinschi a pus din nou trenul pe şine între Chişinău şi Fălciu, în iunie ‘94.

Mecanicul Termin se ţine de reguli, completează foaia de parcurs în chirilică şi i-ar plăcea măcar o dată să pornească o locomotivă doar din buton, fără să îi dea avansul de afară, de pe platformă. Trei zile în săptămână, cât stau cocoţaţi la Fălciu în locomotivă, mecanicul şi ajutorul privesc cum moldovenii coboară din străvechiul express şi îşi urcă măturile şi borcanele în Săgeata Albastră de Bârlad. Pentru ei, e un fel de tren supersonic.