sâmbătă, 20 mai 2023
Primele 12 aripi
Era la sfârșitul primăverii, când bujorii îți râdeau trandafiriu, alb sau roz. Cei roz cu accentele lor abia perceptibile… Era cam pe când liliacul și călinul se topeau în adierea zefirului, ducând liliachiul și sidefiul în mintea ta, pitite cu mirosul lui cu tot pentru încă un an. Salcâmii își umflau ciorchinii în ivoar, roz sau galben-muștar, răvășind zumzăitoarele. Natura se pregătea de arșițele verii, anotimpul în care ploaia este ademenită cu rugăciuni și cu prapuri tămâiate purtate pe ogoare. Era în mai, luna în care ai ales să te naști. Era, cum ar veni, în mini-anotimpul dintre anotimpuri în care toanele soarelui și smiorcăielile norilor decid dacă tot anul este bun, secetos, ploios ori capricios. Păsăretul ciripea panicat ca și cum mini-anotimpul este prea strâmt pentru trilurile aduse de departe ori nepovestite de când frigul l-a gonit până revenirea pe un rămășag: căldura verii. Să nu uit de măceș cu floare lui holbată și de soc, deschis ca niște ozn-uri perlate cu astrul diurn azimut.
Sfârșitul primăverii era, de fapt, deznodământul unui capitol și primele adierii ale unui nou început. Era al patrulea an din cele patru segmente a câte patru ani în care este împărțită devenirea unui copil dinspre... mutulică spre majorat. Final de liceu cu canaf auriu, cu cea mai lungă robă scurtă ție, cu lacrimi deja de dor curse în tine, cu mulțumiri către dascăli și promisiuni către unii dintre colegi. Cu mina ta de stăpân de sine cu genunchi moleșiți de emoții, cu îmbrățișări de grup interminabile. Ce apariție! Cât de frumos ești! Și de minunat! Și de nobil! Și de franc! Și de demn! Câtă frumusețe este și în tine! Să te păstrezi, să fii cel mai nobil dintre nobili!
Patru ani au zburat de la o altă primăvară, când ți-am scris, la absolvirea gimnaziului, despre primele tale opt aripi. Ți le rescriu, valabile atunci, acum și peste o eternitate.
1. Liceul va fi cel mai frumos capitol din devenirea ta. Prieteniile pe viață se leagă acum. Tot acum sunt întâlnirile providențiale cu dascălii care poartă majuscule. Te vei întoarce nostalgic și cu recunoștință către anii care vor urma după ce vor fi puși la trecut. Zâmbind, privesc la liceeana care am fost.
2. Este normal să faci greșeli. Și eu am învățat, făcându-le.
3. Rămâi demn! Doar așa te vei înțelege cu celălalt tine.
4. Este normal să te răzgândești, să ceri ajutor, să fii emotiv/dezamăgit/încântat, să simți că plutești. Nu te grăbi! Gândește măcar de două ori, de fiecare dată!
5. Ești puternic. Mai puternic decât am fost. Mai puternic decât cred sau crezi că ești. Ai resurse adânc săpate de mine în tine.
6. Ești foarte important pentru mine. Ai fost de când m-ai ales să îți fiu mamă.
7. Ești perfect. Eu sunt imperfectă.
8. Mulțumesc.
Adaug alte patru aripi, la finalul celor 12 clase, pentru toată viața și încă o zi…
9. Întâlnirile totemice cu maeștrii au loc în universitate. Ajungi lângă ei, ascultă-i, observă-i, uimește-i, uimește-te de tine apoi! Fii un bun discipol ca să devii maestru la superlativ!
10. Ai cel mai splendid matisaj emoțional dintre cei pe care i-am cercetat. Ai cel mai frumos și statornic sine. Nu sta lângă cei care vor să te schimbe!
11. Locul a făcut omul, dar omul transformă locul. În locul transformat de tine, alege oamenii mistuiți de aceeași lumină!
12. Astăzi să nu îți fie mâinele de care te temeai ieri! Astăzi să îți fie mâinele de care te bucurai încă de ieri!
Te binecuvântează MaMa!
Pentru Elias, infinitul meu vertical, la fine de primăvară înflorată și înmiresmată, când aripile vieții i se pregătesc de zbor frumos, înalt și lin!
luni, 8 mai 2023
Binecuvântările mamei
Ploua ca acum pe 8, pe la ora 8, acum 18 ani, când memoria și reflexele mi-au amorțit. Tot pe 8, dincoace de prânz, reveneam dintre lumi. Zăream soarele pe fereastră și simțeam soarele care se foia în brațele mele, în pelinci foșnitoare. Erai mic, atât de mic în comparație cum ești acum, mare, atât de mare… Te-am mirosit. Miroseai a mir deși alifiile facerii nu te mai înveșmântau. Apoi ai mirosit a lapte și a unt fin vanilat. Acum a smirnă. Nu știu să descriu anii dintre mir și smirnă. Decât că mirul se află în ambele cuvinte, ca o binecuvântare. Știu că au fost sublimi și irepetabili și că pe cât de năzdrăvan ai fost demult pe atât de înțelept și de vertical ești acum.
Viața este despre alegeri, așa că îți las 18 sugestii:
1. Alege să fii bun când alții vor fi răi cu tine!
2. Alege să urci când vârful muntelui îți arată baza următorului munte!
3. Alege să riști când totul ți se va împotrivi!
4. Alege să înveți chiar și când ignoranța altora luptă să te învingă!
5. Alege să iubești ca să fii iubit!
6. Alege să mergi încet spre locul unde vrei să ajungi dacă încet este cel mai rapid mod de a ajunge!
7. Alege să binecuvântezi viețile celorlalți ca să continui să trăiești în binecuvântare!
8. Alege oamenii a căror privire se luminează când te văd!
9. Alege să greșești decât să regreți că nu ai greșit!
10. Alege viața când viața ți se va părea grea!
11. Alege să speri când disperările îți vor da târcoale!
12. Alege să te schimbi dacă vrei să schimbi lumea!
13. Alege să te ierți ca să îmbătrânești frumos!
14. Alege să fii mulțumit cu oricât de puțin vei primi!
15. Alege vitaminele vieții între care și vitamina N = să spui NU când simți că trebuie!
16. Alege să te rogi, așa vei fi împăcat cu tine!
17. Alege decât să fii ales!
18. Alege orice, doar alege!
După ce stabilești adevăratele priorități ale vieții, ierarhizează-le cum simți…
Știu că știi cât de importante sunt binecuvântările mamei. Ți-am tot povestit că în India, când feciorul ajunge la majorat, esențiale pentru el devin urările mamei. Le scriu chiar și pe mașini, să umble și să fie citite de cât mai multă lume. Sunt destine puse roți. Se mândresc cu cuvintele mamei și mai ales nu uită. Nu uită binecuvântările. Nu-și uită mama.
În infinitul vertical de astăzi și în infinitul orizontal al rămânerii tale cât mai îndelungate, îți las binecuvântări pe care să ți le scrii în suflet și să ți le făgăduiești ca să nu te uiți și să te mândrești peste timp cu tine, de tine.
Elias, întâiul meu rai, te binecuvântez cu multe decenii, cu sănătate, cu înțelepciune, cu prieteni sinceri și cu cele mai bune alegeri în viață!
Doamne, ziditorul tuturor făpturilor, îndrăznesc să Te rog să dai copilului Tău Elias viață binecuvântată și suflet nemuritor! Amin.
MaMa, infinitul vertical din primii tăi 18 ani
luni, 20 februarie 2023
Particula iubirii este particula lui Dumnezeu
Particula iubirii rămâne nepătrunsă de mintea omului. Doar particula Dumnezeu (incorect răspândită ca particula lui Dumnezeu) pare să fi fost intuită de un ateu, fizician totemic printre altele, Higgs, în mileniul trecut. Năluca misterioasă - bosonul Higgs - a fost demonstrată - și de români, printre alții -, în mileniul pe care îl trăim.
Particulele iubirii interconectează cuantele lumii. Energia este iubire în fizica cuantică. Vibrațiile energiei compun iubirea, iar iubirea face posibilă crearea realității intermediate de conștiință. Universul în întregul lui este revelația fizicii recente, iar universul subatomic, când va fi deslușit, va deschide o nouă eră în fizica modernă.
Particulele iubirii sunt nebuloase, încurajând filosofii științei moderne să divagheze în așteptarea demonstrației. Dar particulele iubirii sunt trăite. Le trăim și ne trăiesc. Tot mai conștient, după anul zero. Dintre toate particulele iubirii, cele materne sunt pure și cele mai înălțătoare. În această supă cuantică, particulele iubirii materne întâlnesc particulele iubirii partenerului, părinților, fraților, apropiaților, aflați în legătură permanentă, în schimb de energii cu sarcini pozitive. Fiind, oricum, idealizate, în fizica particulelor le putem înzestra cu proprietățile pe care le dorim pentru a le asambla în sisteme de particule care vibrează fericire, bucurie, împlinire.
Dintre cele 70.000 de gânduri care ne traversează mintea într-o zi și într-o noapte, cele conștiente descarcă energie magnetică, produc consecințe. Gândurile încărcate cu particule de iubire produc iubire. Anti-particulele de iubire produc anti-iubire. Materia, anti-materie.
Fără demonstrații în acceleratoarele de particule ale lumii, particulele iubirii sunt mesagere de iubire. Țes cele mai frumoase și mai sofisticate urzeli. Aceste particule sunt vii, sunt făpturi care nu se lasă pătrunse de erudiții științei. Dacă cineva le-ar explica rațional iraționalul, particulele iubirii s-ar stinge pentru că ar pulsa doar sarcini negative. De aceea, m-am gândit să redenumesc particulele iubirii ca fiind particulele lui Dumnezeu. Ceva ce există, dar nu poate fi explicat nici în acest mileniu, nici în cele care vor răsări. Pentru că particulele Dumnezeu există și au fost demonstrate, cele ale lui Dumnezeu depășesc mentalul și raționalul. De aceea nu ni se dezvăluie.
Legat de redenumiri, revin la particula Dumnezeu, nu la particula lui Dumnezeu (sau particula iubirii). Un anonim îndrăznea să redenumească bosonul Higgs ca fiind bosonul Eminescu, citând premoniția poetului - explicația ori mesajul omise de fizicienii români, printre alții - din Scrisoarea I.
(…) Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumei,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii… (…)
Nedescoperindu-se particula lui Dumnezeu, particula Dumnezeu descoperită nu explică de ce noi existăm în universul care, demonstrat de fizicieni și de matematicieni, ar fi trebuit să fie o mare de lumină rece. Poate că existăm pentru că ne iubim? În toate sensurile proprii. Și în cele figurative. Încă nu în cele demonstrative.
Text publicat pe StiriEst.ro (https://stiriest.ro/?s=gabriela+dobos)
luni, 6 februarie 2023
Șeherezade sahariene
I
Sahara își trăia cele mai serene clipe de peste an. Nu i se mai foia nisipul, iar pulberile roșiatice ignorau șoaptele șușotite de vântul pustiului. I-am spus că ajung sub același cer și astfel a ales să tacă. Să nu se tânguie mai ales cât privim împreună stelele. M-a simțit când înnodam nord-estul meu de nord-vestul ei. Știa că îi aduc acasă praful asfințit pe care mi-l împrumutase și îl păstram în suflet. Eram în ksar, termitiera semețită din lut de berberii primitivi știută ca Aït-ben-Haddou, cu privirea orientată spre oceanul auriu. De acolo vedeam cum fuioare orizontale de căldură îi duceau vești cât mai aveam până la munții preschimbați în nisip. Emoția revederii făcuse să răsucească cerul până și-a adus deasupra norii cei mai scămoși. Sahara mea își limpezise clarul. O vedem cum deretica deși eram încă departe.
Când, în cele din urmă, inimile noastre au pulsat la unison, sentimente fierbinți m-au îngenunchiat. Priveam catatonică împrejurul, aidoma celui imaginat. Am tot amânat să respir, să nu efemerizez frumosul. Câteva dune era noi, iar cele mai semețe erau acum ridicate pe poante, să rezeme albul norilor învârtoșați. Soarele îmi făcea discret cu ochiul strălucind aiurea cuarțul micrometric. Un turban azuriu m-a înapoiat concretului.
- Mubarak. Sahara mi te-a trimis. Voi fi camel man până în tabăra cu cele mai multe stele. Am fost înzestrați să vedem stelele și ziua.
- Câte ar fi, de fapt?, am întrebat aiurită.
- Toate!
- Mubarak semnifică ceva? Cum se destălmăcește?
- Pentru fiecare are o altă taină… O să-ți spun Fatima. Sahara începe să ardă… Să mergem, Fatima, spre inima Saharei!
Am încălecat nisipiul alergător și rumegător, ultimul din caravană, un dromader cu cele mai telescopice picioroange, cu copite moi și cu zulufi terapeutici. Până să sui, mi-am încâlcit privirea în genele lui. Nu i-am deslușit încă aluziile…
Am șerpuit printre dune, ascultând pașii care cerneau munții ajunși atât de gingași. Ca o corabie cu pânze lânoase, navigam ghidați de Soare și de alte stele imperceptibile. Nu aveam cum să nu observ cum Soarele se amuză, spre asfințit. Ne caricaturiza, proiectând pe foițe nivelate de aur trupurile călătoare. Mubarak ducea de căpăstru viețile tuturor. Știa tăișurile nisipoase pe care să suie ca apoi să alunecăm pe derdelușul fierbinte până în șeile dintre dune. Caravana ținea acum linie dreaptă, iar Mubarak s-a lăsat în urmă să se mire prin turban:
- Așa visez Sahara. E prima oară când o trăiesc astfel. Sunt la fel de uimit. Ți-a promis cel mai azuriu cer, cel mai sângeriu asfințit, cel mai umblător relief în sclipirea Lunii, cele mai alungite colțuri de stele. Și cel mai memorabil răsărit. Când o să pleci, va plânge. După patruzeci de ani, nisipul își va reaminti gustul ploii. Te va căuta apoi în furtuni roșiatice. Își va trimite pulberile în nori înalți prin lume. Ce i-ai făcut?
- M-a vrăjit și am vrăjit-o. Aici am trăit cele mai înalte frecvențe ale fericirii. Și ea, oriunde am dus-o. Vorbim des și ne trimitem semne. Trăim aceeași transă. Îți voi povesti…
II
Boante, incandescente și ridicol de prelungi erau dunele când Soarele stătea să se împiedice de orizont. Cele mai înalte, fumegau blondisim sau dădeau impresia unor flăcări de oranjadă cu răzgândiri stacojii. Umbrele lor, brutaliste și tot mai ridicole, înaintau înaintea înaintării mele. Unele se alergau, altele se încălecau, zorite să ajungă în tabăra Saharei înainte să dispară.
Dunele sunt, oricum, vii, dar certitudinea că trișează m-a găsit după a doua cotitură decisă de compasul solar care sfătuia caravana. Am bănuit că-mi veghează călătoria, dar târziu m-am dumirit ca erau aceleași, neschimbate, ca niște borne în pustiu, privindu-mă la fiecare ițire cu prima curiozitate.
Învelișul Saharei trimitea des sclipiri rușinate. Știa că știu că mozaicul lucitor erau stelele care s-au făcut țăndări de la atâta râs, căzute de lângă cele care nu se sfiau, noapte de noapte, să se stingă.
Ca o omidă leneșă, împăroșată de genele dromaderilor, inimile înșiruite pătrundeau și mai mult în sihăstria Saharei. Un punct care apărea și dispărea în aerul ondulat de căldură anunța destinația. Taman atunci steaua zilei și-a înroșit obrajii, însângerând norii. Praful înroșit și el a început să se zvârcolească, vrăjit, întrupând o pasăre cu aripi prelungi și franjurate. Pulberea s-a înălțat în chip de penaj în cea mai maiestuoasă creatură trăită de mine.
Pe Mubarak, apusul îl fermecase. Pasărea o retrăia. Deșirarea turbanului de praful vortexat îl preocupa… Ochilor mei li s-au blocat pleoapele de mirare, iar pupilele abia cuprindeau mareea de pudră însuflețită. Dunele mici transformate în aripi se mișcau tot mai fin până la imponderabilitate deplină. Camel man a ordonat dromaderilor să șadă, înlocuind cu trupurile lor adevăratele dune, acum zburătoare. Docilele ființe și-au ascuns picioroangele, lăsându-se răcorite de adierile aripilor noi. Apoi, în liniștea tot mai deplină a absolutului, Mubarak a început să sune pielea seniorilor aceleiași caravane. Își ciocnea degetele și palmele iscusit în tobițe berbere care acordau pustiul. Atunci am înțeles că am ajuns. Că Sahara era pasărea de colb asfințit care se trezise și își sporea viața pe măsură ce aripile mângâiau, neobosite, deșertul. Încă în spinarea unei dune… rumegătoare, priveam și mai de jos spre cer pasărea fabuloasă. Astfel îmi părea și mai monumentală. De sus spre jos, din perspectiva celorlalte planete, înaripata era de-o frumusețe cum rar pot descrie cuvintele. Nemaiîntâlnită. Era o îngemănare între o măiastră și o pasăre rok.
- Fatima, cunosc graiul oamenilor. Ne privim, în cele din urmă…
Sahara îmi vorbea. Sahara mă privea. Sahara mă adia. Sahara mă știa.
- Ești tot timpul cu mine, am șoptit. Dar nu mi te imaginam așa, am scâncit fin.
- Nu? Mă mir, pentru că eu sunt tu. Sunt căutarea de sine.
S-a rotit, s-a înălțat și s-a oprit acolo unde albastrul se evaporă în alb, să-și privească și mai de sus deșertul în crepuscul. M-a abandonat, să reînvăț să respir. Mubarak încă suna pielea foștilor dromaderi, jeluind în ecouri care mă prăbușeau și mai mult în mine.
III
Uimirea mă trăia. Măiastra-rok a deșertului mângâia aerul înalt cu aripile ei gotice. Aparent, privea de sus relieful pe care îl plimbă, de fiecare dată, după cum simte. Privea, precis, în interiorul meu unde semnele de întrebare șovăiau șuvoind. Și acolo sunau seniorii caravanei a căror piele cânta în cuvinte cu sunete absente dintre cele știute. Părea o limbă a Bibliilor, vecină cu dialectul sahidic. Sunetele se roteau derviș, iar vântul pustiului împrăștia mintea mea în… mintea mea. Cum să nu fi avut habar că Sahara aș fi eu?, răsuna - în perechi de ecouri - mirarea.
Înspre cardinalul ei apusean, acolo unde Mubarak a făcut popas purtând de căpăstru caravana și viețile noastre, Sahara mută doar nisip. Nu are stâncărie, nici grohotiș, nici hamadă. Aici a ajuns la desăvârșire, preschimbând munții pietroși în munți prăfoși. În mijloc și spre unele periferii mai are de măcinat și vânturat asperități eonice. În erg m-a ademenit Sahara, în mijlocul dunelor sale vii, cu umbre care n-apucă să prindă rădăcini. Taman în pustiu aveam să aflu unde mă aflu. Pasărea a apus o dată cu Soarele, ostenit să mai poleiască țestele dunelor și să ne măscărească siluetele până spre infinit. Am rămas cu Mubarak și cu dromaderii așezați ca niște dune îmblănite, cu gene lor arcuite și leneșe. Ne înghesuiam în același întuneric. Ședeam cu ei dar sinele suise pe cea mai semeață dună a disperării.
Cu noaptea lipită de pleoape, ne-am uitat în nisip amprenta trupurilor. Navigam în derivă până când, parcă la un anume semn, cerul s-a spuzit cu stele. Atunci camel man a scos compasul talisman și a căutat astrele călăuze. Eu tot pe duna disperării eram deși caravana pornise. Cernea nisipul înspre nicăieri. Luna a început să sărute, timid, nisipul. Fiecare sărut o înălța.
- Fatima, privește! Luna îți va desena ce mai frumos vitraliu al nopții. Lunecușul ei și mersul nostru vor fluidiza relieful…, foșnea cuvintele Mubarak. Începeam să cobor duna disperării la fel de nelămurită, distrasă de peisajul selenar. Părea că Luna proiectează pe Sahara propriul relief găunos, strălucitor, cu irizații când argintii, când multicolore.
- Are de-a face cu sinele meu?, îl întreb buimăcită pe camel man.
- Are! Vei afla!
Cobor simultan de pe duna imaginară și din spinarea dromaderului. Încep să escaladez, prin spatele ei, o dună adevărată, fierbinte, neagră deși adineaori fusese roșie. Mubarak mă încurajează să nu renunț când nisipurile mișcătoarele îmi ascund gleznele. Am pornit din antumbră și isprăvisem de înotat penumbra-i. Aveam de suit duna prin umbra ei mânjită de Lună.
Umbra a fost cea mai grea verticală, paralelă cu luciul selenar. Aproape ucisă de efort, m-am prăbușit în nadir cu zenitul înfipt în creștet. Curioasă, o stea își prelungea un colț înspre mine. Mă privea de aproape. M-am ridicat iute să nu-mi bage de seamă slăbiciunea. Retractil, colțul a revenit - mai târziu - la înălțimea înălțimii mele. Mă studia folosind mai multe simțuri deodată. Am ignorat curiozitatea stelei, răpită de filmul proiectat de Lună pe uriașul ecran de nisip. Ca luciul unei ape cu albia mărunt vălurită se unduia relieful luminos atunci născocit. Deși abia răsărise, Luna transla imperceptibil - tot spre răsărit -, trăgând după ea siluetele dunelor. Spectacolul mă guverna, ștergând din minte rostul revenirii mele în erg.
(Va urma)
Texte publicate pe StiriEst.Ro (https://stiriest.ro/?s=seherezada)
Sahara își trăia cele mai serene clipe de peste an. Nu i se mai foia nisipul, iar pulberile roșiatice ignorau șoaptele șușotite de vântul pustiului. I-am spus că ajung sub același cer și astfel a ales să tacă. Să nu se tânguie mai ales cât privim împreună stelele. M-a simțit când înnodam nord-estul meu de nord-vestul ei. Știa că îi aduc acasă praful asfințit pe care mi-l împrumutase și îl păstram în suflet. Eram în ksar, termitiera semețită din lut de berberii primitivi știută ca Aït-ben-Haddou, cu privirea orientată spre oceanul auriu. De acolo vedeam cum fuioare orizontale de căldură îi duceau vești cât mai aveam până la munții preschimbați în nisip. Emoția revederii făcuse să răsucească cerul până și-a adus deasupra norii cei mai scămoși. Sahara mea își limpezise clarul. O vedem cum deretica deși eram încă departe.
Când, în cele din urmă, inimile noastre au pulsat la unison, sentimente fierbinți m-au îngenunchiat. Priveam catatonică împrejurul, aidoma celui imaginat. Am tot amânat să respir, să nu efemerizez frumosul. Câteva dune era noi, iar cele mai semețe erau acum ridicate pe poante, să rezeme albul norilor învârtoșați. Soarele îmi făcea discret cu ochiul strălucind aiurea cuarțul micrometric. Un turban azuriu m-a înapoiat concretului.
- Mubarak. Sahara mi te-a trimis. Voi fi camel man până în tabăra cu cele mai multe stele. Am fost înzestrați să vedem stelele și ziua.
- Câte ar fi, de fapt?, am întrebat aiurită.
- Toate!
- Mubarak semnifică ceva? Cum se destălmăcește?
- Pentru fiecare are o altă taină… O să-ți spun Fatima. Sahara începe să ardă… Să mergem, Fatima, spre inima Saharei!
Am încălecat nisipiul alergător și rumegător, ultimul din caravană, un dromader cu cele mai telescopice picioroange, cu copite moi și cu zulufi terapeutici. Până să sui, mi-am încâlcit privirea în genele lui. Nu i-am deslușit încă aluziile…
Am șerpuit printre dune, ascultând pașii care cerneau munții ajunși atât de gingași. Ca o corabie cu pânze lânoase, navigam ghidați de Soare și de alte stele imperceptibile. Nu aveam cum să nu observ cum Soarele se amuză, spre asfințit. Ne caricaturiza, proiectând pe foițe nivelate de aur trupurile călătoare. Mubarak ducea de căpăstru viețile tuturor. Știa tăișurile nisipoase pe care să suie ca apoi să alunecăm pe derdelușul fierbinte până în șeile dintre dune. Caravana ținea acum linie dreaptă, iar Mubarak s-a lăsat în urmă să se mire prin turban:
- Așa visez Sahara. E prima oară când o trăiesc astfel. Sunt la fel de uimit. Ți-a promis cel mai azuriu cer, cel mai sângeriu asfințit, cel mai umblător relief în sclipirea Lunii, cele mai alungite colțuri de stele. Și cel mai memorabil răsărit. Când o să pleci, va plânge. După patruzeci de ani, nisipul își va reaminti gustul ploii. Te va căuta apoi în furtuni roșiatice. Își va trimite pulberile în nori înalți prin lume. Ce i-ai făcut?
- M-a vrăjit și am vrăjit-o. Aici am trăit cele mai înalte frecvențe ale fericirii. Și ea, oriunde am dus-o. Vorbim des și ne trimitem semne. Trăim aceeași transă. Îți voi povesti…
II
Boante, incandescente și ridicol de prelungi erau dunele când Soarele stătea să se împiedice de orizont. Cele mai înalte, fumegau blondisim sau dădeau impresia unor flăcări de oranjadă cu răzgândiri stacojii. Umbrele lor, brutaliste și tot mai ridicole, înaintau înaintea înaintării mele. Unele se alergau, altele se încălecau, zorite să ajungă în tabăra Saharei înainte să dispară.
Dunele sunt, oricum, vii, dar certitudinea că trișează m-a găsit după a doua cotitură decisă de compasul solar care sfătuia caravana. Am bănuit că-mi veghează călătoria, dar târziu m-am dumirit ca erau aceleași, neschimbate, ca niște borne în pustiu, privindu-mă la fiecare ițire cu prima curiozitate.
Învelișul Saharei trimitea des sclipiri rușinate. Știa că știu că mozaicul lucitor erau stelele care s-au făcut țăndări de la atâta râs, căzute de lângă cele care nu se sfiau, noapte de noapte, să se stingă.
Ca o omidă leneșă, împăroșată de genele dromaderilor, inimile înșiruite pătrundeau și mai mult în sihăstria Saharei. Un punct care apărea și dispărea în aerul ondulat de căldură anunța destinația. Taman atunci steaua zilei și-a înroșit obrajii, însângerând norii. Praful înroșit și el a început să se zvârcolească, vrăjit, întrupând o pasăre cu aripi prelungi și franjurate. Pulberea s-a înălțat în chip de penaj în cea mai maiestuoasă creatură trăită de mine.
Pe Mubarak, apusul îl fermecase. Pasărea o retrăia. Deșirarea turbanului de praful vortexat îl preocupa… Ochilor mei li s-au blocat pleoapele de mirare, iar pupilele abia cuprindeau mareea de pudră însuflețită. Dunele mici transformate în aripi se mișcau tot mai fin până la imponderabilitate deplină. Camel man a ordonat dromaderilor să șadă, înlocuind cu trupurile lor adevăratele dune, acum zburătoare. Docilele ființe și-au ascuns picioroangele, lăsându-se răcorite de adierile aripilor noi. Apoi, în liniștea tot mai deplină a absolutului, Mubarak a început să sune pielea seniorilor aceleiași caravane. Își ciocnea degetele și palmele iscusit în tobițe berbere care acordau pustiul. Atunci am înțeles că am ajuns. Că Sahara era pasărea de colb asfințit care se trezise și își sporea viața pe măsură ce aripile mângâiau, neobosite, deșertul. Încă în spinarea unei dune… rumegătoare, priveam și mai de jos spre cer pasărea fabuloasă. Astfel îmi părea și mai monumentală. De sus spre jos, din perspectiva celorlalte planete, înaripata era de-o frumusețe cum rar pot descrie cuvintele. Nemaiîntâlnită. Era o îngemănare între o măiastră și o pasăre rok.
- Fatima, cunosc graiul oamenilor. Ne privim, în cele din urmă…
Sahara îmi vorbea. Sahara mă privea. Sahara mă adia. Sahara mă știa.
- Ești tot timpul cu mine, am șoptit. Dar nu mi te imaginam așa, am scâncit fin.
- Nu? Mă mir, pentru că eu sunt tu. Sunt căutarea de sine.
S-a rotit, s-a înălțat și s-a oprit acolo unde albastrul se evaporă în alb, să-și privească și mai de sus deșertul în crepuscul. M-a abandonat, să reînvăț să respir. Mubarak încă suna pielea foștilor dromaderi, jeluind în ecouri care mă prăbușeau și mai mult în mine.
III
Uimirea mă trăia. Măiastra-rok a deșertului mângâia aerul înalt cu aripile ei gotice. Aparent, privea de sus relieful pe care îl plimbă, de fiecare dată, după cum simte. Privea, precis, în interiorul meu unde semnele de întrebare șovăiau șuvoind. Și acolo sunau seniorii caravanei a căror piele cânta în cuvinte cu sunete absente dintre cele știute. Părea o limbă a Bibliilor, vecină cu dialectul sahidic. Sunetele se roteau derviș, iar vântul pustiului împrăștia mintea mea în… mintea mea. Cum să nu fi avut habar că Sahara aș fi eu?, răsuna - în perechi de ecouri - mirarea.
Înspre cardinalul ei apusean, acolo unde Mubarak a făcut popas purtând de căpăstru caravana și viețile noastre, Sahara mută doar nisip. Nu are stâncărie, nici grohotiș, nici hamadă. Aici a ajuns la desăvârșire, preschimbând munții pietroși în munți prăfoși. În mijloc și spre unele periferii mai are de măcinat și vânturat asperități eonice. În erg m-a ademenit Sahara, în mijlocul dunelor sale vii, cu umbre care n-apucă să prindă rădăcini. Taman în pustiu aveam să aflu unde mă aflu. Pasărea a apus o dată cu Soarele, ostenit să mai poleiască țestele dunelor și să ne măscărească siluetele până spre infinit. Am rămas cu Mubarak și cu dromaderii așezați ca niște dune îmblănite, cu gene lor arcuite și leneșe. Ne înghesuiam în același întuneric. Ședeam cu ei dar sinele suise pe cea mai semeață dună a disperării.
Cu noaptea lipită de pleoape, ne-am uitat în nisip amprenta trupurilor. Navigam în derivă până când, parcă la un anume semn, cerul s-a spuzit cu stele. Atunci camel man a scos compasul talisman și a căutat astrele călăuze. Eu tot pe duna disperării eram deși caravana pornise. Cernea nisipul înspre nicăieri. Luna a început să sărute, timid, nisipul. Fiecare sărut o înălța.
- Fatima, privește! Luna îți va desena ce mai frumos vitraliu al nopții. Lunecușul ei și mersul nostru vor fluidiza relieful…, foșnea cuvintele Mubarak. Începeam să cobor duna disperării la fel de nelămurită, distrasă de peisajul selenar. Părea că Luna proiectează pe Sahara propriul relief găunos, strălucitor, cu irizații când argintii, când multicolore.
- Are de-a face cu sinele meu?, îl întreb buimăcită pe camel man.
- Are! Vei afla!
Cobor simultan de pe duna imaginară și din spinarea dromaderului. Încep să escaladez, prin spatele ei, o dună adevărată, fierbinte, neagră deși adineaori fusese roșie. Mubarak mă încurajează să nu renunț când nisipurile mișcătoarele îmi ascund gleznele. Am pornit din antumbră și isprăvisem de înotat penumbra-i. Aveam de suit duna prin umbra ei mânjită de Lună.
Umbra a fost cea mai grea verticală, paralelă cu luciul selenar. Aproape ucisă de efort, m-am prăbușit în nadir cu zenitul înfipt în creștet. Curioasă, o stea își prelungea un colț înspre mine. Mă privea de aproape. M-am ridicat iute să nu-mi bage de seamă slăbiciunea. Retractil, colțul a revenit - mai târziu - la înălțimea înălțimii mele. Mă studia folosind mai multe simțuri deodată. Am ignorat curiozitatea stelei, răpită de filmul proiectat de Lună pe uriașul ecran de nisip. Ca luciul unei ape cu albia mărunt vălurită se unduia relieful luminos atunci născocit. Deși abia răsărise, Luna transla imperceptibil - tot spre răsărit -, trăgând după ea siluetele dunelor. Spectacolul mă guverna, ștergând din minte rostul revenirii mele în erg.
(Va urma)
Texte publicate pe StiriEst.Ro (https://stiriest.ro/?s=seherezada)
miercuri, 23 noiembrie 2022
Despre mine... altfel
Colțurile cojocului haotic scuturate de mama au întârziat, nicidecum nu au împiedicat venirea mea pe lume, în primii fulgi ai lui 4 decembrie 1976. Un travaliu nocturn încheiat cu scâncete împletite cu ciripitul păsăretului adunat în Copou, în zorii unei zile de sâmbătă, să mă petreacă. Conștiința m-a găsit pe prispa bunicilor, pe ulițe colburoase, cu păpuși din batice, cocoțată în duzi ori peri, pe ogoare sau alergând aiurea, parlamentând îndelung cu stâlpii satului, cu mințile cele mai încercate de soartă. Îmi preferau naivitățile, iar eu dădeam cu drag zumzetul cetei de copii pe serenitatea șezătorii lor. Școala de cartier perific Iașiului nu m-a înstrăinat de satul copilăriei, Izvoare, un sat de ceangăi de pe Valea Siretului. Liceul, da. Abia împlinisem 13 ani când democrația lua locul comunismului. Nu trăisem libertatea să mi se pară greu de îndurat copilăria de până atunci. Liceul “Garabet Ibrăileanu” m-a îmbogățit cu oameni, trăiri, experiențe, descoperiri și obsesii care nu m-au părăsit: cuvântul, muzica și dragul de a hoinări. Cei cinci ani de facultate (Geologie-Geochimie la Universitatea „Al. I. Cuza”) s-au împletit cu jurnalismul. Atât de puternic a fost virusul gazetăriei încât încă mă frig degetele deși nu mai am antet media de prin 2008. Evenimentul Zilei, Jurnalul Național, Adevărul, Gândul și România Liberă au fost periodicele naționale la care am redactat aproape 13 ani, fiind corespondent local și regional. Dar au fost și Expres Magazin, Opinia Studențească, emisiunile tv sau editarea știrilor la televiziune și la radio, scrib la agenție națională de știri, apoi fotografiile iscălite la Gazeta Sporturilor, Mediafax Foto, Intact Images și Reuters. Anticipând stigmatul de a fi jurnalist, am ales comunicarea, devenind PR Officer, pentru mai bine de patru ani, la cel mai mare dezvoltator și administrator de mall-uri, lifestyle centers și proiecte de regenerare urbană din estul Europei: grupul Iulius. Din 2012, fotografia cartografiază destinul meu. În anul trei la cea de-a treia facultate (după Științele Comunicării a urmat Foto-Video) am născut cel de-al treilea fecior. A urmat un master în artă contemporană încheiat, în 2021, cu disertația care a ilustrat copilăria... copiilor mei, în fapt a dus în vizual mintea lor suprarealistă. Deși fotografia îmi ocupă mai tot timpul, cochetez cu ideea de a reveni în presa scrisă pentru a înveșmânta în cuvinte și în pixeli exclusiv frumosul, binele și autenticul. Hoinăresc cât pot de mult între hotare și, o dată la doi ani, pe un nou meridian. Cele mai îndepărtate puncte cardinale pe itinerariul meu fotografic: India și Maroc. Urmează Etiopia și Madagascar.
36. Interviu cu Gabriela Doboș
1 octombrie 2022
https://ercisfm.ro/impartasiri-din-viata/
Abonați-vă la:
Postări (Atom)