“Sub cerul Marocului la 12 ani”

“Sub cerul Marocului la 12 ani” este genericul expoziției de fotografie semnată de Elias Aneculăesi după ce, anul acesta, micul autor a poposit și în acest punct cardinal al Africii. Cu câteva luni înainte, explorase fotografic Zanzibarul, insulă paradisiacă aflată în diagonală față de capătul de vest al Saharei din cea mai vestică țară arabă: Maroc. În ultima sa destinație fotografică exotică, accentul a fost pus pe meșteșugurile, cultura și portul magrebian din citadelele tradiționale Marrakech și Fes, pe medievalismul conservat turistic în Aït-ben-Haddou, pe peisajul versatil al Saharei, al cărei nisip atinge albul din ocru când razele Soarele sunt perpendiculare pe dune.
Elias Aneculăesi are acum 13 ani și cochetează cu fotografia de când era mic. A participat la două expoziții fotografice naționale și, sub antetul Casei de Cultură “Mihai Ursachi” Iași, al Colegiului Național de Artă “Octav Băncilă” Iași (al cărui elev este) și al agenției foto Pro Image, iscălește acum a treia sa expoziție personală după "Mica Hoinăreală" (decembrie 2014) și “Barcelona prin ochi de copil” (iunie 2016).

După frumoasele aventuri fotografice în România, în țări europene și africane, Elias Aneculăesi și-a propus să pășească pe alt continent, însă abia în vara anului următor. Vrea să expună senzorul camerei sale foto la magia, splendorile și efemericul unor meleaguri și mai îndepărtate.

Grafică afiș: Cristian LUNGU

 

Narațiune "fantastico-gazetărească"

Vântul abia oftează în ultimele bătăi de gene ale acestui octombrie. Dacă ridici privirea, vezi cortina de stele. Înnoptarea își descalcă faldurile, alungând timid arămiul de peste zi. Sclipici mici și rari pulsează stingher, mai mult pe ici decât pe colo. Privit de pe norii încâlciți în turlele Iașului se văd șerpi cu cap de lumină albă si cozi sângerii, dând rotocoale caselor, blocurilor, bulevardelor, cartierelor, ce mai?, întregului oraș. Se învârt bezmetic până devin tot mai subțiri și se sting când solzii adorm în… parcări. Sau pe trotuare. Cel mai adesea pe străzi. Stelele dau din firave aripi disperate să facă tot mai multă lumină. Își imaginează că își întrec fluxul luminos cu cel al pulsarilor dolofani, cu al cometelor și, mai grav, cu argintiul Lunii. Spre miez de noapte, luceferii par că s-au înmulțit, dar abia-abia sticlesc. Aproape blazate, stelele își așteaptă primenirea de peste an. Când timpul pășește în noiembrie, te miri de unde roiuri arteziene de dudui vesele fac iute conclav deasupra orașului. Încălecate pe mături din paie ori din plastic, unele chiar pe mopuri din cârpe, cu modele demodate, tunate, electrice ori stilizate, femeile de serviciu care chiar sunt de serviciu se înalță primele. De atâta drag de curățenie au venit și femeile de serviciu care... nu sunt la serviciu. Toate și-au pus în gând să curețe stelele, să spele norii și să îi pună la uscat. Afumate de noxe, năclăite de furnale, prăfuite de colbul ridicat de joaca prichindeilor ori înnegrite de tutun ars, stelele sunt căptușite cu mâzgă. Norii par mai ușor de curățat. Câteva mături zdravene pe spinări îi leapădă de cel mai împovărător praf. Pufoșeniile albe le înghit pe cele negre. Iscusite, femeile de serviciu înțeapă norii cu cozile de mătură ori de mop, îi frământă bine-bine cu înălbitor și, înainte să îi înșire în cârlige, îi parfumează cu florile nopții. Știați că florile nopții au culori de neon și parfumul cu nota cea mai înaltă de pe portativul miresmelor? Dereticarea asta haotică ține până spre primele patru ceasuri din Brumar. Dacă ar fi să căutați chiar acum femeile de serviciu la serviciu ori pe cele de serviciu care nu sunt la serviciu, sigur nu o să le găsiți. Abia își văd capul de treburi acolo sus. Ca să vă convingeți că fac de fiecare dată treabă grozavă, cam cu vreo oră înainte de întâiul răsărit din luna ce tocmai a început, priviți stelele ce atârnă de bolta orașului. Vor fi mai multe, mai luminoase, mai mari și mult mai ochioase. Nu uitați să cercetați și norii. Sunt transparenți de curați ce sunt. Înainte să plece, duduile și-au făcut statui din nori cu chipurile lor așa, ca un fel de semnătură de condică. Dacă ar fi să priviți aceste statui, nu toți pot să le vadă. Doar cei care au imaginația cu adevărat… curată. Dacă v-ați umple plămânii cu aerul dinaintea zorilor, veți afla cum miros norii și mai ales florile de neon.

Povești pentru micuțul Mati-Mati pe când va fi ceva mai mare / Prima 

M A M A, 70 pe 20

Trăibilă este viața când M A M A nu este doar în gând. Copilăria – cu nesiguranțele, tumulturile, alintăturile și trândăvelile ei – nu mi se isprăvește câtă vreme M A M A este.
Fără M A M A, aș fi trăit într-un deșert al emoțiilor. Și șovăielilor. Este echilibrul, azimutul și lumina mea.
Cred că fiecare M A M Ă este sanctificabilă.
Ani mulți, tihniți și buni, M A M A!
Răvaș digital către o mamă septuagenară de la fiica cvadragenară.

Nou fior aniversar

Iani-Iani este cel care mă înțelepțește. Este mai puternic decât mine, decât toți din juru-i. Are un “iubirometru” cu gradația dincolo de infinit. Patima îi îmbracă înduioșător comportamentul. Generos aproape de limita naivității, Iani-Iani se dedică total crezului propriu. Și celor care se învecinează cu sinele lui. Are trăiri nepământene. Și butade de om hârșit de viață, rostite firesc de un suflet prea mare într-un trup încă plăpând. Hipersensibil la sprâncene ridicate, la note înalte din octavă, la verbe clocotite, la încălcarea propriului spațiu, cu aversiune la cei care îl arată cu degetul. Respinge până și lauda pentru că asta îl așează pe axul lumii. Preferă să împartă bucuria cu cei care îl apreciază sincer.
Este echilibrul meu în morișca vieții. Îl ador pentru că este solar, iridescent, sublim. Cei care nu îl privesc sau nu îl știu așa este pentru că nu se lasă privit sau ori știut pe deplin. Este dual cu cei care nu îl merită, față de care își ascunde splendida grădină lăuntrică. Este cel mai frumos Iani-Iani dintre câți au existat, există și vor exista. Are cel mai frumos chip din câte mi-a fost dat să privesc printre Ianișii planetei. Până și nuanțele ochilor i se schimbă în funcție de cine i se oglindește în iriși. Îi vede prin gri pe cei care… nu îl văd, prin albastru pe cei care care îi sunt tot una și prin cel mai spectaculos verde pe cei care... îl văd. Și îl adoră. 
Iani-Iani este copia eului meu. Mă oglindește fidel. Identic de la comportament și arhitectură interioară până la griurile, albăstrelile și verziturile privirii. El așa mic este eu așa mare. Doar că eu așa mare am devenit de curând pe când el este mare fiind încă mic. Ce îmi pot dori mai mult?
Las rândurile astea pentru Iani-Iani la 10 ani și, astăzi, la 11 ani. De vreo 365 de zile îi eram datoare cu niscaiva gânduri pentru târziul vieții lui. Datoare îi voi rămâne pentru tot restul vieții mele pentru că m-a ales să îi fiu mamă, iar el mie maestru.
Unsprăzece pe zece a șasea două mii optăsprezece
Ani / Zi / Lună / An 

Iani-Iani (întâiul geamăn), secund tăurașului (Eli-Eli), urmat de un geamăn miniatural (Mati-Mati)

Fior aniversar

Copiii își aleg părinții. De acolo de sus, în balansul lin al baldachinelor lor agățate de stele prind roiurile de dorințe printre care plutesc. Le pipăie, le miros, le trec prin ei. Și cumpănesc. Unii îndelung. Decriptată teluric, șovăiala lor poate dura ani. Prea mulți, câteodată. Eliberează imediat dorințele pe care le simt că trebuie împlinite de alte suflețele. Le lasă să ajungă la alte baldachine. Păstrează câteva între care se află și dorința părinților care îl merită. Să devină fetiță? Să devină băiat? Părinții aceia o va / îl vor iubi peste ființele lor? Vor învăța să devină cele mai bune versiuni ale lor? Oare râd destul? A mai prins dorința lor alt baldachin? Sau alte baldachine? Merită să îi facă bunici? Au trăit frumos? Au lăsat senin în amurgul vieții lor?
Cu zâmbete și drăgălășenii, în primii săi doi ani, Mati-Mati mi-a desenat și mi-a colorat sonor povestea de mai sus. În prea multele puncte de fugă ale vieții, uităm, neglijăm, regretăm, ne pardonăm, ne curg apoi lacrimi otrăvitoare. Mati-Mati m-a învățat să nu mai ratez întâlnirea cu acum-ul sau cu imediatul.
A 8-a + încă o zi din săptămână, 8 iunie 2018. (Mati s-a născut miercuri, deci vineri pare să fie a noua zi din săptămână).

PRO IMAGE expune 15 tablouri vivante care ilustrează vise și gânduri

De luni, 28 mai 2018, PRO IMAGE expune la Galeria de Artă “La Gard”, aflată sub patronajul Casei de Cultură “Mihai Ursachi” din Iași. O imagistică a viselor sau o realitate... ireală, folosește moda ca pretext pentru a încânta pasionații de gen, trecătorii, turiștii ori curioșii. Rostite de copii sau izbucnite din subconștient, modelate de rațiune, de moralitate și judecăți estetice, frânturile de gând și visele au fost developate fără coordonate de spațiu sau de timp. Afirmația că “oamenii pot fi păsări dacă vor”, dorința de a juca șah cu un cal adevărat ori trefle văzute în ochii unei pisici, sunt câteva dintre zicerile unor copii, ilustrate în laboratorul digital prin post-procesare computerizată a imaginii. Fiecare tablou virtual a fost creat de la zero. Din “așchii” ale realității au rezultat imagini cu noi valenţe artistice imposibil de surprins exclusiv de camera foto. Încă o dovadă că fotografia clasică este limitată de realitate, pe când cea conceptuală de imaginaţie. Ambele depind, însă, de viziune. Realismul imaginii iniţiale a fost pus în slujba iluziei, pixelii fiind modificaţi și asamblați pentru a încărca de sens fiecare foto-montaj. Au rezultat astfel noi povești digitale. 

Cele 15 tablouri vivante fac parte dintr-o foto-serie de zeci de lucrări, proiect încă în derulare. Se utilizează mijloacele foto-mecanice actuale: fotografiere digitală și post-procesare pentru efect pictural, suprarealist sau mistic. Metafore ale tumultului cotidian, aceste ilustrații au scene poetice diferite de cele realiste, cu valențe artistice adăugate pentru impactul vizual. Reunite sub titlul “Frânturi de gând”, aceste imagini invită privitorul să călătorească în propriul vis. 

Tot mai populară, fotografia înscenată are nevoie de timp pentru a fi pusă... în scenă, iar aceasta presupune muncă de echipă. Renumitul designer George Hojbotă a semnat întreaga vestimentație și accesorizarea, Ana Maria Țurcanu make-up-ul, Mihaela Grădinaru grafica, iar modele aparțin First Models. 

PRO IMAGE are un sfert de veac vechime în domeniul imaginii și un portofoliu impresionant de genuri fotografice. Radu Aneculăesi și Gabriela Doboș compun nucleul PRO IMAGE, agenție foto care a documentat fotografic și nașterea a două edificii esențiale pentru dezvoltarea Iașului și regiunii: ansamblul urbanistic Palas și noua pistă a Aeroportului Internațional Iași, alături de construcția Terminalului 3 al aerogării. 

Pasiunea pentru “pixelii altfel” fac pentru fotografii PRO IMAGE trecerea firească de la a ilustra moda dincolo de maniera contemporană până la imaginea de documentare și practicarea altor genuri fotografice. 

www.proimage.ro / Afiș: Cristian LUNGU

13 pe 8 a 5-a

A 13-a aniversare + a 5-a lună = 18. Ce ar putea fi 20 ca, lipit de 18, să dea 2018? Păi, ar putea să fie 20 de zâmbete în plus decât într-o zi neaniversară ori neonomastică. 20 de fiori când gândurile pure îl ating. 20 de stropi de soare care să îi picteze chipul cu altfel de lumină. 20 de scopuri nobile și noi. 20 de solzi de aer cu foșnet de șoaptă care să gonească neseninul. 20 de fericiri altfel. 20 de puteri tainice și tămăduitoare. Toate într-o zi și în fiecare zi din această viață. Ani mulți, îndestulați în bucurie, cu oameni dragi alături, sublim fiu al Lunii și al Soarelui!

O mamă de Elias / 08 (zi) + 05 (lună) = 13 (ani). Sau 8 mai 2018. Adică marți, a doua zi după Duminica Răcoroasă și prima după Lunea Vânturoasă.

Deca-șeherezadele Marocului / 2018

1. Despre ieri, mâine. Adică... acum.
Albastru Majorelle, Medina, cărămiziu, auriu, căpșuniu.
Ambră, mosc, iasomie albă, eucalipt, exhalații urbane.
Triluri, eșapamente, tobe, mieunături, teatru sonor.
Ceai de mentă, suc de portocale, tajin, cușcuș, clătite cu miere.
Țesături, moschei, argint, ceramică, floarea-vieții.
Marrakech sau cinci repere pentru fiecare dintre cele cinci simțuri. Prima zi din a doua oară.

2. Muftiul cheamă zorile după ce păsările rostesc trilurile de marți. În jallabia ponosite, înfrigurate și îngândurate, puține siluete pășesc pe ulițele medinei. Soarele trimite raze arămii abia după ce norii uită de el. Măturoaie adună pe alocuri gunoiul de peste noapte, iar câțiva stropi de apă culcă praful pe caldarâm mai mult pe ici decât pe colo. Din ce în ce mai mulți măgăruși aleargă sprinten cu poveri și își lipesc urechile de spate la fiecare claxon sau accelerație de motocicletă. Biciclete imperceptibile alunecă pe lângă ziduri și uși ferecate. În minute devenite clipe, ulițele abia se recunosc. Prăvălii ambulante schimbă peisajul. Și relieful. Țesături de-a valma cu marochinării, giuvaiergii și mirodenii colorează și parfumează deopotrivă. Medina devine termitieră. Arabescurile acustice, aromele împletite cu miesme desăvârșesc împrejurul. Cu pavajul știrb, marea piațetă este arena saltimbancilor cu maimuțe, șerpi și henna. Care imense cu sucuri reci, cafenele pe verticală și prăvălii îi inventează o formă. Pare să fie trapezoidalo-romboidalo-octogonală. După ce soarele s-a plictisit să mai fie perpendicular, arena devine timid un restaurant internațional... cu specific arăbesc. În meniu: legume aburinde, carne incert preparată și... nori. Pale de vânt devin rafale după ce prind puteri pe sutele de ulițe. Frigul este numitorul comun al ceasurilor de marți. Pe mâine, Marrakech!
 
3. Același soare se ițește cu un grad peste ieri. Pășește trândav pe boltă. Nu înainte să stârnească vrajba între ciripitoare cafenii, vrăbii și zebre africane... înaripate monocrom. Îi place să arunce cu raze în unii trecători. Se distrează alungindu-le nefiresc trupurile. Bicicletelor le face patru roți și cailor opt picioare. Norii și-au dat întâlnire peste Atlas. Asta îi face pe unii mai veseli, pe alții mai ocupați. Mirosurile de dimineață sunt triste. La prânz se ascund în nări parfumurile solide la vânzare, iar cele de seară fac nor de mirodenii peste Jemaa el Fna. Lipsesc puține țări. Ne-am înțeles ce hartă să desenăm cu pașii în labirintica medină. Stridentul marketing vocal al localnicilor este străpuns doar de percuțiile metalice, tobe care cântă pielea cămilelor și voci aproape de transă. Stomatologia medievală dispare când ultimul restaurant este încărcat într-un cărucior cu pneuri. Pe mese închipuite stau carii în dentiții ce par de cămilă. Un felcer cu patent vinde, zâmbind, extracții. La lumina soarelui sau la conul de lumină al unui bec cu gaz poți să rânjești însângerat și să vorbești franjurat când afli cât te costă. Bonus primești o placă unisex, bună în apusul vieții. Inshallah, Marrakech!

4. Înainte să adoarmă, felinarele se miră de goliciunea Medinei. Cu puține ceasuri îndărăt, toate continentele mușuroiau în bazarul multicolor ucis, după apus, de restaurantul cât o galaxie aburindă. O liniște nefirească face păsările să-și uite trilurile. Pavajul lucește în lumina de miere pe care o străpung împovărată de propria-mi umbră. E ultima dimineață din a doua oară în Marrakech. Las moțăind clădirile înveșmântate în cărămiziu grunjos, terminate cu scărițe în chip de dune stilizate, laitmotiv în fațadele, tâmplăriile, cusăturile și prăjiturile magrebiene. Atlasul cu zăpadă veșnică privește circular peste Maroc de la altitudinea vârstei sale. E tânăr. Încă suie la peste patru kilometri și jumătate față de Atlantic. Serpentinicul drum apropie viețuitorii medievalei cetăți Ait-ben-Haddou de pulberea vestică a Saharei. Cactuși care zâmbesc prin flori sângerii și bolovani scămoșați de mușchi extratereștri căptușesc versanți metamorfici. Puțini copaci atârnă de stâncării, lăsând la vedere suferința geologică. Prin roșcat, felii verzi de rocă fac plecăciuni în fața șisturilor pământii. Grafitul face efecte disco în bătaia Soarelui. Turnurile termitieră perforate pentru ventilație, cu sculpturi în paie și lut, cu suișuri istovitoare pline cu prăvălii colorate complementar, îmbracă stânca uitată de eroziune. Calea Lactee bombează în orizontală pătura de stele și îmi umple sufletul cu pixelii magici ai Ait-ben-Haddou-ului. S A H A R A, ne îmbrățișăm mâine!

5. Atlasul – munții care păzesc Africa în colțul de nord-vest – devine pulbere în nici 500 de kilometri. Dune crestate răsucite anapoda de vânt îi ascund stâncăriile, grohotișurile și bolovanii. Trăiesc acum, ca pudră, în Sahara. Practic, Atlasul își duce zăpezile permanente în nisipul arid. Viețuiește oriunde își dorește în imensele furtuni de praf când dau ocol Pământului. Merzouga este hotarul unde dai măgarii pe dromaderi, clădirile pe corturi, arbuștii pe smocuri răzlețe de iarbă pipernicită, culorile curcubeului pe roșiaticul infinit, umbra pe soarele toropitor, wi-fi-ul pe harta stelelor. Linia orizontului face noduri, suie și cade între munții prăfoși. Soarele nu lipsește în nici într-o zi. Se dă în spectacol devreme. Auriu în zori, se prăbușește la apus stacojiu, lăsând S A H A R A să urle, în a triliarda zi și în a triliarda noapte, după apă.

6. S A H A R A: Soarele - Aprinde - Hotarul - Acum – Răsună – Ardoarea. Inima deșertului palpită laolaltă cu a mea...
Textul acesta trebuie... ascultat. Cineva să îl citească pentru tine. Închide ochii. Ascultă muzica. Iată partitura... Pielea cămilelor sună grav prin degetele berberilor. Tobele sacadează. 1,2,3. 1,2,3. Când te aștepți mai puțin, o voce masculină străpunge ritmul de îți rupe sufletul. De pe cea mai semeață dună, cu jallabia de un ceriu fără cusur paspoalat în nisipiu, cu turbanul care trădează direcția și furia vântului, smulge din el un urlet de dor. Castaniete marocane gigantice încep să lovească, metalic, același ritm. Îl schimbă și îl strecoară între scâncete. 1,2,3 urmat de 1,2,3. Când solistul își trage sufletul, tobele pitice tresaltă. Își împrumută note. Vibrează cu un ton mai jos, apoi se cațără pe portativ. Percuția rulează în buclă. Și metalul a rămas în cântec. Finalul este dedicat celui care știe să plângă note acum hipnotice. Ați simțit iubirea? Dacă nu, să vă cânte cineva drag.
De vreo cinci ani, port S A H A R A în mine. Și cu mine. Macrometric, s-a strecurat în sufletul meu. Micrometric, în camera mea foto. Și în trepied. Am adus praful să își întâlnească particulele dragi. Și să plec cu altele. Să le promit și lor că revin. Tot de atâta timp, același cântec răsună când gândul ajunge în locul în care am prins stelele de un colț și Luna a născocit un relief nocturn doar pentru mine. Acum și pentru voi. Pe aceeași partitură...

7. În S A H A R A, pătura de stele se sprijină pe un Everest de pudră. Mă și mir că poate să o țină. I-am numărat becurile celești. Sunt la fel de multe precum boabele de nisip. O stea are ca soră o granulă. Când i se face dor, cade. Își trage sufletul înainte ca o furtună să o înalțe și Luna să o scânteieze din nou. Altfel scris, fiecare stea este o granulă de nisip care lucește noaptea pe boltă, iar fiecare granulă de nisip este o stea care se aprinde ziua pe dune. Când pătura stelară apune, răsare luciul din pardoseală. Stelele și nisipul nu prea se odihnesc. Calea Lactee mosorește licuricii, iar vântul plimbă, nehotărât, praful. Să îl facă dealuri? Să îl uite în văi? Să îl ducă în lume? Pernuțele dromaderilor fac propriul relief. Dune liliputane strâng ca niște chingi efemere deșertul. Îi dau ocol sau îi festonează periferiile. Docile, creaturile acestea te învață să devii calm pentru că aici timpul curge altfel. Berberii le duc de căpăstru și le aiuresc busolele. După ce soarele adoarme după o dună, dromaderii își aleg o stea care să le lumineze odihna. Își lungesc gâtlejul și rumegă în foiala nisipului umblător.
S A H A R A era tulburată, astăzi. Sucirea acelor de ceasornic a găsit-o în cămașă de pudră albă. Doar berberii știau drumul care privea spre Atlas. Nici Soarele nu aveam habar din ce parte o să îmi poarte umbra. Să fi fost S A H A R A tulburată că am stat atât de puțin? I-am șoptit că revin, să readuc acasă particulele de nisip care m-au ales să le trec Gibraltarul.

8. Marocul are punctele cardinale scurte. Orașul Fes s-a așezat pe singura diagonală lungă, cea care leagă intercardinala SV de NE. Este un oraș vechi și blând. L-am prins într-un anotimp incert, cu nopți iernatice și zile deșertice, cu flori timid înflorite și vânturi iscoditoare. Medina îi este mai strâmtă decât a Marrakech-ului dar la fel de pestriță, colorată, aromată de mirodenii și pestilențiată de tăbăcării. La parter, cam aceleași mărfuri se târguiesc după răsăritul Soarelui, iar pe terase orașul pulsează mult după ce apune Luna. Superbele riad-uri au pereți comuni triști, străpunși de ferestre puține și mici. Unele sunt învecinate prin ulițe întunecate, late cât un om. Interioarele sunt răcoroase, înalte, dichisite, camere nebănuit de spațioase. Arta magrebiană este captivă în pardoseli, ferestre false, uși vitrate, murale filigranate. În contrast debusolant sunt clădirile moderne care căptușesc acest leagăn al civilizației africane, prisăci cenușii cu antene parabolice dese, cocoțate la înălțimea celor 350 de minarete din Fes.

9. În van s-a străduit Soarele să se dividă în șapte culori spectrale, ori omul să născocească pigmenți. Nici o nuanță și nici un ton nu i-au scăpat albastrului în Chefchaouen. Pentru mine, este felul cerului de a trece prin toate stările lui sufletești. Pentru băștinași, este culoarea Raiului, locul în care vor ajunge negreșit, intermediați de moschei. Nici nu au altfel cum. Minaretele priponesc în toate colțurile și în punctele de forță cetatea deșirată pe fațada sudică a unui pinten metamorfic. Muftii se întrec în incantații de cinci ori în mersul firesc al unei zile urmărite de noapte. La fiecare rugăciune diurnă, păsările uită să mai cânte, turiștii rămân catatonici, iar supușii care râvnesc la albastrul absolut sunt perfect aliniați în moschei, cu fața spre Mecca. Nocturn, muftii tulbură vise, pun capăt coșmarurilor ori le cântă celor care le așteaptă ruga amplificată cu... distort. Pavajul, pereții, tâmplăriile, zăbrelele, urzelile din lână sau mătase, jardinierele, fântânile, mașinile, reflexiile, chiar și pietrele care fixează uși, toate trec de la albastru ceriu la albastru electric. Și invers. În contrast sunt doar pisicile portocalii, turiștii dichisiți complementar ori vreun apus anapoda care devine, prin roșu, galben ori portocaliu. Măgăruși cenușii și pufoși, struniți cu funii albastre, suie sprinten pe potecile cerii, împovărați cu prundiș, ciment, gunoi ori te miri ce. În susul cetății umblă mai des, feriți de turiștii care colcăie în miezul sau în josul medinei, înnebuniți să plece cu trofee fotografice. Până târziu în noapte, Chefchaouen zumzăie. Cetatea adoarme la adăpostul muntelui în care se blochează norul țesut în câteva ceasuri de tutunul și canabisul turiștilor ajunși în destinația de neratat din viața lor timpurie.

10. Marocul ar fi trist fără Chefchaouen. Cetatea are exotism unic, care nu o lasă să se odihnească vreodată în cele 24 de ceasuri. Ori în an. Nu are turismul select din Casablanca, primitivismul Saharei, altitudinea Atlasului, nici atitudinea orașelor cu medine și riaduri din acest colț de Africă. Măgăruși dresați, mini-microbuze furioase sau spinări de localnici harnici suie și coboară fără răgaz bagajele celor abia sosiți, în tranzit ori pe punctul de a schimba continentul. Liniștea și haosul conviețuiesc. La fel și situațiile în care ulițele sunt zidite de oameni, ori clipe nesfârșite în care nu se aud pași; comercianți care nu găsesc timp să-și facă monetarul sau zile în care le cântă în buzunare puțini dirhami. Toți oamenii cetății sunt artizani. Țes, cos, împletesc, cioplesc, brodează, sculptează, pictează, scrijelesc marmura, modulează fierul ori argintul, coc prăjituri ori pâine. Cei mai mulți vânzători sunt bărbați. Berberii își feresc femeile. Le țin ascunse în case sau sub multe cârpe, muncitoare, analfabete, deci supuse. Extrem de puține sunt în prăvălii sau fac față dialogului în franceză ori în engleză. Nicăieri în Maroc nu am văzut mai multe jallabia ca aici. Curate și purtate demn. Mai ales la strigările muftiilor.
Compătimesc daltoniștii care nu au cum să treacă prin ei toate tonurile, nuanțele și petele cromatice ale albastrului din cetate, chiar și cel reflectat de Lună și de stele ori cel care răsare în visele diurne și apune în cele nocturne. Îi păstrez ceriul și după ce Chefchaouen-ul s-a făcut mic în urma mea. L-am lăsat înfofolit în nori albaștri, pregătiți să primenească fortăreața turistică. Decolarea peste malurile înspumate ale Tangerului a pus punct celor 10 zile din a doua oară. După o planare turbulentă, pasărea de fier a găsit locul în care să înnoade Africa de continentul meu.
 
P.S. Deca-șeherezadele ar putea continua. Scrise cu pixul digital, poate și cu pixeli.
Mărțișor 2018

Pepsi… Co-pilărie

Ultima zi din iulie ’89, spre seară. Mircea cel Bătrân, periferie de Iași. Cartier cu puzderie de copii. Rumoare cu decibelii dați peste cap. Unii joacă „Șapte pietre”, “Țară, țară vrem ostași”, ori fotbal, alții sar la ață, puțini înghesuie malefic bolovani într-un cauciuc rotund, rugând trecătorii să paseze mingea aflată în zare. Cei mai mulți aleargă. Fără noimă. Peste tot. Adolescenții povestesc în cerc. Părinții se preling printre copii, istoviți, care cu sacoșe mărunte, care cu covoare pe spinare în drum spre bătător, care căutându-și odrasla în iureșul văratec. Brusc, un zbieret de țânc îngheață mulțimea. Primii care își revin din catatonie transmit ecoul. Astfel, tot cartierul află. “Peppppssssiiiii! Mașina cu Peppppssssiiiii!”. Alarma lasă în abandon mingi, pietre, biciclete, porți de fotbal imaginare. Consemnul spune că întâi gonești spre aprozar, să prinzi cât mai iute rând. Nu doar pentru tine, ci pentru toți vecinii. Trist dacă blocul are 10 etaje. Plus două scări. Alții fug împleticit după sacoșa din pânză îndesată cu sticle goale, pregătită de la ultima mașină cu Pepsi. Asta de acum două, poate chiar trei luni. În milisecunde, rândul devine kilometric. Mașina cu sticle pline se golește în timp ce rândul se capitonează cu sacoșe având sticle goale. Vânzătoarele devin cele mai respectate ființe de pe planetă. Li se iartă orice. Adorat este și șoferul care a spart puține sticle până a deșărtat mașina. Când începe vânzarea, alte două cartiere sunt sudate de rând. Îi știm pe netrebnici. Eșuăm în a-i alunga și privim îngrijorați coada și neîndestulatelele sticle, efervescente în bătaia soarelui. Uităm de ei. Cartierul nostru este primul la rând. Șase lei sticla de un sfert. Șase sticle de persoană. Atât. Dar și sora mea este la rând... Tot cu șase. Doar că trei sunt ale vecinului de la patru. Etajul patru. Așa ne-am înțeles, cândva. Nu contează! Hai! Doamne-ajută să ajungă și la noi! Gâturile devin de girafă, urechile de elefant, ochii exoftalmici, picioarele stau doar pe vârfuri. La toți. În focus avem vânzătoarele. Să fie rapide și categorice! Să nu lase pe nimeni să se bage în față, să dea doar șase, să arunce banii cât mai iute în sertarul tot mai plin, tot mai greu! Ca o ploaie de vară, Pepsi se evaporă din lăzile de plastic. Ne roadem unghiile că am putea rata… Pronia ne pârjolește destul până aflăm că ține cu noi. Hotărât lucru: ne alintăm cu Pepsi! Zâmbim de fericire, mulțumim cu reverențe, defilăm victorioși până la ultimul din coada frisonantă. În urma noastră, se iscă gâlceavă, apar decepția și sticle vândute la prețuri astronomice. Cu grijă, trofeele sunt așezate matematic într-o tainiță. Îmi promit o sticlă la patru, hai!, la cinci zile, savurată în secret. Cu excepția uneia care va fi băută lângă vecini, ritualul nostru când avem noroc să prindem Pepsi. Golite până la ultimul strop, sticlele devin monedă forte. Sunt tranzacționate pe piese valoroase: colecții de capace metalice, adunături de doze de aluminiu de pe… afară, timbre sau colițe dantelate. Clasoare întregi se dau pe un set de șase sticle goale sau pe o colecție rară de te miri ce.
Aiurea în 1993. MTV, un post de televiziune în vogă pentru adolescenții post-decembriști. O amuzantă reclamă îmi stârnește amintirile… Pepsi. Licoarea este la liber, diferită și cu mesaj contradictoriu: “Don’t even think about it!”.
Aprilie 2018. În Epoca de Aur, Pepsi chiar era aur curat. Clar! Nu mai are valoarea copilăriei mele. Nici gustul. Nici recipientul nu mai este la fel. Nici sigla. Nici atitudinea. A fost pervertit cu fructe și culori noi. Îndemnul de marketing, confuz: “Taste it. Love it. Live it”. Un lucru pare neschimbat: este brand-ul răcoritor al celor tineri și la modă. Așa eram și noi, atunci.

P.S. Acesta a fost un provocator proiect la școala feciorului dintâi. "Amintiri din Epoca de Aur", povestite de părinți.