Aprecierile renumitului critic de artă Valentin CIUCĂ despre colecţia fotografică “MacroUnivers”. Vernisajul din seara lui 4 Brumar 2010, Iulius Mall Iaşi

”Arta e genială. Prin inerţie s-a spus - cu oarecare spaimă - că, odată cu apariţia fotografiei va dispărea pictura. Timpul a arătat că nu s-a întâmplat aşa. Pictura merge şi ea mai departe, într-un fel de complementaritate sugestivă cu arta fotografică. În momentul însă cand a apărut cinematograful, deci fotografia în mişcare, s-a considerat că fotografia va muri. Nu e de înţeles atâta vreme cât omul, în volumetria lui, în gestica lui, în toate celelalte, devine mai convingător. Şi iată că şi cinematografia rezistă aşa cum rezistă şi fotografia. Deci cu toate aceste lucruri, mai ales acum cu toate tehnicile moderne care ne permit să facem o comunicare atât de rapidă între eul profund şi eul social, prezenţa publică, arta rămâne o dominantă. Cineva mi-a atras atenţia că este probabil că arta va muri. Dar cineva şi mai inspirat a spus că, poate, eventual, nu ştiu prin ce cataseism să moară arta, dar ar fi păcat. Am venit aici după ce am avut chiar în această zi câteva satisfacţii cu totul speciale – şi le împărtăşesc cu confraţii mei, cei care fac artă fotografică – să pipăi câteva lucrări absolut extraordinare de Grigorescu, de Tonitza, de Luchian, încât sunt încărcat cu oarecare entuziasm pentru că văd câte lucruri minunate pot fi pe lumea asta. (…) Deşi suntem într-un spaţiu comercial în care totul se vinde şi se cumpără (n.r. Iulius Mall Iaşi), aici nu se vinde decât inefabilul. Noi cumpărăm, de fapt, într-o fotografie o bucăţică de eternitate care ne aparţine în măsura în care suntem dispuşi să o acceptăm".



"Semnatarii expoziţiei se seamănă aparent, ca şi cum ar fi cosanguini. Aceeaşi matrice, să zicem, din care derivă. Dar în acelaşi timp am observat în timpul scurt pe care l-am avut, micile deosebiri: unii au o dispozişie către linii, alţii către descoperirea unor lucruri care, dacă ei nu ar fi existat, ele nu puteau ajunge la noi. Eu cred că acest compliment pe care îl fac ei naturii în frumuseţea ei delicată şi tandră aproape, arată că fiecare dintre dumneavoastră a încercat să fie Primus inter pares, adică primul dintre egali. Nu trebuie să facem clasamente iluzorii, pentru că întotdeauna artiştii ne-au contrazis cu o plăcere extraordinară, încât senzaţia de unitate este aparentă prin motiv şi diferită prin exprimare. Fiecare dintre noi, dacă facem o experienţă raportându-ne la acelaşi motiv, fiecare va vedea altfel. Aici este ceea ce spuneam, aseară, la un vernisaj cu celebrul Vladimir Şetran, unul dintre marii inovatori ai design-ului european, că e o diferenţă între ochi şi privire. Dumneavoastră nu rămâneţi la suprafaţa plană a lucrului, ci încercaţi prin privire să apropiaţi un univers care devine, să spun aşa, familiar şi parte cu noi, oferindu-ne bucuria şi răspunsul că am privit ceea ce trebuia să privim. Aceste elemente, cum să spun, de lume măruntă a lucrurilor care nu cuvântă, cum am spus la început, nu sunt alceva decât o clipă de inspiraţie când ochiul se întâlneşte şi cu privirea şi cu ceea ce determină răspunsul pe care ni-l dă privirea în interior. Tot ce se întâmplă aici de câţiva ani buni, eu cred că face din centrul de fotografie artistică, o dimensiune culturală în plus la acest Iaşi destul de mobilat din punct de vedere al ofertelor culturale şi artistice, în cazul nostru. Sigur că gestul cel mai firesc, ca să nu fac clasamente decât alfabetice, să citesc pe fiecare şi dumneavoastră veţi avea o mare dilemă: care dintre lucrările de aici par, cu ce ştim, cu ce nu ştim mai frumoase decât celălat. Eu socotesc că grupul în sine trăieşte prin această solidaritate. E important să participi la o competiţie, cum spunea Coubertin, nu este obligatoriu să câştigi. Important este că am creat o sărbătoare a privirii, a dorinţei noastre de a ne întoarce dintr-un orizont pe care, dacă nu suntem atenţi îl putem strivi. Blaga spunea: „Nu distrugeţi corola de minuni a lumii”. Aici sunt nişte secvenţe de minuni, nu este o minune deplină. Este o minune atât de subiectivă încât te obiectivează în raport cu tipul de judecată pe care noi putem să o facem. Şi judecata aici are două componente: una de natură emoţională şi una de natură strict estetică. În momentul când cele două elemente se întâlnesc, eventual chiar se juxtapun, arată că există încă sensibilitate şi omul nu e pierdut chiar pe de-a-ntregul. Solidarizarea, însă, arată că există şansa că, dacă nu poţi izbucni individual, împreună se consolidează un fel de forţă de persuasiune asupra celor care îţi oferă astfel de evenimente. Eu consider că ceea ce se întâmplă acum, şi sunt prieten cu unii dintre cei de faţă, prieteni în sensul cel mai bun, chiar colaboratori – am scos albume împreună şi chiar tânjesc la un fel de album consistent al fotografiei ieşene – este minunat. Poate chiar şi Primăria şi cei care mai avem un cuvânt de spus ar trebui să-i punem şi mai puternic în evidenţă. E drept că albumele despre Iaşi nu s-au născut din neant. Există un fond de culturalitate seculară şi pe de altă parte există această predispoziţie a dumneavoastră de a face ca timpul să devină durată. Timpul în sine este secunda astrală, dar restul este durata mare în care se formează caracterele, generaţii după generaţii, şi e un fir care trece foarte fin de la cei care am acumulat o zonă de culturalitate către cei care ne vin. Ei vor fi cu siguranţă şi mai inteligenţi şi mai sensibili şi, mi-aş dori, şi mai receptivi, şi mai vibrativi la aceste propuneri. Aşadar: Radu Aneculăesi, Mihai Cantea (prietenul meu de-o viaţă), Mirela Cîmpeanu, Ovidiu Diaconu, Gabriela Doboş (cu care am colaborat), Ozolin Duşa şi, evident, Cristian Popescu. Mi-e greu să fac diferenţieri pentru că m-aţi pune la un exerciţiu gol de sens. Aici atmosfera pe care o generează, e drept că aş fi vrut o sală – şi trebuie să ne gândim la asta – în care să fie mai multă intimitate. Aici este un loc public de circulaţie, de tranzacţie. Fotografia cere linişte în jurul ei. Poate că următorul vernisaj o să vă propun să tăcem împreună despre aceleaşi lucruri. Şi în felul acesta cred că clasamentele, şi ele iluzorii, nu ar arăta altceva decât că, în comunitatea dumneavoastră atât de restrânsă şi de selectă, ca să zic aşa, este loc pentru o comuniune. Deci comunicarea să devină comuniune în care spiritele fine, nu ne-a pus nimeni să ne alegem între noi, să ne asociem, ci doar ceva care să ne vină din adânc, astfel încât fotografia, cum v-am spus la început, uneori costă şi arată mai bine decât un tablou – poate chiar şi cu o semnătură celebră. Am şi văzut în străinătate, prin diversele medii, că uneori fotografia este mai apreciată chiar decât o pictură modernă, postmodernă – bine, aici nu mai înţelegi absolut nimic – dar vorbesc în raport cu lucrurile aşa, de 100 de ani în urmă, care au această capacitate de sugestie, de transmitere a unui mesaj delicat, pentru că, dacă vrei să fii auzit, trebuie să vorbeşti în şoaptă. Este cel mai bun sfat pe care îl pot da în acest moment, pentru că aşa şi este: în momentul în care toată lumea vorbeşte, nimeni nu mai ascultă. Deci trebuie să facem un fel de departajare foarte limpede, că sunt lucruri în faţa cărora tăcerea, probabil, este cea mai înţeleaptă. Taci despre tine însuţi, taci despre cei din jurul tău, oameni pe care îi preţuieşti, şi taci şi în sensul că odată valorile se vor aşeza acolo unde trebuie. Despre expoziţia de acum, atât de selectă, se poate glosa abundent despre fiecare lucrare. (…) Este un ciclu al naturii atât de subtil şi atât de barbari suntem în raport cu surprinderea acestor lucruri încât este nevoie de multă cultură şi de mult rafinament ca să ajungi la esenţa simplă a lucrurilor. Ori ceea ce putem vedea aici nu sunt decât nişte poeme. Nişte poeme cu subtilităţi cromatice, cu mişcare. Totul se petrece pentru că – şi îmi pare bine că mi-a venit această idee – zborul acesta atât de fin nu deranjează pe nimeni. Avioanele zboară şi ele, sunt utile, dar nici nu polemizează nimic. Şi ne fac şi un zgomot de trebuie să ne băgăm vată în urechi. Ori aici este, cum spuneam mai devreme, despre tăcerea împreună cu ceilalţi…
Este provocatoare, în sens nobil, această reunire a acestui grup select de fotografi ieşeni, şi mărturisesc că mi-aş dori să fiţi şi mai prezenţi în anii care vin. (…) Fotografia, până la urmă, este un bun public. Şi ca să fie public, el trebuie să aibă o capacitate de receptare a lucrurilor care chiar contează. Ori expoziţia dumneavoastră, macro sau micro, este un lucru care defineşte într-un fel nivelul de sensibilitate al omului modern, talentul evident al celor care se consacră acestor lucruri, şi am impresia că ceea ce văd aici ar putea fi şi într-o dimensiune de microcosmos, să vezi aproape cu microscopul ca să poţi sesiza şi lucrurile pozitive din structura aceasta inefabilă a fiinţelor care nu cuvântă. Aşadar, ca să nu lungesc foarte mult, sunt onorat şi cred că am trecut destul de uşor de la Luchian, Grigorescu, Tonitza şi ceilalţi la fotografie. Fotografia este pentru mine şi dincolo de pozele de buletin pe care le-am avut cândva – acum avem cipuri, avem alte minuni – aici este o zonă de normalitate. Şi de o frumuseţe şi de o delicateţe absolut remarcabilă. Ca să spun aşa, sunt şi uneori surprins că în volume mari, cum este Ozolin Duşa, există atâta sensibilitate, că, de regulă, lucrurile fine se ţin în recipiente mici. Da, el este cel care reuşeşte să anime şi îl simt pozitiv în ce face, dar are o zonă ca fiecare dintre dumneavoastră în care intimitatea şi capacitatea de a transfigura lucrurile, de a le da un alt sens decât cel obişnuit, cotidian, este primordială. Probabil că cineva care ar trece pe aici ar spune ”Ia uite, mă, ce de gâze!”. Dar gâzele acestea au o noimă, e noima inefabilului de care am vorbit. În numele bucuriei de a fi împreună, chiar şi scurt timp, chiar pe fundalul sonor al acestei rumori – să zic aşa – , probabil că se negociază lucruri importante, noi aici negociem o fărâmă de eternitate. Nu ştim care o să o câştige la bursa timpului, dar e important că existăm în această dimensiune a întâlnirii cu lucrurile care transcend obiectual lucrurile mărunte. În general, lucrurile au două dimensiuni: sunt bunurile constructibile, în urma cărora trăim şi respirăm şi suntem mai mult sau mai puţin bonlavi, şi există bunurile simbolice. Dumneavoastră aţi izbutit aici să ne propuneţi bunuri simbolice, bunuri pe care nu le putem mânca, dar mirosul îl putem simţi, pentru că, dacă avem sensibilitate putem simţi aceste parfumuri fine şi ale florilor şi ale acestor superbe zboruri de fiinţe atât de delicate şi de graţioase.
Aşadar, spunea cineva că unul dintre cei mai mari oratori români, George Călinescu, vorbea absolut extraordinar, dar făcea permanent paranteze la paranteze. Eu vreau să închid paranteza felicitându-vă pe toţi, cerându-mi scuze că n-am avut destul timp ca să vorbesc mai scurt şi în felul acesta să simţiţi că ceea ce vreau să vă spun este aproape ca o mărturisire. Este ca o bucurie pe care mi-o asum şi cred că ea trebuie multiplicată în sensibilitatea altora dintre concitadinii noştrii. Vă felicit din toată inima, mă simt solidar şi am fost şi altă dată şi voi fi cât vrea Dumnezeu pentru că, după aceea o să mă mut eu într-o floare cum este aceea de pe şevalet şi tot aşa o să ne ronţăie vreun animal, mai bun sau mai rău la suflet. Şi sigur că lucrurile vor merge înainte…”