![]() |
Foto: G. DOBOŞ / PRO IMAGE / 2015 |
vineri, 3 aprilie 2015
marți, 13 ianuarie 2015
Vânător de zori şi de crepuscul. Sorin Onișor şi satele sale cardinale
Sorin Onişor iubeşte, până dincolo de dincolo, satul românesc. Fotografic, îi documentează singurătatea, alienarea, viaţa şi dispariţia. Caută decorativismul rural, marginalizaţii, anonimii şi, cu paleta sa unica de... pixeli, construieşte imagini senzoriale.
De mai bine de două decenii, Sorin Onişor rătăceşte prin locuri uitate, găseşte uliţe şi cătune, le cartografiază, le surprinde în unghiuri neobişnuite şi în fundaluri învolburate, în lumină şi cromatică inconfundabile. Apoi face portretistica locului, cea a senectuţii mai cu seamă, într-o scenografie pictorială reală, construind din puţine declanşări personaje şi emoţii. Fotografiile sale nu au doar funcţie documentară, ci şi estetică. Au o anumită muzicalitate şi totodată relief, sunt texturate, au aspect de tapiserii.
Mai întâi pe peliculă fotografică și, după alfabetizarea digitală, pe captor full frame, Onișor se numără printre puţinii fotografi care au căutat și au găsit un nou sens satului românesc. În stilistica sa personală, i-a redefinit frumuseţea şi i-a evocat trăitorii. Continuă să o facă, oferind tot ceea ce a adunat în sufletul său. De fiecare dată, compune din puține imagini un basm rural al contemporaneității. Nu oferă nicidecum iluzii paradisiace manipulând mai apoi digital imaginea, ci așchii ale realității de lângă noi așa cum le “vede” și camera fotografică.
Visător de meserie, Sorin Onişor evadează des din ceea ce el numeşte purgatoriu urban. Dă des oraşul pe sat pentru că astfel se întoarce la rădăcini. Tot timpul cu aparatul foto la gât, pare un fel de năuc căzut în copilărie. Mai mult, se declară un român emigrat în România, însă în România tradițională.
Sorin Onişor mai are de vânat și de imortalizat multe răsărituri de soare și multe apusuri, te tot miri pe unde le găsește. El mai are de surprins și noi de privit și de minunat.
Sorin Onișor a devenit un artist fotograf valoros și pentru că are valoroşi privitori de fotografie, așa cum sunteți dumneavoastră chiar acum.
Text: Gabriela Doboș, fotograf hoinar în România... urbană
(Prefață album foto Sorin ONIȘOR, ING 2014)
De mai bine de două decenii, Sorin Onişor rătăceşte prin locuri uitate, găseşte uliţe şi cătune, le cartografiază, le surprinde în unghiuri neobişnuite şi în fundaluri învolburate, în lumină şi cromatică inconfundabile. Apoi face portretistica locului, cea a senectuţii mai cu seamă, într-o scenografie pictorială reală, construind din puţine declanşări personaje şi emoţii. Fotografiile sale nu au doar funcţie documentară, ci şi estetică. Au o anumită muzicalitate şi totodată relief, sunt texturate, au aspect de tapiserii.
Mai întâi pe peliculă fotografică și, după alfabetizarea digitală, pe captor full frame, Onișor se numără printre puţinii fotografi care au căutat și au găsit un nou sens satului românesc. În stilistica sa personală, i-a redefinit frumuseţea şi i-a evocat trăitorii. Continuă să o facă, oferind tot ceea ce a adunat în sufletul său. De fiecare dată, compune din puține imagini un basm rural al contemporaneității. Nu oferă nicidecum iluzii paradisiace manipulând mai apoi digital imaginea, ci așchii ale realității de lângă noi așa cum le “vede” și camera fotografică.
Visător de meserie, Sorin Onişor evadează des din ceea ce el numeşte purgatoriu urban. Dă des oraşul pe sat pentru că astfel se întoarce la rădăcini. Tot timpul cu aparatul foto la gât, pare un fel de năuc căzut în copilărie. Mai mult, se declară un român emigrat în România, însă în România tradițională.
Sorin Onişor mai are de vânat și de imortalizat multe răsărituri de soare și multe apusuri, te tot miri pe unde le găsește. El mai are de surprins și noi de privit și de minunat.
Sorin Onișor a devenit un artist fotograf valoros și pentru că are valoroşi privitori de fotografie, așa cum sunteți dumneavoastră chiar acum.
Text: Gabriela Doboș, fotograf hoinar în România... urbană
(Prefață album foto Sorin ONIȘOR, ING 2014)
joi, 16 octombrie 2014
sâmbătă, 23 august 2014
Cum am construit, din pixeli, noua poartă a Iaşului
Mai întâi praf, apoi noroi, pudră de nea, iarăși noroi și praf, acum vipie.
Huruit, pulberi asfinţite, puzderie de stele, suită de lunaţii, cer cu
luciri de opal mâzgâit cu nori scămoşi şi iarăşi praf, acelaşi soare de
la alb prin galben spre sângeriu. Linia orizontului: un tranşeu
kilometric care leagă nordul de sud, escavat matematic, adânc cât cinci
buldozere încălecate. Deasupra zării, braţe de escavatoare în
păienjeniş. De aproape, muşcă pământ şi
nasc hău. De departe, par vârtelniţe. Deapănă norii, îi mosoreşte, apoi
îi deşiră zoomorf. Îi face păsări. Apoi stol. Sub zare, benele gem, duc
deşălate buza dealului. În sens opus gonesc, încă zvelte, altele.
Zi şi noapte, fără răgaz, roiul de utilaje umblă teleghidat. În nici 12 luni şi-a propus să dea ocol Ecuatorului. De două ori. Cete de oameni însufleţesc drăcoveniile care doboară acareturi, semeţesc gard verde cât vezi cu ochii şi înapoi, sapă şi cară pământ negru, aduc şi răstoarnă argilă aurie, nivelează, compactează, împrăştie bitum în şapte straturi, trasează cifre şi dungi în alb sau în culoarea mierii, tivesc - noaptea sau în crepuscul - marginile orizontului cu o salbă de lumini albe şi câteva stacojii.
Pe mii de metri în lung şi în lat, plusul a devenit minus şi minusul a devenit plus de câteva ori într-un efort colosal care nu poate fi complet scris cu lumină sau ilustrat de cuvinte. De la prima cupă care a muşcat pământul până la arcada de apă sub care a trecut Boeing-ul 737, cam asta s-a petrecut periferic Iaşului din augustul trecut până în augustul acesta. Aşa s-a semeţit şi unit, cu 5 grade rotită, pista veche de nici trei zile cu pista veche de 45 de ani. Fără vestă verde ci cu vestă foto, am fost părtaşi. Am schimbat lentilele din ora magenta până în cea albastră şi anapoda, în slalom printre utilaje şi oameni, într-o altfel de trudă, aceea de a înveli în pixeli efortul de a croi lin şi elastic cea mai modernă poartă a urbei. Cu fiecare declanşare ştiam că devenim părtaşi la naşterea unui edificiu care va schimba destinul oraşului în care am ales să ne naştem. Și să rămânem.
Aştern puţine rânduri nu pentru mine, nici pentru alţii, ci cu gândul la fecioraşii mei cărora le las o zestre virtuală, aşa cum am scris și ilustrat nașterea unui alt edificiu menit să schimbe, în alt sens, istoria urbei și a regiunii, Palas, așa cum ilustrăm în taină un altfel de Iași și așa cum vor găsi, peste mai puțin de o jumătate de veac, în capsula timpului îngropată pe axul orașului, fotografii și mesajul de drag, și poate dor, de la părinții lor.
Pentru Eli-Eli şi Iani-Iani, mistuită de drag, MaMa
Gabriela DOBOŞ alias Scăpărici / PRO IMAGE Photo Agency
22 spre 23 Gustar 2014
Zi şi noapte, fără răgaz, roiul de utilaje umblă teleghidat. În nici 12 luni şi-a propus să dea ocol Ecuatorului. De două ori. Cete de oameni însufleţesc drăcoveniile care doboară acareturi, semeţesc gard verde cât vezi cu ochii şi înapoi, sapă şi cară pământ negru, aduc şi răstoarnă argilă aurie, nivelează, compactează, împrăştie bitum în şapte straturi, trasează cifre şi dungi în alb sau în culoarea mierii, tivesc - noaptea sau în crepuscul - marginile orizontului cu o salbă de lumini albe şi câteva stacojii.
Pe mii de metri în lung şi în lat, plusul a devenit minus şi minusul a devenit plus de câteva ori într-un efort colosal care nu poate fi complet scris cu lumină sau ilustrat de cuvinte. De la prima cupă care a muşcat pământul până la arcada de apă sub care a trecut Boeing-ul 737, cam asta s-a petrecut periferic Iaşului din augustul trecut până în augustul acesta. Aşa s-a semeţit şi unit, cu 5 grade rotită, pista veche de nici trei zile cu pista veche de 45 de ani. Fără vestă verde ci cu vestă foto, am fost părtaşi. Am schimbat lentilele din ora magenta până în cea albastră şi anapoda, în slalom printre utilaje şi oameni, într-o altfel de trudă, aceea de a înveli în pixeli efortul de a croi lin şi elastic cea mai modernă poartă a urbei. Cu fiecare declanşare ştiam că devenim părtaşi la naşterea unui edificiu care va schimba destinul oraşului în care am ales să ne naştem. Și să rămânem.
Aştern puţine rânduri nu pentru mine, nici pentru alţii, ci cu gândul la fecioraşii mei cărora le las o zestre virtuală, aşa cum am scris și ilustrat nașterea unui alt edificiu menit să schimbe, în alt sens, istoria urbei și a regiunii, Palas, așa cum ilustrăm în taină un altfel de Iași și așa cum vor găsi, peste mai puțin de o jumătate de veac, în capsula timpului îngropată pe axul orașului, fotografii și mesajul de drag, și poate dor, de la părinții lor.
Pentru Eli-Eli şi Iani-Iani, mistuită de drag, MaMa
Gabriela DOBOŞ alias Scăpărici / PRO IMAGE Photo Agency
22 spre 23 Gustar 2014
Abonați-vă la:
Postări (Atom)