Particula iubirii este particula lui Dumnezeu

Particula iubirii rămâne nepătrunsă de mintea omului. Doar particula Dumnezeu (incorect răspândită ca particula lui Dumnezeu) pare să fi fost intuită de un ateu, fizician totemic printre altele, Higgs, în mileniul trecut. Năluca misterioasă - bosonul Higgs - a fost demonstrată - și de români, printre alții -, în mileniul pe care îl trăim. Particulele iubirii interconectează cuantele lumii. Energia este iubire în fizica cuantică. Vibrațiile energiei compun iubirea, iar iubirea face posibilă crearea realității intermediate de conștiință. Universul în întregul lui este revelația fizicii recente, iar universul subatomic, când va fi deslușit, va deschide o nouă eră în fizica modernă. Particulele iubirii sunt nebuloase, încurajând filosofii științei moderne să divagheze în așteptarea demonstrației. Dar particulele iubirii sunt trăite. Le trăim și ne trăiesc. Tot mai conștient, după anul zero. Dintre toate particulele iubirii, cele materne sunt pure și cele mai înălțătoare. În această supă cuantică, particulele iubirii materne întâlnesc particulele iubirii partenerului, părinților, fraților, apropiaților, aflați în legătură permanentă, în schimb de energii cu sarcini pozitive. Fiind, oricum, idealizate, în fizica particulelor le putem înzestra cu proprietățile pe care le dorim pentru a le asambla în sisteme de particule care vibrează fericire, bucurie, împlinire. Dintre cele 70.000 de gânduri care ne traversează mintea într-o zi și într-o noapte, cele conștiente descarcă energie magnetică, produc consecințe. Gândurile încărcate cu particule de iubire produc iubire. Anti-particulele de iubire produc anti-iubire. Materia, anti-materie. Fără demonstrații în acceleratoarele de particule ale lumii, particulele iubirii sunt mesagere de iubire. Țes cele mai frumoase și mai sofisticate urzeli. Aceste particule sunt vii, sunt făpturi care nu se lasă pătrunse de erudiții științei. Dacă cineva le-ar explica rațional iraționalul, particulele iubirii s-ar stinge pentru că ar pulsa doar sarcini negative. De aceea, m-am gândit să redenumesc particulele iubirii ca fiind particulele lui Dumnezeu. Ceva ce există, dar nu poate fi explicat nici în acest mileniu, nici în cele care vor răsări. Pentru că particulele Dumnezeu există și au fost demonstrate, cele ale lui Dumnezeu depășesc mentalul și raționalul. De aceea nu ni se dezvăluie. Legat de redenumiri, revin la particula Dumnezeu, nu la particula lui Dumnezeu (sau particula iubirii). Un anonim îndrăznea să redenumească bosonul Higgs ca fiind bosonul Eminescu, citând premoniția poetului - explicația ori mesajul omise de fizicienii români, printre alții - din Scrisoarea I. (…) Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!… Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumei, E stăpânul fără margini peste marginile lumii… (…) Nedescoperindu-se particula lui Dumnezeu, particula Dumnezeu descoperită nu explică de ce noi existăm în universul care, demonstrat de fizicieni și de matematicieni, ar fi trebuit să fie o mare de lumină rece. Poate că existăm pentru că ne iubim? În toate sensurile proprii. Și în cele figurative. Încă nu în cele demonstrative. Text publicat pe StiriEst.ro (https://stiriest.ro/?s=gabriela+dobos)

Șeherezade sahariene

I
Sahara își trăia cele mai serene clipe de peste an. Nu i se mai foia nisipul, iar pulberile roșiatice ignorau șoaptele șușotite de vântul pustiului. I-am spus că ajung sub același cer și astfel a ales să tacă. Să nu se tânguie mai ales cât privim împreună stelele. M-a simțit când înnodam nord-estul meu de nord-vestul ei. Știa că îi aduc acasă praful asfințit pe care mi-l împrumutase și îl păstram în suflet. Eram în ksar, termitiera semețită din lut de berberii primitivi știută ca Aït-ben-Haddou, cu privirea orientată spre oceanul auriu. De acolo vedeam cum fuioare orizontale de căldură îi duceau vești cât mai aveam până la munții preschimbați în nisip. Emoția revederii făcuse să răsucească cerul până și-a adus deasupra norii cei mai scămoși. Sahara mea își limpezise clarul. O vedem cum deretica deși eram încă departe.
Când, în cele din urmă, inimile noastre au pulsat la unison, sentimente fierbinți m-au îngenunchiat. Priveam catatonică împrejurul, aidoma celui imaginat. Am tot amânat să respir, să nu efemerizez frumosul. Câteva dune era noi, iar cele mai semețe erau acum ridicate pe poante, să rezeme albul norilor învârtoșați. Soarele îmi făcea discret cu ochiul strălucind aiurea cuarțul micrometric. Un turban azuriu m-a înapoiat concretului.
- Mubarak. Sahara mi te-a trimis. Voi fi camel man până în tabăra cu cele mai multe stele. Am fost înzestrați să vedem stelele și ziua.
- Câte ar fi, de fapt?, am întrebat aiurită.
- Toate!
- Mubarak semnifică ceva? Cum se destălmăcește?
- Pentru fiecare are o altă taină… O să-ți spun Fatima. Sahara începe să ardă… Să mergem, Fatima, spre inima Saharei!
Am încălecat nisipiul alergător și rumegător, ultimul din caravană, un dromader cu cele mai telescopice picioroange, cu copite moi și cu zulufi terapeutici. Până să sui, mi-am încâlcit privirea în genele lui. Nu i-am deslușit încă aluziile…
Am șerpuit printre dune, ascultând pașii care cerneau munții ajunși atât de gingași. Ca o corabie cu pânze lânoase, navigam ghidați de Soare și de alte stele imperceptibile. Nu aveam cum să nu observ cum Soarele se amuză, spre asfințit. Ne caricaturiza, proiectând pe foițe nivelate de aur trupurile călătoare. Mubarak ducea de căpăstru viețile tuturor. Știa tăișurile nisipoase pe care să suie ca apoi să alunecăm pe derdelușul fierbinte până în șeile dintre dune. Caravana ținea acum linie dreaptă, iar Mubarak s-a lăsat în urmă să se mire prin turban:
- Așa visez Sahara. E prima oară când o trăiesc astfel. Sunt la fel de uimit. Ți-a promis cel mai azuriu cer, cel mai sângeriu asfințit, cel mai umblător relief în sclipirea Lunii, cele mai alungite colțuri de stele. Și cel mai memorabil răsărit. Când o să pleci, va plânge. După patruzeci de ani, nisipul își va reaminti gustul ploii. Te va căuta apoi în furtuni roșiatice. Își va trimite pulberile în nori înalți prin lume. Ce i-ai făcut?
- M-a vrăjit și am vrăjit-o. Aici am trăit cele mai înalte frecvențe ale fericirii. Și ea, oriunde am dus-o. Vorbim des și ne trimitem semne. Trăim aceeași transă. Îți voi povesti…

II
Boante, incandescente și ridicol de prelungi erau dunele când Soarele stătea să se împiedice de orizont. Cele mai înalte, fumegau blondisim sau dădeau impresia unor flăcări de oranjadă cu răzgândiri stacojii. Umbrele lor, brutaliste și tot mai ridicole, înaintau înaintea înaintării mele. Unele se alergau, altele se încălecau, zorite să ajungă în tabăra Saharei înainte să dispară.
Dunele sunt, oricum, vii, dar certitudinea că trișează m-a găsit după a doua cotitură decisă de compasul solar care sfătuia caravana. Am bănuit că-mi veghează călătoria, dar târziu m-am dumirit ca erau aceleași, neschimbate, ca niște borne în pustiu, privindu-mă la fiecare ițire cu prima curiozitate.
Învelișul Saharei trimitea des sclipiri rușinate. Știa că știu că mozaicul lucitor erau stelele care s-au făcut țăndări de la atâta râs, căzute de lângă cele care nu se sfiau, noapte de noapte, să se stingă.
Ca o omidă leneșă, împăroșată de genele dromaderilor, inimile înșiruite pătrundeau și mai mult în sihăstria Saharei. Un punct care apărea și dispărea în aerul ondulat de căldură anunța destinația. Taman atunci steaua zilei și-a înroșit obrajii, însângerând norii. Praful înroșit și el a început să se zvârcolească, vrăjit, întrupând o pasăre cu aripi prelungi și franjurate. Pulberea s-a înălțat în chip de penaj în cea mai maiestuoasă creatură trăită de mine.
Pe Mubarak, apusul îl fermecase. Pasărea o retrăia. Deșirarea turbanului de praful vortexat îl preocupa… Ochilor mei li s-au blocat pleoapele de mirare, iar pupilele abia cuprindeau mareea de pudră însuflețită. Dunele mici transformate în aripi se mișcau tot mai fin până la imponderabilitate deplină. Camel man a ordonat dromaderilor să șadă, înlocuind cu trupurile lor adevăratele dune, acum zburătoare. Docilele ființe și-au ascuns picioroangele, lăsându-se răcorite de adierile aripilor noi. Apoi, în liniștea tot mai deplină a absolutului, Mubarak a început să sune pielea seniorilor aceleiași caravane. Își ciocnea degetele și palmele iscusit în tobițe berbere care acordau pustiul. Atunci am înțeles că am ajuns. Că Sahara era pasărea de colb asfințit care se trezise și își sporea viața pe măsură ce aripile mângâiau, neobosite, deșertul. Încă în spinarea unei dune… rumegătoare, priveam și mai de jos spre cer pasărea fabuloasă. Astfel îmi părea și mai monumentală. De sus spre jos, din perspectiva celorlalte planete, înaripata era de-o frumusețe cum rar pot descrie cuvintele. Nemaiîntâlnită. Era o îngemănare între o măiastră și o pasăre rok.
- Fatima, cunosc graiul oamenilor. Ne privim, în cele din urmă…
Sahara îmi vorbea. Sahara mă privea. Sahara mă adia. Sahara mă știa.
- Ești tot timpul cu mine, am șoptit. Dar nu mi te imaginam așa, am scâncit fin.
- Nu? Mă mir, pentru că eu sunt tu. Sunt căutarea de sine.
S-a rotit, s-a înălțat și s-a oprit acolo unde albastrul se evaporă în alb, să-și privească și mai de sus deșertul în crepuscul. M-a abandonat, să reînvăț să respir. Mubarak încă suna pielea foștilor dromaderi, jeluind în ecouri care mă prăbușeau și mai mult în mine.

III
Uimirea mă trăia. Măiastra-rok a deșertului mângâia aerul înalt cu aripile ei gotice. Aparent, privea de sus relieful pe care îl plimbă, de fiecare dată, după cum simte. Privea, precis, în interiorul meu unde semnele de întrebare șovăiau șuvoind. Și acolo sunau seniorii caravanei a căror piele cânta în cuvinte cu sunete absente dintre cele știute. Părea o limbă a Bibliilor, vecină cu dialectul sahidic. Sunetele se roteau derviș, iar vântul pustiului împrăștia mintea mea în… mintea mea. Cum să nu fi avut habar că Sahara aș fi eu?, răsuna - în perechi de ecouri - mirarea.
Înspre cardinalul ei apusean, acolo unde Mubarak a făcut popas purtând de căpăstru caravana și viețile noastre, Sahara mută doar nisip. Nu are stâncărie, nici grohotiș, nici hamadă. Aici a ajuns la desăvârșire, preschimbând munții pietroși în munți prăfoși. În mijloc și spre unele periferii mai are de măcinat și vânturat asperități eonice. În erg m-a ademenit Sahara, în mijlocul dunelor sale vii, cu umbre care n-apucă să prindă rădăcini. Taman în pustiu aveam să aflu unde mă aflu. Pasărea a apus o dată cu Soarele, ostenit să mai poleiască țestele dunelor și să ne măscărească siluetele până spre infinit. Am rămas cu Mubarak și cu dromaderii așezați ca niște dune îmblănite, cu gene lor arcuite și leneșe. Ne înghesuiam în același întuneric. Ședeam cu ei dar sinele suise pe cea mai semeață dună a disperării.
Cu noaptea lipită de pleoape, ne-am uitat în nisip amprenta trupurilor. Navigam în derivă până când, parcă la un anume semn, cerul s-a spuzit cu stele. Atunci camel man a scos compasul talisman și a căutat astrele călăuze. Eu tot pe duna disperării eram deși caravana pornise. Cernea nisipul înspre nicăieri. Luna a început să sărute, timid, nisipul. Fiecare sărut o înălța.
- Fatima, privește! Luna îți va desena ce mai frumos vitraliu al nopții. Lunecușul ei și mersul nostru vor fluidiza relieful…, foșnea cuvintele Mubarak. Începeam să cobor duna disperării la fel de nelămurită, distrasă de peisajul selenar. Părea că Luna proiectează pe Sahara propriul relief găunos, strălucitor, cu irizații când argintii, când multicolore.
- Are de-a face cu sinele meu?, îl întreb buimăcită pe camel man.
- Are! Vei afla!
Cobor simultan de pe duna imaginară și din spinarea dromaderului. Încep să escaladez, prin spatele ei, o dună adevărată, fierbinte, neagră deși adineaori fusese roșie. Mubarak mă încurajează să nu renunț când nisipurile mișcătoarele îmi ascund gleznele. Am pornit din antumbră și isprăvisem de înotat penumbra-i. Aveam de suit duna prin umbra ei mânjită de Lună.
Umbra a fost cea mai grea verticală, paralelă cu luciul selenar. Aproape ucisă de efort, m-am prăbușit în nadir cu zenitul înfipt în creștet. Curioasă, o stea își prelungea un colț înspre mine. Mă privea de aproape. M-am ridicat iute să nu-mi bage de seamă slăbiciunea. Retractil, colțul a revenit - mai târziu - la înălțimea înălțimii mele. Mă studia folosind mai multe simțuri deodată. Am ignorat curiozitatea stelei, răpită de filmul proiectat de Lună pe uriașul ecran de nisip. Ca luciul unei ape cu albia mărunt vălurită se unduia relieful luminos atunci născocit. Deși abia răsărise, Luna transla imperceptibil - tot spre răsărit -, trăgând după ea siluetele dunelor. Spectacolul mă guverna, ștergând din minte rostul revenirii mele în erg.
(Va urma)
Texte publicate pe StiriEst.Ro (https://stiriest.ro/?s=seherezada)

Despre mine... altfel

Colțurile cojocului haotic scuturate de mama au întârziat, nicidecum nu au împiedicat venirea mea pe lume, în primii fulgi ai lui 4 decembrie 1976. Un travaliu nocturn încheiat cu scâncete împletite cu ciripitul păsăretului adunat în Copou, în zorii unei zile de sâmbătă, să mă petreacă. Conștiința m-a găsit pe prispa bunicilor, pe ulițe colburoase, cu păpuși din batice, cocoțată în duzi ori peri, pe ogoare sau alergând aiurea, parlamentând îndelung cu stâlpii satului, cu mințile cele mai încercate de soartă. Îmi preferau naivitățile, iar eu dădeam cu drag zumzetul cetei de copii pe serenitatea șezătorii lor. Școala de cartier perific Iașiului nu m-a înstrăinat de satul copilăriei, Izvoare, un sat de ceangăi de pe Valea Siretului. Liceul, da. Abia împlinisem 13 ani când democrația lua locul comunismului. Nu trăisem libertatea să mi se pară greu de îndurat copilăria de până atunci. Liceul “Garabet Ibrăileanu” m-a îmbogățit cu oameni, trăiri, experiențe, descoperiri și obsesii care nu m-au părăsit: cuvântul, muzica și dragul de a hoinări. Cei cinci ani de facultate (Geologie-Geochimie la Universitatea „Al. I. Cuza”) s-au împletit cu jurnalismul. Atât de puternic a fost virusul gazetăriei încât încă mă frig degetele deși nu mai am antet media de prin 2008. Evenimentul Zilei, Jurnalul Național, Adevărul, Gândul și România Liberă au fost periodicele naționale la care am redactat aproape 13 ani, fiind corespondent local și regional. Dar au fost și Expres Magazin, Opinia Studențească, emisiunile tv sau editarea știrilor la televiziune și la radio, scrib la agenție națională de știri, apoi fotografiile iscălite la Gazeta Sporturilor, Mediafax Foto, Intact Images și Reuters. Anticipând stigmatul de a fi jurnalist, am ales comunicarea, devenind PR Officer, pentru mai bine de patru ani, la cel mai mare dezvoltator și administrator de mall-uri, lifestyle centers și proiecte de regenerare urbană din estul Europei: grupul Iulius. Din 2012, fotografia cartografiază destinul meu. În anul trei la cea de-a treia facultate (după Științele Comunicării a urmat Foto-Video) am născut cel de-al treilea fecior. A urmat un master în artă contemporană încheiat, în 2021, cu disertația care a ilustrat copilăria... copiilor mei, în fapt a dus în vizual mintea lor suprarealistă. Deși fotografia îmi ocupă mai tot timpul, cochetez cu ideea de a reveni în presa scrisă pentru a înveșmânta în cuvinte și în pixeli exclusiv frumosul, binele și autenticul. Hoinăresc cât pot de mult între hotare și, o dată la doi ani, pe un nou meridian. Cele mai îndepărtate puncte cardinale pe itinerariul meu fotografic: India și Maroc. Urmează Etiopia și Madagascar.

36. Interviu cu Gabriela Doboș

1 octombrie 2022

https://ercisfm.ro/impartasiri-din-viata/

Mr. Escape / 15 ani

 Decarul secund din trioul meu de suflet a împlinit cinsprezece ani. Născut pe 10, al doilea meu prunc a pierdut statutul de mezin. Nu și pe cel de prinț. Micul prinț este acum marele prinț după ce i-am rămas mică. I-am devenit, temporar (SPER!), inconfortabilă pentru că vortexurile adolescentine prind în mijloc mămicile, mai ales. I-aș fi, chipurile, iscoditoare, indiscretă, ilogică, iritativă, intempestivă, insinuantă, inculpătoare și infinite substantive cu “i” pentru că “i” este majuscula lui. A lui Iani-Iani, longilinul cu ochi de nefelin, care virează în nuanțe dictate de… mood (verzi când chipul este senin, gri când adolescența îi înnoadă sprâncenele și azuriu sub influența cromatică a vestimentației). Dacă ar fi să îi dau un titlu fiecărui an de-al său, anul acesta i s-ar potrivi Mr. Escape. Angoasat de examenul spre a noua, Iani-Iani s-a iscusit în evadări sub pretexte cu variabile grade de dificultate. Mă uluiește deși mă confrunt cu a doua adolescență. Părea să fiu deprinsă de fiul de cel mare pentru fiul mijlociu. Descopăr noi forme de eludare și evadare care mă lasă visătoare. Destule iscusințe posedă Iani-Iani care îi lasă portretul cu fața spre privitori. Are cel mai nemilos bisturiu verbal. Argumentează neobosit până la istovirea interlocutorului. Ajutat de grafit, duce hiperrealist tridimensionalul în bidimensional. Te esențializează dintr-o privire. Știe toate scurtăturile care îi convin și care conving. Are memoria nedreptăților și aprecierilor care îl vizează. Are o prea generoasă generozitate ce îl transformă în ținta preferată a profitorilor sentimentali. Are cel mai solid și gros strat de bine în el pe care adolescența îi așterne nisipurile și îi tot modifică relieful până Iani-Iani se lămurește și apoi clădește trainic. Este cel mai simpatic non faptic, cel mai bun strateg și marketer, cu uriaș potențial de a fi un abil politician.

Având convingerea că discursul tău de acum va fi dovedit de faptele mărețe de mâine, că vortexul adolescentin este o iluzie optică tranzitorie și că urmează acalmia, te ciufulește cu mult drag, și încă cu niscaiva răbdare, MaMa!
Pentru Iani-Iani, adolescentul de azi, visătorul de mâine, formidabilul de poimâine, în cele din urmă ceasuri ale lui 10 cireșar 2022

 

De șase ani "copilozaur”

Sufletele mele mă sfătuiesc tot mai des să mai las vederii fragmente din colajele de intimități. Măcar atunci când sufletelor însuflețite de Cel de Sus prin mine le sunt celebrate venirile și rămânerile pentru care mă rog și Îl implor să fie multe alături de mine și multe cu mine în gândurile lor însorite. Astăzi, au fost solemnitățile despre cel venit în infinitul vertical al lui cireșar, despre Mati-Mati sau eM sau Ma sau Matițuc, cel mai șarmant “copilozaur” dintre toți “copilozaurii” trăiți, întâlniți, lecturați sau vizionați. Inima și mintea îi alunecă acum pe rândurile cu gânduri pe care i le dedic și știu că viața pusă-i la modul infinit și infinitiv le vor încărca de sens, de emoție, de drag, de dor. 

Îi împărtășesc acum disperările care mă urmăresc în privința-i: 

- că forma trupului lui își tot uită amprenta și parcă se revarsă peste trupul meu după ce, acum șase ani, trupul lui de catifea părăsea trupul meu; 

- că trupul meu îi rămâne tot mai mic. Că îmbrățișările lui nu vor mai fi atât de dese. Însă la fel de terapeutice; 

- că zâmbetele lui pistruiate în negru după ce l-au părăsit dințișorii de lapte vor fi cele mai sincere și candide emoții receptate de mine la puterea a treia; 

- că furtunile lui imaginare vor avea explicații în real, în uman, în urban. Prefer suprarealismul șotios pe care lupt să i-l conserv;

- că limba română are cele mai contorsionante naivități, cele mai amuzante sluțenii și cele mai aiuritoare asocieri. “Marțiana matisiană” devine limbă moartă. Dar i-am cules niscaiva cuvinte, expresii, butade; 

- că cele o mie de inimioare care pulsează acum doar pentru mine vor fi înmiite pentru inimioarele pe care le va inanima de-a lungul lungii vieții pe care i-o doresc. 

Îi împărtășesc acum rugăciunile și speranțele mele: 

- că îi va fi bine pentru că a fost hărăzit cu bine în bine; 

- că are rostul lui în rostul nostru și al semenilor cu care se va însoți în călătoria numită “viață”; 

- că va fi cel mai abil căutător de sens; 

- că va avea un mâine mai bun decât ieri și decât azi; - că va trăi cele mai frumoase cărți spre a scrie o prea frumoasă carte a vieții. 

Mati, te îmbrățișează topită de drag, MaMa!