Pepsi… Co-pilărie

Ultima zi din iulie ’89, spre seară. Mircea cel Bătrân, periferie de Iași. Cartier cu puzderie de copii. Rumoare cu decibelii dați peste cap. Unii joacă „Șapte pietre”, “Țară, țară vrem ostași”, ori fotbal, alții sar la ață, puțini înghesuie malefic bolovani într-un cauciuc rotund, rugând trecătorii să paseze mingea aflată în zare. Cei mai mulți aleargă. Fără noimă. Peste tot. Adolescenții povestesc în cerc. Părinții se preling printre copii, istoviți, care cu sacoșe mărunte, care cu covoare pe spinare în drum spre bătător, care căutându-și odrasla în iureșul văratec. Brusc, un zbieret de țânc îngheață mulțimea. Primii care își revin din catatonie transmit ecoul. Astfel, tot cartierul află. “Peppppssssiiiii! Mașina cu Peppppssssiiiii!”. Alarma lasă în abandon mingi, pietre, biciclete, porți de fotbal imaginare. Consemnul spune că întâi gonești spre aprozar, să prinzi cât mai iute rând. Nu doar pentru tine, ci pentru toți vecinii. Trist dacă blocul are 10 etaje. Plus două scări. Alții fug împleticit după sacoșa din pânză îndesată cu sticle goale, pregătită de la ultima mașină cu Pepsi. Asta de acum două, poate chiar trei luni. În milisecunde, rândul devine kilometric. Mașina cu sticle pline se golește în timp ce rândul se capitonează cu sacoșe având sticle goale. Vânzătoarele devin cele mai respectate ființe de pe planetă. Li se iartă orice. Adorat este și șoferul care a spart puține sticle până a deșărtat mașina. Când începe vânzarea, alte două cartiere sunt sudate de rând. Îi știm pe netrebnici. Eșuăm în a-i alunga și privim îngrijorați coada și neîndestulatelele sticle, efervescente în bătaia soarelui. Uităm de ei. Cartierul nostru este primul la rând. Șase lei sticla de un sfert. Șase sticle de persoană. Atât. Dar și sora mea este la rând... Tot cu șase. Doar că trei sunt ale vecinului de la patru. Etajul patru. Așa ne-am înțeles, cândva. Nu contează! Hai! Doamne-ajută să ajungă și la noi! Gâturile devin de girafă, urechile de elefant, ochii exoftalmici, picioarele stau doar pe vârfuri. La toți. În focus avem vânzătoarele. Să fie rapide și categorice! Să nu lase pe nimeni să se bage în față, să dea doar șase, să arunce banii cât mai iute în sertarul tot mai plin, tot mai greu! Ca o ploaie de vară, Pepsi se evaporă din lăzile de plastic. Ne roadem unghiile că am putea rata… Pronia ne pârjolește destul până aflăm că ține cu noi. Hotărât lucru: ne alintăm cu Pepsi! Zâmbim de fericire, mulțumim cu reverențe, defilăm victorioși până la ultimul din coada frisonantă. În urma noastră, se iscă gâlceavă, apar decepția și sticle vândute la prețuri astronomice. Cu grijă, trofeele sunt așezate matematic într-o tainiță. Îmi promit o sticlă la patru, hai!, la cinci zile, savurată în secret. Cu excepția uneia care va fi băută lângă vecini, ritualul nostru când avem noroc să prindem Pepsi. Golite până la ultimul strop, sticlele devin monedă forte. Sunt tranzacționate pe piese valoroase: colecții de capace metalice, adunături de doze de aluminiu de pe… afară, timbre sau colițe dantelate. Clasoare întregi se dau pe un set de șase sticle goale sau pe o colecție rară de te miri ce.
Aiurea în 1993. MTV, un post de televiziune în vogă pentru adolescenții post-decembriști. O amuzantă reclamă îmi stârnește amintirile… Pepsi. Licoarea este la liber, diferită și cu mesaj contradictoriu: “Don’t even think about it!”.
Aprilie 2018. În Epoca de Aur, Pepsi chiar era aur curat. Clar! Nu mai are valoarea copilăriei mele. Nici gustul. Nici recipientul nu mai este la fel. Nici sigla. Nici atitudinea. A fost pervertit cu fructe și culori noi. Îndemnul de marketing, confuz: “Taste it. Love it. Live it”. Un lucru pare neschimbat: este brand-ul răcoritor al celor tineri și la modă. Așa eram și noi, atunci.

P.S. Acesta a fost un provocator proiect la școala feciorului dintâi. "Amintiri din Epoca de Aur", povestite de părinți. 

Mati-Mati, pe planeta lui înflorită de emoție

Lipește tot mai des consoane de vocale. Când este mofluz, coboară prăpăstiile lui “m”. Când bucuria îi exaltă privirea și trupul, suie amețitoarele culmi ale lui “i”.
Ia pieptiș drumul cuvintelor pitice. Asta doar dacă nu rostește altele, neplăsmuite în Dex. Slobozește adesea făgăduinți și este incapabil să păstreze un secret. Este limbut în bebelușă, o limbă uitată de oamenii mari.
Este plămădit din lumină și din miere. Are pielea de nea, părul de mătase și ochiii cu lucirile planetelor iridescente. De o drăgălășenie aparte, se împrăștie generos în sufletele pe care le întâlnește.
Astăzi, pe 8, Mati-Mati împlinește un an și cinci luni.
Mulți și fantastici ani-lumină, preaminunatule dar al lui Dumnezeu!

8 din Brumarul lui 2017 / Mati-Mati, pe planeta lui înflorită de emoție
Creative Director:  Mădălina Răileanu​ / Emoții Florale
Photo: mama (www.proimage.ro)

Cum am construit, din pixeli, o fărâmă din istoria Iașului

Crăpat de dor. Pârjolit de neiubire. Doar buruieni exuberante și rămășițele unor ziduri estivale îl umbreau mai mult pe ici, decât pe colo. Privit de sub nori, o lămuritoare hartă a abandonului: ciment captiv în trei dreptunghiuri lăbărțate, tivite în azuriu; un heleșteu paspoalat cu alb murdar (mai mult murdar decât alb); un “colosseum” cultural pustiit; alei întrerupte de nepăsare; rugină; miesme; sălaș al haitelor de câini; rai al pungașilor. Așa era, acum un deceniu, pământul care cobora haotic panta dinspre Palatul Culturii și se proptea în vechiul teatru de vară și în vechiul ștrand.
Cu disperarea primei și cu bucuria ultimei declanșări, cea din noaptea inaugurării PALAS, am fost părtași – prin lentilele noastre foto – la metamorfozarea unei întinderi pe care nici acum ochii nu o pot cuprinde. Fără îndoială, am dat ocol Pământului, pe la tropice, de câte ori ne-am dus pașii în zig-zagul acestei întinderi, i-am sondat adâncimile și culmile. Am tot umblat cu Soarele în cap și cu picioarele în propria umbră. Apoi am umblat cu Luna în cap, imaginându-ne propria umbră. Puzderii de oameni și mai ales de utilaje ne-au schimbat, la câteva zile, uneori chiar la puține ore distanță, peisajul. Munți de materiale compuneau matematic grafisme colorate sau monocrome. Aici am învățat că din fier și din sârmă se pot meșteri dantelării precise, acoperite apoi pe veci cu ciment vârtos. Aici am văzut dependența de ruletă, întinsă - înainte de orice croială - la a treia mișcare din patru. Și pendulul cu miezul fixat pe ax. Și bornele verificate milimetric, cu lasere, prin nivelmetru. Ori neobositul teodolit, cu ale sale precise direcții unghiulare. Tot aici am văzut materiale și tehnologii abia inventate.
Așa au trecut peste noi 20 de anotimpuri. Și de atunci alte 20. Ultimele, deloc capricioase după ce peisajul s-a desăvâșit, acum 5 ani.
Pixelii noștrii au avut șansa să imprime, cronologic, imagini tactile. Au dat bezna pe lumină, culoarea pe sunet, textura pe emoție. Întâi ne-au asurzit proprii pași lovindu-se de pământul cimentuit, apoi am tot… auzit umbrele utilajelor care se foiau pe zidurile noi, iar acum râsetele copiilor când se dau de-a rostogolul pe dealul verde-timpuriu.
Dacă ați trece cu vârful degetelor peste aceste cuvinte, ați (re)vedea “atunci-ul”, dar – mai important – ați trăi “acum-ul”. În răscolitorul drum al devenirii PALAS, prezentul a întâlnit, spectaculos, viitorul. Și trecutul s-a contopit în prezent. Adică în viitor.
Aștern puține rânduri cu gândul la feciorii mei cărora le las astfel o zestre virtuală, aşa cum am ilustrat nașterea unui alt edificiu menit să schimbe, în alt sens, istoria urbei și a regiunii, Aeroportul Iași, așa cum ilustrăm în taină un altfel de oraș și așa cum vor găsi, peste mai puțin de o jumătate de veac, în capsula timpului îngropată pe axul orașului, fotografii și mesajul de drag, și poate de dor, de la părinții lor.

Pentru Eli-Eli, Iani-Iani și Mati-Mati, mama.
Iași, Planeta Albastră, 2017, acum... Acum?

Mati-Mati, întâiul an

Nouă luni mi-a privit toate răsăriturile de Soare. Și apusurile de Lună. Și cerul împodobit cu toate stelele lui. Și curcubeiele. Arar și norii scămoși. Când... agrafa s-a deschis chirurgical, visa. După ce se va desăvârși teluric îmi va povesti despre ce. Într-o liniște pe care doar noi doi am perceput-o, ne-am privit. Ambii printre lacrimi. El era și a rămas înveșmântat în lumină. A tot zâmbit după ce coconul din cârpe l-a învelit, ca și cum ar fi fost din nou sub cerul meu.
Un an de când nu mai are pătuțul în mine. De atunci mă tot căznesc să îi scriu binecuvântări pentru acum, mâine, o viață întreagă. Și încă o zi.
- Mati-Mati, să fii sănătos! Sănătatea este cea mai de preț comoară.
- Mati-Mati, să ai frumoase oferte de destin! Unii le numesc noroc/baftă/șanse.
- Mati-Mati, să ai doar oameni buni în cale! Vei afla cât de mult contează...
- Mati-Mati, să fii puternic! Vei trece mai ușor peste toate.
- Mati-Mati, iubește! Este mult mai important decât să fii iubit.
- Mati-Mati, petrece timp frumos cu cei dragi! Nimeni nu trăiește veșnicia.
- Mati-Mati, adaugă viață anilor, nu doar ani vieții! Așa vei fi fericit.
- Mati-Mati, să te bucuri de frații tăi și de noi, părinții tăi! Multe decenii! Să îi pomenești frumos pe cei dragi ție când vor trăi sub alt cer.
- Mati-Mati, te binecuvântează Mama!
8 din Cireșarul lui 2017

Încă pe simeze, CTS Corner, Palas Mall, Iaşi