„Împărtășiri din viață”, 60 istorii în două volume semnate de Carmen Olaru

Gabriela DOBOȘ / Emisiune difuzată în 1 octombrie 2022 / ERCIS FM (https://ercisfm.ro) Are talentul de a scrie, de a sta de vorbă cu foaia de hârtie, de a-și împărtăși gândurile, emoțiile, bucuriile. Este o artistă, nu doar a cuvântului scris, ci și sau poate mai ales a imaginii. Este artist vizual, fotograf și știe să pună lumina pe lucrurile și locurile frumoase din jur, dar în special pe familia ei. Eu spun acum rugăciunile mele C.O.: Gabriela Doboș, te rog să începi să îți spui povestea așa cum ai făcut-o atunci când te-am rugat să îmi trimiți câteva rânduri despre tine. G.D.: O să povestesc așa cum scriu și fotografiez și o să încep prin a spune că, de fapt: Colțurile cojocului haotic, scuturate de mama, au întârziat, nicidecum nu au împiedicat venirea mea pe lume, în primii fulgi ai lui 4 decembrie 1976. Un travaliu nocturn încheiat cu scâncete împletite cu ciripitul păsăretului adunat în Copou, în zorii unei zile de sâmbătă, să mă petreacă. Conștiința m-a găsit pe prispa bunicilor, pe ulițe colburoase, cu păpuși din batice, cocoțată în duzi ori peri, pe ogoare sau alergând aiurea, parlamentând îndelung cu stâlpii satului, cu mințile cele mai încercate de soartă. Îmi preferau naivitățile, iar eu dădeam cu drag zumzetul cetei de copii pe serenitatea șezătorii lor. Școala de cartier periferic Iașiului nu m-a înstrăinat de satul copilăriei, Izvoare, un sat de ceangăi de pe Valea Siretului. Liceul, da. C.O.: Aceasta a fost prezentarea pe care mi-ai trimis-o și pe care ți-am propus să o citești la începutul emisiunii, pentru că e foarte frumos ceea ce scrii. Care este, așadar, drumul tău dintre Iași și Izvoare, satul în care înțeleg că ai crescut? G.D.: Da, sunt toate vacanțele petrecute acolo, sunt amintiri foarte dragi, sunt locuri pe care le revăd cât pot de des. E o întâlnire cu mine și cu perioada aceea plină de candori și cu viața aceea bucolică, pe care nu o mai regăsesc acum și nu o regăsesc niciunde altundeva. E o liniște, e o pace, e un ritual al întâlnirii între rude, vecini, al mersului la biserică, al statului la povești. Ziua de duminică era ziua poveștilor, ritualul de a merge la biserică, dar după aceea în curtea bisericii și în preajma bisericii și drumul spre case era tot timpul unul care dura foarte mult, pentru că oamenii se întâlneau, povesteau, își făceau planuri, povesteau despre copii, despre nepoți. Revenirea de la biserică alături de bunica mea era o chestiune de vreo trei ceasuri. Alergam spre biserică, asistam, firește, la slujbă, dar după aceea, returul era ceva care dura, pentru că erau foarte multe popasuri, păsările acelea pe care le tot auzeam de dimineață până seara, foarte rar liniștea era tulburată de o mașină care ridica praful și se vedea în tot satul, cete de copii gălăgioși, bucuroși, o fericire, o stare pe care nu am mai întâlnit-o, jocurile primitive, pentru că nu erau jucării atunci, ţurca e jocul pe care mi-l amintesc cel mai adesea. Îmi uitasem într-un an, mică fiind, păpușa acasă și ca bunica să-mi facă pe plac, să mă liniștească, dintr-o bertă, dintr-un batic foarte gros și niște ace de siguranță a reușit să facă un sul din acel batic și cu un alt batic să facă așa ca o broboadă. A fost cea mai frumoasă păpușă și culcușul ei, pătuțul ei era într-o tavă de tablă în care se aduna cenușa. Era cea mai frumoasă păpușă, cea mai frumoasă jucărie, peste tot ce aveam, era hand-made și făcută pe loc, era păpușa pe care ea o păstra de fiecare dată când reveneam, și eu intenționat lăsam acasă păpușile mele, pentru că știam că acolo e cea mai frumoasă și autentică păpușă. C.O.: Credința era importantă în familia voastră și te întreb despre rolul pe care l-a avut credința în formarea ta, pentru că Izvoare este un sat din comuna Răchiteni, un sat în totalitate de romano-catolici, din câte știu eu, și cred că acolo s-au pus bazele formării tale. Totuși, copilăria ta e mai mult Izvoare sau Iași? G.D.: Sunt născută în Iași, copilăria mea, prima parte a copilăriei, îmi amintesc satul, e amintirea cea mai pregnantă. De fapt, liceul este perioada în care am petrecut mai mult în Iași și m-am și despărțit de satul copilăriei. Bunica maternă este cea care a avut un rol decisiv, ea este cea care avea grijă să ne rugăm, să mergem la biserică, să ne primenim, să facem fapte bune, să recunoaștem greșeli, să cerem iertare atunci când este cazul, era foarte, foarte atentă la valorile acestea. Și bunicul avea intervenții, bunicul era un tip foarte hâtru, un tip de o inteligență cum doar țăranii autentici o au, el a fost jandarm, a fost singurul țăran care știa să scrie, avea o caligrafie extraordinară, scria doar cu cerneală mov și a participat la ambele războaie mondiale, el era cel care de fapt scria și citea scrisori soldaților.Era în spatele frontului, avea un rol decisiv, pentru că - am și scris la un moment dat câteva rânduri despre el-, spunându-i că i-am moștenit caligrafia sau dragul de a caligrafia, că am această obsesie de a scrie cu stilou cu cerneală violet și că îmi amintesc că povestea despre faptul că el redacta scrisori. Și întors acasă, tot el ajungea să citească familiei scrisorile celor care nu s-au mai întors. Era un tip de o inteligență sclipitoare și, din când în când, venea și puncta anumite lucruri în atitudinea bunicii față de grija noastră de a merge la biserică, de a spune rugăciuni, de a respecta sacramentele. De exemplu, bunicul mergea mai rar la biserică, dar când trecea prin fața bisericii, ridica de fiecare dată căciula. Era ca un ritual sacru pentru el. Când stătea la masă, capul era tot timpul dezgolit, făcea semnul sfintei cruci, spunea rugăciuni în sinea lui și când îl întrebam ce spune, voiam să văd dacă spune aceleași rugăciuni, îmi spunea: Eu spun acum rugăciunile mele. De la el am plecat cu ideea asta și eu acum mă rog într-un fel foarte personal, rugăciunile mele sunt ceva ce nu aș putea să repet, sunt ad-hoc, sunt niște mulțumiri și niște rugăminți pe care le am în funcție de context. C.O.: Am înțeles că acolo la Izvoare au fost puse bazele a ceea ce ești tu și familia ta, vom ajunge în discuția noastră și la actuala ta familie. Dar nu mi-ai spus despre familia ta, dacă mai ai frați și ce pasiuni aveai în copilărie, ca să înțeleagă ascultătorii din ce s-a născut artistul de astăzi? G.D.: Am o soră mai mare cu un an și opt luni decât mine. Vacanțele, firește, le petreceam împreună la bunicii materni și paterni, pentru că ei viețuiau în același sat, în satul Izvoare, pe atunci comuna Mircești, ulterior a devenit comuna Răchiteni. Am fost o fire rebelă dintotdeauna, am fost un om care a revoluționat într-o oarecare măsură părinții, am fost mai curajoasă și spuneam lucrurilor pe nume. Asta nu a fost o postură comodă pentru ai mei, pentru că eu democratizam într-o oarecare privință și sora mea se bucura de aceste privilegii pe care le dobândea dintr-odată. Artistul s-a născut în liceu, când mi-am dat seama că e ceva în plus, pentru că aveam altfel de preocupări și lecturi, și cultură muzicală. Bazele se puneau într-o perioadă interesantă, după Revoluție, când aveam acces la mai multe informații și la mai multe acorduri muzicale. Visam să fac design vestimentar, intenționam să fiustewardesă, de aia m-am și dus la liceu să studiez engleză și franceză, pentru că gândul meu, dorința mea și bucuria mea de a hoinări de atunci își trage seva de fapt din copilărie. Plecam de capul meu pe ulițe, prin sat, să descopăr, mă uitam la arhitectura rurală, la oameni, studiam de la distanță, eram într-o documentare pe care mai târziu o conștientizam, dar eu mă încărcam, de fapt, cu foarte multă energie. C.O.: La vremea primelor opțiuni privind drumul tău, cum a fost, cu cine te-ai sfătuit și cum ai decis ce vei face?Te invit mai întâi să citești încă un fragment din povestea ta. A fi jurnalist devenise un stigmat G.D.:Abia împlinisem 13 ani când democrația lua locul comunismului. Nu trăisem libertatea să mi se pară greu de îndurat copilăria de până atunci. Liceul „Garabet Ibrăileanu” m-a îmbogățit cu oameni, trăiri, experiențe, descoperiri și obsesii care nu m-au părăsit: cuvântul, muzica și dragul de a hoinări. Cei cinci ani de facultate (Geologie-Geochimie la Universitatea „Al. I. Cuza”) s-au împletit cu jurnalismul. Atât de puternic a fost virusul gazetăriei încât încă mă frig degetele, deși nu mai am antet media de prin 2008. EvenimentulZilei, Jurnalul Național, Adevărul, Gândul și România Liberă au fost periodicele naționale la care am redactat aproape 13 ani, fiind corespondent local și regional. Dar au fost și Expres Magazin, Opinia Studențească, emisiunile TV sau editarea știrilor la televiziune și la radio, scrib la agenție națională de știri, apoi fotografiile iscălite la Gazeta Sporturilor, MediafaxFoto, Intact Images și Reuters. Anticipând stigmatul de a fi jurnalist, am ales comunicarea, devenind PR Officer, pentru mai bine de patru ani, la cel mai mare dezvoltator și administrator de mall-uri, lifestyle centers și proiecte de regenerare urbană din estul Europei, Grupul Iulius. C.O.: Povestea continuă. Și am ajuns la acel moment al opțiunii, când ai decis și de ce, cum ai ales facultatea de Geologie? G.D.: A fost o joacă în liceu, un domn profesor mi-a spus că dacă particip la Olimpiada de Geografie, ar fi pentru prima oară când liceul ar fi reprezentat și aș putea să ajung chiar până în etapa națională, a fost o ambiție. Pentru mine a fost foarte ușor, îndrăgeam foarte mult geografia. Ușor m-am calificat la etapa județeană, am ajuns la Olimpiada națională de Geografie de la București, în anul respectiv. În momentul acela mi-am dat seama că geografia este calea mea și se apropia de dorința mea de a fi stewardesă și de a călători, de a hoinări. A urmat o admitere foarte grea, fără precedent, cu 17 candidați pe loc la Facultatea de Geografie. Spre stupefacția mea, am fost prima care a picat acea competiție, am fost prima sub linie și pregătită de trei profesori, eram ca și intrată, dar a fost o capcană într-una din cele trei geografii pe care le-am dat atunci, eu eram convinsă că am depășit cu brio acea capcană, din păcate, nu. Aveam să constat peste ani că a fost mult mai bine că s-au petrecut lucrurile așa, și dacă nu s-ar fi întâmplat lucrul acesta, n-aș fi ajuns să îmi caut un job, dar nu orice fel de job și să scriu la Evenimentul zilei București, într-o competiție despre iscusința de a documenta, de a redacta și de a rezista programului. În câteva luni eram dependentă de jurnalism, mi-a plăcut. Anul următor n-a însemnat pentru mine decât să lecturez materia și am zis că nu mai fac eforturi extraordinare de a merge la admitere, că după mine poate să fie și bara, ceea ce s-a și întâmplat- am fost ultima admisă în anul respectiv, însă la Geologie-Geochimie. A fost o pasiune pe care am urmat-o cale de 5 ani în facultate, foarte grea, cu 14 examene într-o sesiune, pentru că teoria era total diferită de practică. Dar în paralel lucram la Evenimentul Zilei București, după care a urmat Jurnalul Național, am fost chemată la ziar de Marius Tucă, a fost perioada în care am experimentat cel mai mult reportajul și apoi a fost o altă ofertă de destin, după domnul Daniel Condurache, cel care m-a încurajat să scriu și să rămân la Evenimentul Zilei, o altă ofertă numită Cristian Tudor Popescu, pentru că în urma unui interviu pe care îl realizasem pentru o publicație locală, comunicând o perioadă cu dumnealui, mi-a spus: Ce-ar fi să vii laAdevărul? Vorbim de prestigioasa redacție, eram cel mai tânăr corespondent, nu erau mulți corespondenți la momentul respectiv, la interviu îmi amintesc că mi s-au dat șase județe, urma să scriu de la cultură la sport și am refuzat Bacăul, pentru că era un stigmat la momentul respectiv, era clanul Sechelariu, care crea niște dificultăți, niște provocări, și mi se părea suficient să scriu pe cinci județe. Și am prins și schisma cu Gândul în 2004-2005, iar în 2008 am decis să părăsesc presa scrisă, pentru că eram amenințați foarte mult cu online-ul și pentru că a fi jurnalist devenea un stigmat, era foarte greu, nu mai era atât de respectat acest statut. C.O.: De ce spui stigmatul de a fi jurnalist? G.D.: Atunci când mă legitimam și făceam anchete foarte grele, foarte serioase, aveam întreaga participare și reușeam să fac niște materiale dificile. După aceea, nu mai conta de unde ești, jurnalistul risca să fie bătut, camera să-i fie aruncată, nu mai conta, oamenii treceau pe lângă tine, cumva nu mai aveai credibilitate. Se reducea foarte mult la esență, materialele mari nu mai erau cele care ocupau spații în publicațiile imprimate, online-ul e acum informație redusă la esență și perioada de glorie a jurnalismului, din punctul meu de vedere, apunea. Fotografia e contaminare prin mariaj C.O.:Înțeleg ce-mi spui, dar nu a mai apărut niciodată vreun gând să cutreieri în continuare munții, ai renunțat total la ideea de a hoinări, adică de a fi geolog? G.D.: Din timpul facultății știam că nu voi profesa, Geochimia era singura secție din România, se putea lucra atunci doar în zona diamantiferă, în Johannesburg, în Munții Ural, la NASA sau undeva prin Rusia, adică erau maximum cinci variante pentru a practica Geochimia, dar fiind o pasiune, am vrut să o duc la bun sfârșit și să-mi iau diploma. Virusul gazetăriei mă cotropise atât de mult încât știam că nu voi mai profesa de fapt, motiv pentru care am mai făcut o facultate, Ştiințele Comunicării. Și fiind fotografia tot mai prezentă în viața mea, pentru că eu afirm că la mine fotografia e contaminare prin mariaj, soțul meu fiind fotograf imediat după Revoluție, lucrând, firește, pentru mai multe publicații. În momentul în care documentam materiale, simțeam nevoia să pun și eu mâna pe cameră și să fac și o fotografie altfel decât făcea el sau fratele lui, cu care mai mergeam la documentarea unor materiale. Și încet-încet am prins curaj într-atât încât ajunsesem să șofez, să documentez, să redactez, să fotografiez, să editez și în final să fiu un fel de one man show, ceea ce jurnaliștii sunt în ziua de astăzi, pentru că ei trebuie să fie un pachet, nu mai e un jurnalist ultra-specializat. Și așa am prins drag de fotografie. C.O.: Dar până la fotografie, vreau să te întorc la jurnalism, pentru că ai făcut și presă scrisă, ai redactat știri, ai fost corespondent, după cum ai spus, dar ai fost și în zona audio-video, ai realizat emisiuni de radio, de televiziune. Dintre toate aceste domenii, pe care cu siguranță le-ai șiaprofundat în timpul facultății, cel puțin la modul teoretic, care ți-a rămas mai aproape de suflet? G.D.: În primii 5 ani de gazetărie mi-am propus să trec prin tot ce înseamnă media, am fost și editor de știri, am avut și emisiune TV, foarte dragă televiziunea, însă reportajul scris este marea mea dragoste. Dacă ar fi să mă întorc și, cum spuneam, mă frig tot mai tare degetele, aș vrea să scriu doar reportaj și să petrec suficient de mult timp cu interlocutorul, cu subiectul, astfel încât să pot să prind esențe și să le împărtășesc mai departe, nu doar cu pixul, ci și cu pixeli, adică să și fotografiez. Reportajul este marea mea dragoste, practic, scrierea literară. C.O.: E foarte interesant pentru că sunt tot mai puțini jurnaliști care abordează acest domeniu al reportajului scris, acest gen publicistic dificil, de altfel și o admir pentru modul în care scrie și pe ieșeanca noastră, Otilia Bălinișteanu, și ea scrie foarte bine reportaj de presă scrisă. Din păcate, nu prea mai vine nimeni din urmă sau cel puțin nu am descoperit eu. Ajungem la fotografie, dar vreau să te rog să citești ultima parte a acestui altfel de CV pe care mi l-ai trimis. G.D.:Din 2012, fotografia cartografiază destinul meu. În anul trei la cea de-a treia facultate (după Științele Comunicării a urmat Foto-Video) am născut cel de-al treilea fecior. A urmat un master în artă contemporană încheiat, în 2021, cu disertația care a ilustrat copilăria... copiilor mei, în fapt a dus în vizual mintea lor suprarealistă. Deși fotografia îmi ocupă mai tot timpul, cochetez cu ideea de a reveni în presa scrisă, pentru a înveșmânta în cuvinte și în pixeli exclusiv frumosul, binele și autenticul. Hoinăresc cât pot de mult între hotare și, o dată la doi ani, pe un nou meridian. Cele mai îndepărtate puncte cardinale pe itinerariul meu fotografic: India și Maroc. Sper că urmează Etiopia și Madagascar. C.O.: De ce nu? Așadar, ai intrat cu totul în zona fotografiei, prin mariaj, după cum ai și spus, Radu Aniculaesi fiind de mai mult timp fotograf și te-a molipsit. G.D.: Da, imediat după Revoluție el a prins și apusul fotografiei analogice și răsăritul fotografiei digitale. Asta m-a încurajat foarte mult pe mine să experimentez pentru că nu mai era o risipă de materiale. Fotografia digitala, practic, m-a încurajat să experimentez foarte mult și în plus, având imediat rezultatul, puteam să rectific imediat, dacă era ceva de rectificat, într-atât încât acum e ceva instinctiv. Camera foto se setează instinctiv, așa cum de multe ori poate șofăm și ajungem din punctul A în punctul B, fără să fi filtrat, conștientizat prea bine etapele, pentru că le facem instinctiv. C.O.: S-a renunțat total la fotografia analogică, mergem numai pe fotografie digitală? G.D.: Există nostalgici,fotografia este oricum un hobby foarte costisitor și sunt foarte puțini care încă fotografiază pe peliculă și developează în regie proprie sau poate mai găsesc laboratoare unde să developeze pelicule. Aparatele digitale însă nu au reușit să ajungă la performanța peliculei și, deși este intenție, dar pe departe putință să ajungă la performanțele ochiului uman de a se adapta și de a capta, surprinde imagini. Noi nu mai practicam fotografia analogică, avem în schimb aparate, echipamente de suflet, pe care le păstrăm ca într-un soi de muzeu personal. Și acum, fotografia digitală, tot ce apare, tehnica de ultim moment și de multe ori cu un pas înainte... Pentru că având o profesie, fiind un business- fotografia, e clar că tot timpul trebuie să fim cu un pas înainte și în privința cunoștințelor și în privința echipamentelor. C.O.: Așadar, voi din asta trăiți, faceți fotografie și o faceți la un nivel performant, v-ați impus, cel puțin pe piața ieșeană, tu și Radu sunteți două nume foarte bine cunoscute și respectate. De ce Gabriela Doboș-Scăpărici, pentru că lumea așa te știe? G.D.: Mă știe într-atât, încât aproape că nu mai răspund la numele meu. Scăpărici e o găselniță de-a lui Radu, așa e de foarte multă vreme, pentru că am reacții rapide, câteodată soluții geniale, cum spunea el, am aceste sclipiri. Deși Scăpărici este personajul masculin, licuriciul din Maria Mirabela, lui i s-a părut că mi se potrivește și toată lumea-mi spune Scăpărici sau Scăpă, până și părinții mei și copiii mei așa mă strigă. Adică: mama, mami, Gabi… foarte rar spre deloc. Sublimii pui de Scăpărici C.O.: Și am ajuns la copii, pentru că am spus că în ultima parte a emisiunii vreau să vorbim despre familia ta și, de altfel, în poveste spui: Anul III de facultate a însemnat și cel de-al treilea fecior, deci a apărut în poveste al treilea fecior, Mati, juniorul familiei:Tălmăcit, prenumele lui înseamnă „Dar de la Dumnezeu”. Reproduc un dialog între Mati și mama lui,Scăpărici, postat pe o rețea de socializare: Scăpă: - Mati, ce este un flamingo? Mati-Mati, 6 ani: - Flamingo este o cioară de apă roz. Dar aș vrea să vorbim și despre primii doi dintre Sublimii pui de Scăpărici. G.D.: Da, este un album foto pe care l-am intitulat așa, am postat candorile lor și am și ilustrat cât am putut. E ca o zestre virtuală, pe care eu o las pe această rețea de socializare și pe un blog personal. Elias este întâiul fecior, e atât de înalt încât nu pare copilul nostru, are 17 ani și 1,90m, este pasionat de arhitectură, el este cel care s-a specializat în perspectiva aerului, în perspectiva păsării. El face fotografie aeriană în ProImage și partea de video. C.O.: Deci el se va ocupa de ciorile de apă roz, flamingo, de undeva mai sus! G.D.: El le va surprinde cu drona și Matias le va povesti. Elias, de aproape 3 ani de zile are brevet de pilot de dronă și fotografiază din această perspectivă proiecte care regenerează orașul. Și face și fotografii, a avut și expoziții personale, în turele noastre foto, pe rând l-am luat cu noi, a fost cu Radu în Zanzibar, a fost cu mine în Maroc, și înainte de pandemie urma să urce Everestul cu Radu, pentru că Radu a fost în Nepal și voia să meargă pe cel mai frumos traseu de tracking din lume, dar e un proiect amânat, nu e un proiect anulat. C.O.: Dă-mi voie să citesc ce ai scris, gândurile, rândurile postate de tine despre Elias: Elias = Ilie (Prooroc din Vechiul Testament, profet în toate cele trei religii abrahamice).Ilie, o divinitate solară şi meteorologică în viața sa... pământeană. Pre-adolescența se face vinovată de tunete, trăsnete, ploi torenţiale şi incendii interumane. Leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde şi când să bată grindina în relațiile cu cei care nu îl plac...Cutreieră ziua pe unde vrea și modelează din vatelină toți elefanții scămoși, țestoasele, rinocerii și girafele de pe cer... Îi place mirosul de busuioc, adoră merele dulci și face față cu dificultate cosânzenelor care și-l imaginează ursit. G.D.: Da, am această obișnuință ca de ziua lor sau atunci când sunt onomasticile, să le las rânduri și gânduri pentru târziul vieții lor. Perioada aceasta e o perioadă în care ei nu apreciază aceste rânduri, dar peste ani vor căpăta sens și drag și poate dor, pentru că nu știm ce urmează. Și în felul acesta le las urme, cum de altfel le-am lăsat și în Capsula timpului- proiectulIaşi 600, pe atunci erau Elias și Ianis doar, Matias nu se hotărâse dacă să vină la noi, și le-am lăsat câteva cuvinte și fotografii în această capsulă, și sper ca atunci când această mărturie peste ani se va deschide, să își găsească afecțiunea mea exprimată altfel. C.O.: Și al doilea fecior descris de tine: Ianis:Artist/Biciclist/Calamburist/Futurist/ Esențialist/ Exagerist/ Idealist/Înțelepțist/Optimist/ Parabolist/ Scenarist/ Telefonist/ Trăirist/ Trăncănist/ Visătorist/ Vizionarist/ Zăpăcist Paisprezecist- pentru 14 ani pe 10 cireșar. Iani-Iani, decarul și secundul din trio. Cel mai scămos și mai frumos Iani-Iani din toate sistemele solare! Iani-Iani, te binecuvântează MaMa: ani-lumină mulți, înzestrați, fericiți! Fusese ziua lui. G.D.: Le las aceste rânduri și îmi povestesc, sunt persoane care citesc, mămici mai cu seamă, sau chiar și colegi, și sunt așa emoționați. La început spuneau: E ziua mea, te rog să nu mai postezi nimic! Ianis oricum iubește anonimatul, dacă ar putea să fie transparent ar fi perfect, dar acum văd că prinde și el drag și curiozitate de ceea ce-i las scris. C.O.: Deci, el tot Liceul de Artă… G.D.: Clasa a IX-a Design, a fost o cumpănă trecută de curând cu el, primul admis pe proba de talent, l-a mâncat mediul și pe el, pentru că Elias, inevitabil a fost influențat de context. Acum să vedem cu Mati ce va fi, pentru că el pare tot în zona asta să aibă aplecare, face benzi desenate, experiențele lui și mai ales emoțiile le sintetizează pe niște foi A4 împăturite și e o cursivitate acolo, sunt niște foi care se răsfoiesc și sunt benzi desenate de el. C.O.: Iată, de la 6 ani, Matias își încearcă talentul. Am inventat o mașină a timpului! Cum v-au schimbat copiii viața și prioritățile ție și lui Radu, pentru că noi glumim, ne bucurăm să citim aceste rânduri minunate scrise de tine, dar nu e ușor să fii într-o casă cu patru bărbați, până la urmă, mai mari sau mai mici? G.D.: Da, matriarhatul a fost fără nicio șansă de reușită să se reîntoarcă, oricum, avem un cățel și am zis că poate în felul ăsta echilibrăm balanța. Nu e ușor, e o provocare, sunt universuri paralele și n-apuc niciodată să mă plictisesc. Ei sunt antagonici, băieții sunt precum apa și uleiul, sunt în același mediu, dar sunt total diferiți. Mi-e foarte greu câteodată să mă pliez pe ceea ce își doresc, fac față cu greu, dar mi-au dat foarte multe semne, ei sunt profesorii mei.Faptul că am devenit mamă când eram jurnalist și proaspăt mămică, am zis: Copilul are nevoie de o mamă! Și oricât de tembelită aș fi de virusul gazetăriei, totuși am o datorie față de acest copil și am anunțat că voi ieși din presă. Lucrând în comunicare și știind că intru la program la ora 9:00, dar niciodată nu știu când termin programul. Am avut o experiență interesantă, îi făceam baie într-o seară și mi-a spus: -Am o taină, pot să ți-o spun? Zic: -Te rog, în mare secret. -Am inventat o mașină a timpului. Avea 4 spre 5 ani. Și spun: Ce să facă această mașină a timpului?-Această mașină a timpului să mărească timpul când ești cu mine și să-l micșoreze când nu ești cu mine! Picioarele au devenit de lut și l-am întrebat, aproape scâncind: -Și funcționează această mașină a timpului? Mi-a spus: Nu știu, încă îi fac probe!Și aceea a fost demisia mea. De fapt, copilul strigă după mama lui, are nevoie mai mare de prezența mea. Am anunțat că plec din comunicare după 4 ani și jumătate, tocmai ca să petrec cât mai mult timp cu ei. Demisia aceea a însemnat a treia facultate, al treilea copil, Mati, cel care a venit când trusoul nu mai exista, trusoul băieților mari. În plus, ne-am trezit că în ziua în care am dat mobila din camera copiilor, care era o mobilă foarte frumoasă, colorată, cu forme geometrice, am aflat că sunt însărcinată. Practic am luat-o de la zero cu totul. Și apropo de credință și de semnele pe care le-am primit, au fost atât de multe certitudini când eram proaspăt mămică și-l aveam pe băiatul mijlociu, mezin pe atunci, în brațe, trăiam acea stare de serenitate și de frumusețe, și de liniște, și de preafrumos și spuneam: Ce frumoasă-i experiența asta, ce-ar fi dacă aș mai trăi o dată momentele acestea?Și am zis: Nu, nu, nu e momentul, pentru că acum am o problemă medicală și n-am voie, nu e bine să se întâmple asta! Și au trecut 8 ani până când eu am amânat o intervenție chirurgicală laparoscopică,era ceva destul de ușor. Și în momentul în care corpul meu a fost pregătit a apărut Matias.Pentru că eu am trimis acel gând și, când corpul meu a fost vindecat, Matias a așteptat destul de mult, vreo 8 ani, dar când ne-a ales, am zis: Uite încă o dovadă!Și e un copil perfect, un copil liniștit, atât de ușor de crescut, asta a fost încă o dovadă. Și au mai fost momente în care am zis că Dumnezeu e aici, e cu noi, cu mine și ne protejează și e atât de iubitor și de bun. C.O.: Mă gândeam că Mati a beneficiat din plin de tine ca mămică, pentru că deja erai freelancer și probabil ai avut mai mult timp pentru el. Îmi spuneai că încerci să duci mai departe ceea ce făcea bunica ta cu tine, adică să-i apropii de biserică, i-ai botezat pe doi dintre ei chiar aici, la noi la Catedrală. Îmi place și lookul pe care îl au toți trei băieții tăi, cu părul lung, non-conformiști, dar și voi aveți o imagine binecunoscută în târg. Mi-a făcut mare plăcere să avem această discuție, voi continua să citesc ceea ce scrii despre familia voastră, despre copii în special. Aștept să văd următorii artiști ai familiei, pentru că, până la urmă, veți fi o familie cu cinci artiști. G.D.: Da, așa este, oricum toate candorile lor le-am scris și le-am și ilustrat, peste ani își vor vizualiza copilăria, pentru că folosind moda ca pretext, toate candorile lor scrise de mine au devenit imagine. C.O.: Artistul fotograf Gabriela Doboș-Scăpărici scrie despre frumoasa ei familie: Ador cuvintele îndrăgostite, dar când vine vorba să îndrăgostesc cuvinte despre și pentru AI MEI, mă pierd. Așa că vă arăt pixeli îndrăgostiți de și cu AI MEI: Eli-Eli, Iani-Iani, Mati-Mati și Radu-Radu. La Librăria „Presa Bună” găsiți cartea 📖 „Împărtășiri din viață” (volumul I și II), autor fiind Carmen Olaru. Cele două volume au fost tipărite de Editura „Presa Bună” și cuprind 60 istorii de viață ce merită împărtășite.