Fan Fan, prinţul argoului
Jurnalul Național, iunie 2000 / Text: Gabriela Doboș / Foto: Pro Image



Mihai Avasilcăi este un pamfletar al sorţii. Unul caustic! L-am întrebat cândva cum îl cheamă. “Fan Fan…”, mi-a răspuns împănat de înţelepciune, “… dar după mamă îmi zice Mihai şi după tată Avasilcăi”. Cei doi sunt inseparabili. Primul este român, ieşean printre altele, iar al doilea este omul în spatele căruia, în 1992, porţile temniţelor s-au ferecat pentru totdeauna.
Fan Fan s-a trezit din gropar infractor "prinţ al argoului" pentru că, din condei, îşi povesteşte într-un anume fel viaţa încinsă cu mulţi volţi. Cu patru clase şi patru degete, scrie butade pe înţelesul puşcăriaşilor pentru că adolescenţa şi floarea vârstei le-a fumat prin cămăruţe zăbrelite, de rând la şepticuri înfocate. Acum 8 ani, peniţa i-a fost paşaport de eliberare din Bărăganul de mârlani de la Iași, un fel de crematoriu al sufletelor, sau de prin gherle autohtone.



Rezumat. Da capo al fine

Gropar specializat de mic în galibardit, ciordit şi cafteală, Fan Fan se ştie din otdeauna fără marinari de cocârţ, trascău şi mărăşinoase. Aşa că a ajuns la başcă în vremuri când Bibliile erau furate şi transformate în hârtie igienică, cazat în cutii de chibrituri cu zăbrele, unde s-a lăsat specializat de ciumeţi în şuste şi şmenuri îmbârligate. Liberat, pufanul a intrat iarăşi la facultate pentru că securiştii au pus botul la vrăjeli destabilizatoare, fiind educat apoi de mardoi să poftească la paraşute bengoase, ciorditoare, matoale şi tâlhăroaice şi să-şi tocească pumnii cu torpile trase în barbă ţagherilor sau să jupoaie de epoleţi tablagii bulangii şi tupeişti. De atâtea moldamine, Fan Fan a rămas fără mahmudele şi a petrecut mulţi metri cu caraimanele întoarse pe dos, fără lovele, îmbrăcat naşpa, tot timpul în gaură şi flămând după trăscău şi paraşute nelegitime.
Justificare: fragmentul reprezintă un colaj de argouri împrăştiate şi culese din volumul “Borfaşi ai secolului XX”, acesta fiind al doilea manuscris care a văzut lumina tiparului, acum 3 ani, după “Fan Fan, rechinul puşcăriilor”. Ca să fie şi pe înţelesul cititorilor neşcoliţi în argoul temniţelor din ţară, iscăliturile lui Fan Fan au nevoie de un dicţionar propriu, limbajul fiind încă vorbit necontaminat numai de rechini: puşcăriaşi veterani. Tradus, termenii alambicaţi din paragraful anterior înseamnă galibardit: vorbăreţ, ciordit: furt, cocârţ şi trascău: băutură ieftină, başcă şi facultate; puşcărie, marinari şi lovele: bani mărunţi, mărăşinoase: ţigări de cea mai proastă calitate, ciumete şi mardoi: bătăuş, pufan: puşcăriaş aflat pentru prima oară la carceră, paraşute: dame de consumaţie, matolit: beat, torpile: pumni, ţagheri şi tablagii: poliţişti, moldamine: bătăi crâncene, mahmudele: dinţi, metri: ani, caraimane: buzunare goale.

Defecte de zămislire

Sub veşmântul numelui, nimeni nu-l cunoaşte. Doar ce lasă la vedere poate fi studiat pentru că sufletul său este aprig măcinat de probleme pur existenţialiste. Fan Fan este un tip mignon şi ruginiu. Are pielea bronzată de sângele... contaminat, jumate român şi jumate romanes. Privirea codificată trădează inteligenţă ştrengărească, iar pielea îmbătrânită a feţii se şifonează la fiecare monolog spasmotic şi de angoase bombastice pe care le afişează dacă este poftit la taclale. Încă de la începuturile sale trupeşti, Fan Fan a trădat evidente defecte de zămislire, dar niciodată nu i-a păsat cum arată pentru că ce-i care-l îndrăgesc îl acceptă aşa cum este: un golănaş de acum stafidit, cârtitor şi mereu amărăştean.
La mâna dreaptă i-au mai rămas patru degete. Arătătorul i-a fost retezat de un glonte de 9 mm, pe când s-a lăsat fugărit de tablagii, să dea socoteală pentru altă fărădelege. Din cauză că s-a şcolit în a provoca durere semenilor, de puritan, lui Fan Fan i-a fost hărăzit că va primi repartiţie în Iad. Un înger dezmembrat, la fel de ruginiu, l-a luat de vreo opt ani sub aripi şi i-a luminat minţile. I-a pus în mână cărţi mâncate de vremuri, o peniţă jupuită şi tocită şi l-a ţinut deoparte de chestiuni dintr-alea oneroase. Cu 30 de ani de carceră înfieraţi în acte, dar 18 executaţi, Fan Fan s-a maturizat prematur prin triburi de puşcăriaşi. A furat, a tâlhărit, a violat şi era cât pe ce să omoare un om. “Am făcut di toati, da’ Dumnezeu mi-o poruncit sî nu ucid pi nimeni”, se laudă Fan Fan cu kilometricul său cazier, zâmbind profesional, hoţeşte. De câte ori a strivit cu papucii graniţele legitimului nici nu-şi mai aminteşte. “O viaţî di om am purtat brăţări, nici nu vriau sî mă mai uit înapoi…”, se spovedeşte împăciuitor uzând de o moldovenească pură, ce se vrea cu influenţe literare.
Tarzanul modern, rechinul puşcăriilor, borfaşul secolului XX sunt alte diminutive ale lui Mihai Avasilcăi. “Di la cărţâle pi cari li-am scris cu mâna asta ciuntî mi sî tragi…”, se justifică. “Măi, fatî, măi!. Vriau sî mai scriu măcar douî cărţi pânî m-o chema Cel di Sus în Împărăţia Cerurilor. Încî una di prozî pe care o botez A sărit prea tare calul şi una di poezie, da’ văd eu cum îi mai spun. Sî mai las alti douî cărţî în urmî. Tari mi-i ciudî când văd câţî oameni fac di pomanî umbră pământului, tari mi-i ciudî , măi, copchilî!”.

Vârcolac infractor

Între două condamnări, personajul a citit cărţi rufoase şi incomplete adunate de prin gunoaie. Numai că licorile bahice îl transformau, ca pe lunatici, în altă vietate. Şi asta des. Devenea vârcolac infractor şi o lua, fără contabilitate, de la capăt. Alt mandat. Alţi colegi de celulă. Altă zeghe. Alt pat. Aceleaşi gratii. Aceleaşi cătuşe. Aceeaşi ţeavă a puştii odihnindu-se pe tâmpla fierbinte ce refuza reîncarcerarea.
Fan Fan a cunoscut numai penalul. Civilul nu a fost tocmai preferinţa sa. Fiecare sentinţă i-a înmulţit gândurile de evadare. Nu a făcut-o pentru că, oricum, în prea puţine ore ar fi fost aruncat pe patul de pe care s-a ridicat să plece, cu alţi ani de temniţă în buzunarul zeghei, cu brăţări de oţel şi bile plumburoase de picioare. A preferat să se împrietenească cu gardienii care aveau meteahna, numai de plăcere, să-l umple de sânge. Chipul a rămas însemnat cu hărţi legate între ele cu copci groase, parcă de cânepă netoarsă. Chiar dacă rănile s-au vindecat, sufletul potlogit parcă sângerează. “Măi, fatî, mă tot chinuii gându’ cî am făcut atâta rău oamenilor… Dacî ar fi sî mă întorc în timp aş fi cu totul alt om. Aş fi artist renumit şi aş picta frumos ... cu pixul", visează.
Într-o dimineaţă, aflat într-o celulă cu aer mucegăit, a pus mâna pe un cui şi a scrijelit pe perete câteva cuvinte, înghesuite apoi în strofe. Cele 11 strofe au fost botezate “Lugubru”. Acesta fost debutul… Condeiul i-a fost călăuză în anii grei de temniţă. A citit mult. Cărţile i-au ţinut de foame pentru că foamea dă o stare de debilitate.
De mic a ştiut că va fi scriitor, dar nu şi-a forţat destinul. Agresivitatea exprimării şi tupeul au devenit eticheta scrierilor lui Fan Fan. Lugubru i-a fost şi debutul, respins din prima din găştile literare pentru că are doar patru clase, cu două mai multe ca trenul. Pasionat de cel mai violent şi neconvenţional stil literar, de la vânzarea primelor volume, poetul-prozator a devenit uşor digerabil pentru publicul larg. Slujeşte şi acum cu patos argoul, interzis cu vehemenţă pe vremea comunismului. Mai întâi rechin al puşcăriilor apoi borfaş al secolului, Fan Fan a intrat în competiţie cu George Astaloş, catalogat “rege al argoului românesc”.


Poezii vândute pe otravă

Fan Fan are cultul femeii. Trupul şi l-a mutilat cu tatuaje lăbărţate făcute prin puşcării cu vârfuri boante de cuie, mâzgâlituri transformate în amintiri eterne ale fostelor amante. A iubit femei cuminţi, dar şi femei fără de Dumnezeu. Fără excepţie, toate iubitele l-au băgat în păcat. Pentru ele a furat, a tâlhărit, a jupuit oameni de lucruri dragi, şi-a părăsit amicii de pahar şi de barbut, dar tot pentru ele s-a lăsat de pungăşii şi s-a aşternut la scris. Posesor a unei memorii de invidiat, Fan Fan nu şi-a contabilizat poeziile, dar nici iubitele. Femeia care îi place lui tare nu există şi o caută încă pentru că singurătatea îl hăituieşte de mulţi ani. Dumnezeu nu l-a blagoslovit nici cu bastarzi şi nici cu o femeie care să grijească de el acum, când bate peste 50 de ani.
Deunăzi, m-am dus acasă la Fan Fan, în "blocul fantomă" ascuns undeva pe bulevardul Nicolae Iorga. Am vrut să vânez ceva din intimitatea amărăşteanului care este convins că artiştii trebuie să sufere ca să devină celebri. Păduchi, şobolani, apă împuţită şi becurile furate cu instalaţii în blocul M1. Fan Fan locuieşte de 20 de ani într-o cutie de chibrituri, la capătul primului nivel, într-o încăpere ce îi aminteşte, chiar şi în somn, de celulele pe care le-a însufleţit. Pereţii tapetaţi cu femei jumulite din reviste şi jegul bituminat domnesc în cinci pe patru metri. Singura comoară a lui Fan Fan, ascunsă sub patul ştirb de arcuri, este o cutie rufoasă, ieşită de mult la pensie: biblioteca. Ticsite, unsuroase, zac laolaltă cu gândaci de umezeală manuscrisele, de fapt, o nouă legitimaţie de scriitor. Deşi cărţile sale - “Rechinul puşcăriilor”, “Borfaşul secolului XX” şi “Poezii obraznice” – au fost succese de librărie, Fan Fan nu este nici pe departe bogat. Acum, pe o sută de otravă cu multe grade, vinde poezii la bucată prin taverne bodegoase sau pe străzi, la Mitropolie, atunci când sărăcia îl strânge prea tare cu uşa. Duminică, l-am găsit pe Fan Fan în parcul Copou. Vindea caise ca să procure mărăşinoase şi ceva marinari de buzunar. Până acum nu a găsit o altă editură care să îi tipărească manuscrisele ca să fie acceptat, în cele din urmă, cu trei cărţi de proză, în Uniunea Scriitorilor Români. “Măi, fatî, măi!. Ştii ci m-am tăt gândit în nopţîli astia negri şi tristi? Sî intru din nou la pârnaie ca sî-mi duc zîlili… Acolo n-am grija mâncării şî m-aş ţâni numai di scris…”. Aşa şi-a încheiat spovada "prinţul argoului" care, la senectute, după 30 de ani de condamnări penale, găsise în cele din urmă Raiul, drumul spre mântuire.