Zidul Tânguielii lângă racla Cuvioasei Parascheva
România Liberă / Octombrie 2008 / Text și fotografii: Gabriela DOBOȘ

Cu genunchii tociţi, osteniţi şi răvăşiţi de sihăstria şi asprimea Golgotei (un rând gros cât zece oameni care, în 14 ceasuri, a bătut mărunt, serpentinic, cam cinci kilometri), mii de pelerini au fost mânaţi la Iaşi pe sub baldachinul Cuvioasei Parascheva. Divanul ţării a fost scutit de caznă. Parcă în batjocură, i s-a croit potecă spre moaşte printre credincioşii istoviţi, chiar dacă unii pelerini au găsit putere să îndure rândul ca Sfânta să le împlinească rugile.
În fundal, murmur de vecernii, utrenii şi liturghii, străpuns de clopote şi corale. Pelerinii care căptuşeau cu trupurile Catedrala Mitropolitană cântau desluşit, pe când cei din kilometricul rând repetau cu ceasurile rugăminţile care i-au adus din toată ţara la racla argintată. Implorau tămăduire, verighete, prunci în pântece, pensii mai mari, câştig la loto, belşug la cununie ori rodul pământului. Politicienii păreau frământaţi de izbânda bicameralului sau neînceperea vreunei urmăriri penale. Cu toţii, însă, o strigau pe Parascheva.


Înainte să şteargă de raclă straie pentru tămăduire sau cele veşnice, busuioc, flori de toamnă, mir şi câte alte lucruri, în asprul drum al penitenţei lor, pelerinii au trecut pe lângă un fel de Zid al Plângerii. Nici unul nu l-a ignorat, nici măcar cei aşezaţi pentru întâia oară la coada spre minunile Paraschevei. Unii au plâns după ce şi-au rezemat fruntea, alţii au cioplit în rosturi lăcaşe pentru bani, pomelnice şi lumânări, iar alţii s-au tânguit şi au ţinut mâinile pe piatra rece în timpul rugăciunilor. Zidul din curtea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, perete menit să strunească versantul, a devenit în ultimii ani sacru pentru credincioşii ortodocşi veniţi la Iaşi. Zidul Plângerii al Ierusalimului, preţuit deopotrivă de evrei şi de musulmani, singurul fragment al celui de al doilea templu al lui Irod (distrus de romani în anul 70 d.H.) a ajuns cel mai venerat loc al iudaismului şi al treilea pentru musulmani, după Mecca şi Medina. Spre strada Crişan, Zidul Plângerii de la Iaşi are statura a trei oameni şi, după câţiva metri, nu trece de brâu. Este cam de zece ori mai mic decât adevăratul Zid al Plângerii, lung de 488 de metri. Dur ca un cremene, clădit din cărămizi de rocă vulcanică, peretele a început să fie venerat mai cu seamă în ultimii ani, atunci când organizatorii pelerinajului moldav au stabilit traseul credincioşilor rânduiţi să ajungă sub baldachinul cu odoare. De la temelie în sus, peretele scrijelit păstrează dâre groase de fum. La Ierusalim, rabinul zidului strânge scrierile care tapetează zidul, considerate sfinte pentru că sunt cuvinte adresate lui Dumnezeu, şi le îngroapă pe Muntele Măslinilor. La noi, banii nimeresc în cutia milei, pomelnicele ajung în Sfântul Altar, iar lumânările la topit.


Plutoane cam de 100 de persoane, demarcate de Jandarmerie cu garduri trainice, metalice, au parcurs ultimii metri până la baldachin printr-un culoar mărginit în dreapta de zidul rugăciunilor şi tânguielilor, iar în stânga de tonete cu obiecte bisericeşti, strategic plasate. Înainte de zid, unii credincioşi obişnuiau să cânte în grupuri restrânse. Îşi făceau, până la zid, propriile slujbe. Îşi mai ţineau umbră cu buchetele de flori, cu acatiste, iar peste mulţime mai răsăreau crucifixe. Unii, aşezaţi în genunchi ori pe scaune, citeau scrieri religioase, mai cu seamă despre viaţa Paraschevei. După truda drumului, au răbdat la rând frigul nopţii. „Vin în fiecare an din Oradea să mă închin. Îndur, dar merită! Aşa mulţumesc Sfintei!”, a rostit Maria Dima, flancată de trei buzoience care s-au împrietenit la acelaşi rând nici nu mai ştiu acum câţi ani. Femeile purtau pentru sfinţire haine ale rudelor, aveau mâinile încorsetate în brăţări, iar la gât cruci din aţe împletite. Alţii sunt misionari. Se aşează la rând să mărturisească minunile Paraschevei, unele la care ar fi fost părtaşi. Însă numărul copleşitor este cel al semenilor beteşugiţi de boli. După ce au trecut de zid, pelerinii s-au cufundat în linişte. Sihăstreau din nou înainte să atingă moaştele. Murmurau şi băteau metanii adânci până primeau slobozenie să atingă racla. Sub baldachin, păreau să adoarmă pe odoare. Jandarmii ori călugării binecuvântaţi să facă ordine îi izgoneau. Pelerinii se dezlipeau greu de raclă, dar plecau întăriţi de rugăciune.


În greacă, Parascheva înseamnă a cincea zi din săptămână, cunoscută şi ca Sfânta Vineri. Feţele bisericeşti spun că, din lipsa precizărilor precise asupra timpului naşterii, fiecare popor a ţesut o legendă despre Cuvioasă.
Parascheva s-ar fi nascut în anul 1023 d.H., în Tracia, la Epivat, la 12 ore de mers pe jos de Constantinopol. A văzut lumina zilei într-o familie creştină de boieri care stăpânea moşia Epivat. Fetiţa avea chemare faţă de Dumnezeu. Obişnuia, atunci când se ducea la biserică, să lepede hainele lucioase şi scumpe pentru zdrenţele slugilor. Dojenită de părinţi, Parascheva ar fi plecat la Constantinopol, la o mănăstire, apoi la Ierusalim, unde a stat 25 de ani retrasă în pustie, dăruită postului, nedormirii şi rugăciunii. După ce a trecut la cele veşnice, Parascheva ar fi fost descoperită, după vedenii şi semne, cu trupul neputrezit şi cu mireasmă.
O altă variantă a vieţii şi morţii Cuvioasei Parascheva este aceea că, la 10 ani, pe când se afla într-o biserică, Parascheva a auzit cuvântul evanghelic al Domnului: "Cine vrea să se lepede de sine să ia crucea sa şi să vie după Mine". Corpul firav, îmbălsămat, ar fi fost găsit după moarte pe malul mării, de un marinar. Pe locul unde a fost găsit trupul s-a zidit o biserică, devenită loc de pelerinaj pentru bolnavi. După canonizare, corpul binecuvântat de Dumnezeu cu darul neputrezirii a fost prilej de aprige discuţii între prelaţii Bisericilor Ortodoxă Greacă, Rusă, Bulgară şi Română.
Catafalcul cu moştele Sfintei Parascheva a poposit de-a lungul secolelor în Tracia, Bulgaria, Serbia, Constantinopol şi, din 1641, la Iaşi, unde a fost adus cu mare alai de trei mitropoliţi prin grija domnitorului Vasile Lupu, în baza unei scrisori sinodale. Moaştele au fost scoase din Constantinopol peste zidurile cetăţii pentru a nu se încălca legea islamică, care interzice transportarea morţilor în public, în încercarea de a evita isteria maselor.
De peste 365 de ani, moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva sunt la Iaşi, mai întâi în Biserica Sfinţii Trei Ierarhi, apoi în Catedrala Mitropolitană a Moldovei şi Bucovinei. La 26 decembrie 1888, în Biserica Sfinţii Trei Ierarhi, un călugăr care veghea lângă racla din metal cu moaştele Sfintei Parascheva a uitat o lumânare aprinsă. Paraclisul şi racla au ars mocnit. Minune mare! Trupul sfintei a fost neatins de flăcări. Mutate într-o raclă din chiparos, moaştele au fost duse apoi în Catedrala Mitropolitană de unde, la mijloc de octombrie, părăsesc biserica pentru a fi contemplate sub cerul liber. Racla este depusă în catedrală numai după ce ultimul pelerin le-a atins.