luni, 7 mai 2018

Deca-șeherezadele Marocului / 2018

1. Despre ieri, mâine. Adică... acum.
Albastru Majorelle, Medina, cărămiziu, auriu, căpșuniu.
Ambră, mosc, iasomie albă, eucalipt, exhalații urbane.
Triluri, eșapamente, tobe, mieunături, teatru sonor.
Ceai de mentă, suc de portocale, tajin, cușcuș, clătite cu miere.
Țesături, moschei, argint, ceramică, floarea-vieții.
Marrakech sau cinci repere pentru fiecare dintre cele cinci simțuri. Prima zi din a doua oară.


2. Muftiul cheamă zorile după ce păsările rostesc trilurile de marți. În jallabia ponosite, înfrigurate și îngândurate, puține siluete pășesc pe ulițele medinei. Soarele trimite raze arămii abia după ce norii uită de el. Măturoaie adună pe alocuri gunoiul de peste noapte, iar câțiva stropi de apă culcă – mai mult pe ici decât pe colo – praful pe caldarâm. Din ce în ce mai mulți măgăruși aleargă sprinten cu poveri și își lipesc urechile de spate la fiecare claxon sau accelerație de motocicletă. Biciclete imperceptibile alunecă pe lângă ziduri și uși ferecate. În minute devenit clipe, ulițele abia se recunosc. Prăvălii ambulante schimbă peisajul. Și relieful. Țesături de-a valma cu marochinării, giuvaiergii și mirodenii colorează și parfumează deopotrivă. Medina devine termitieră. Arabescurile acustice, aromele împletite cu miesme desăvârșesc împrejurul. Cu pavajul știrb, marea piațetă este arena saltimbancilor cu maimuțe, șerpi și henna. Care imense cu sucuri reci, cafenele pe verticală și prăvălii îi inventează o formă. Pare să fie trapezoidalo-romboidalo-octogonală. După ce soarele s-a plictisit să mai fie perpendicular, arena devine timid un restaurant internațional... cu specific arăbesc. În meniu, legume aburinde, carne incert preparată și... nori. Pale de vânt devin rafale după ce prind puteri pe sutele de ulițe. Frigul este numitorul comun al ceasurilor de marți. Pe mâine, Marrakech!

3. Același soare se ițește cu un grad peste ieri. Pășește trândav pe boltă. Nu înainte să stârnească vrajba între ciripitoare cafenii, vrăbii și zebre africane... înaripate monocrom. Îi place să arunce cu raze în unii trecători. Se distrează alungindu-le nefiresc trupurile. Bicicletelor le face patru roți și cailor opt picioare. Norii și-au dat întâlnire peste Atlas. Asta îi face pe unii mai veseli, pe alții mai ocupați. Mirosurile de dimineață sunt triste. La prânz se ascund în nări parfumurile solide la vânzare, iar cele de seară fac nor de mirodenii peste Jemaa el Fna. Lipsesc puține țări. Ne-am înțeles ce hartă să desenăm cu pașii în labirintica medină. Stridentul marketing vocal al localnicilor este străpuns doar de percuțiile metalice, tobe care cântă pielea cămilelor și voci aproape de transă. Stomatologia medievală dispare când ultimul restaurant este încărcat într-un cărucior cu pneuri. Pe mese închipuite stau carii în dentiții ce par de cămilă. Un felcer cu patent vinde, zâmbind, extracții. La lumina soarelui sau la conul de lumină al unui bec cu gaz poți să rânjești însângerat și să vorbești franjurat când afli cât de costă. Bonus primești o placă unisex, bună în apusul vieții. Inshallah, Marrakech!

4. Înainte să adoarmă, felinarele se miră de goliciunea Medinei. Cu puține ceasuri îndărăt toate continentele mușuroiau în bazarul multicolor ucis, după apus, de restaurantul cât o galaxie aburindă. O liniște nefirească face păsările să-și uite trilurile. Pavajul lucește în lumina de miere pe care o străpung împovărată de propria-mi umbră. E ultima dimineață din a doua oară în Marrakech. Las moțăind clădirile înveșmântate în cărămiziu grunjos, terminate cu scărițe în chip de dune stilizate, laitmotiv în fațadele, tâmplăriile, cusăturile și prăjiturile magrebiene. Atlasul cu zăpadă veșnică privește circular peste Maroc de la altitudinea vârstei sale. E tânăr. Încă suie la peste patru kilometri și jumătate față de Atlantic. Serpentinicul drum apropie viețuitorii medievalei cetăți Ait-ben-Haddou de pulberea vestică a Saharei. Cactuși care zâmbesc prin flori sângerii și bolovani scămoșați de mușchi extratereștri căptușesc versanți metamorfici. Puțini copaci atârnă de stâncării, lăsând la vedere suferința geologică. Prin roșcat, felii verzi de rocă fac plecăciuni în fața șisturilor pământii. Grafitul face efecte disco în bătaia Soarelui. Turnurile termitieră perforate pentru ventilație, cu sculpturi în paie și lut, cu suișuri istovitoare pline cu prăvălii colorate complementar, îmbracă stânca uitată de eroziune. Calea Lactee bombează în orizontală pătura de stele și îmi umple sufletul cu pixelii magici ai Ait-ben-Haddou-ului. S A H A R A, ne îmbrățișăm mâine!

5. Atlasul – munții care păzesc Africa în colțul de nord-vest – devine pulbere în nici 500 de kilometri. Dune crestate răsucite anapoda de vânt îi ascund stâncăriile, grohotișurile și bolovanii. Trăiesc acum, ca pudră, în Sahara. Practic, Atlasul își duce zăpezile permanente în nisipul arid. Viețuiește oriunde își dorește în imensele furtuni de praf când dau ocol Pământului. Merzouga este hotarul unde dai măgarii pe dromaderi, clădirile pe corturi, arbuștii pe smocuri răzlețe de iarbă pipernicită, culorile curcubeului pe roșiaticul infinit, umbra pe soarele toropitor, wi-fi-ul pe harta stelelor. Linia orizontului face noduri, suie și cade între munții prăfoși. Soarele nu lipsește în nici într-o zi. Se dă în spectacol devreme. Auriu în zori, se prăbușește la apus stacojiu, lăsând S A H A R A să urle, în a triliarda zi și în a triliarda noapte, după apă.

6. S A H A R A: Soarele - Aprinde - Hotarul - Acum – Răsună – Ardoarea. Inima deșertului palpită laolaltă cu a mea...
Textul acesta trebuie... ascultat. Cineva să îl citească pentru tine. Închide ochii. Ascultă muzica. Iată partitura... Pielea cămilelor sună grav din degetele unor berberi. Tobele sacadează. 1,2,3. 1,2,3. Când te aștepți mai puțin, o voce masculină străpunge ritmul de îți rupe sufletul. De pe cea mai semeață dună, cu jallabia de un ceriu fără cusur paspoalat în nisipiu, cu turbanul care trădează direcția și furia vântului, smulge din el un urlet de dor. Castaniete marocane gigantice încep să lovească, metalic, același ritm. Îl schimbă și îl strecoară între scâncete. 1,2,3 urmat de 1,2,3. Cânt solistul își trage sufletul, tobele pitice tresaltă. Își împrumută note. Vibrează cu un ton mai jos, apoi se cațără pe portativ. Percuția rulează în buclă. Și metalul a rămas în cântec. Finalul este dedicat celui care știe să plângă note acum hipnotice. Ați simțit iubirea? Dacă nu, să vă cânte cineva drag.
De vreo cinci ani, port S A H A R A în mine. Și cu mine. Macrometric, s-a strecurat în sufletul meu. Micrometric, în camera mea foto. Și în trepied. Am adus praful să își întâlnească particulele dragi. Și să plec cu altele. Să le promit și lor că revin. Tot de atâta timp, același cântec răsună când gândul ajunge în locul în care am prins stelele de un colț și Luna a născocit un relief nocturn doar pentru mine. Acum și pentru voi. Pe aceeași partitură...


7. În S A H A R A, pătura de stele se sprijină pe un Everest de pudră. Mă și mir că poate să o țină. I-am numărat becurile celești. Sunt la fel de multe precum boabele de nisip. O stea are ca soră o granulă. Când i se face dor, cade. Își trage sufletul înainte ca o furtună să o înalțe și Luna să o scânteieze din nou. Altfel scris, fiecare stea este o granulă de nisip care lucește noaptea pe boltă, iar fiecare granulă de nisip este o stea care se aprinde ziua pe dune. Când pătura stelară apune, răsare luciul din pardoseală. Stelele și nisipul nu prea se odihnesc. Calea Lactee mosorește licuricii, iar vântul plimbă, nehotărât, praful. Să îl facă dealuri? Să îl uite în văi? Să îl ducă în lume? Pernuțele dromaderilor fac propriul relief. Dune liliputane strâng ca niște chingi efemere deșertul. Îi dau ocol sau îi festonează periferiile. Docile, creaturile acestea te învață să devii calm pentru că aici timpul curge altfel. Berberii le duc de căpăstru și le aiuresc busolele. După ce soarele adoarme după o dună, dromaderii își aleg o stea care să le lumineze odihna. Își lungesc gâtlejul și rumegă în foiala nisipului umblător.
S A H A R A era tulburată, astăzi. Sucirea acelor de ceasornic a găsit-o în cămașă de pudră albă. Doar berberii știau drumul care privea spre Atlas. Nici Soarele nu aveam habar din ce parte o să îmi poarte umbra. Să fi fost tulburată că am stat atât de puțin? I-am șoptit că revin, să readuc acasă particulele de nisip care m-au ales să le trec Gibraltarul.


8. Marocul are punctele cardinale scurte. Orașul Fes s-a așezat pe singura diagonală lungă, cea care leagă intercardinala SV de NE. Este un oraș vechi și blând. L-am prins într-un anotimp incert, cu nopți iernatice și zile deșertice, cu flori timid înflorite și vânturi iscoditoare. Medina îi este mai strâmtă decât a Marrakech-ului dar la fel de pestriță, colorată, aromată de mirodenii și pestilențiată de tăbăcării. La parter, cam aceleași mărfuri se târguiesc după răsăritul Soarelui, iar pe terase orașul pulsează mult după ce apune Luna. Superbele riad-uri au pereți comuni triști, străpunși de ferestre puține și mici. Unele sunt învecinate prin ulițe întunecate, late cât un om. Interioarele sunt răcoroase, înalte, dichisite, camere nebănuit de spațioase. Arta magrebiană este captivă în pardoseli, ferestre false, uși vitrate, murale filigranate. În contrast debusolant sunt clădirile moderne care căptușesc acest leagăn al civilizației africane, prisăci cenușii cu antene parabolice dese, cocoțate la înălțimea celor 350 de minarete din Fes.

9. În van s-a străduit Soarele să se dividă în șapte culori spectrale, ori omul să născocească pigmenți. Nici o nuanță și nici un ton nu i-a scăpat albastrului în Chefchaouen. Pentru mine, este felul cerului de a trece prin toate stările lui sufletești. Pentru băștinași, este culoarea Raiului, locul în care vor ajunge negreșit, intermediați de moschei. Nici nu au altfel cum. Minaretele priponesc în toate colțurile și în punctele de forță cetatea deșirată pe fațada sudică a unui pinten metamorfic. Muftii se întrec în incantații de cinci ori în mersul firesc al unei zile urmărite de noapte. La fiecare rugăciune diurnă, păsările uită să mai cânte, turiștii rămân catatonici, iar supușii care râvnesc la albastrul absolut sunt perfect aliniați în moschei, cu fața spre Mecca. Nocturn, muftii tulbură vise, pun capăt coșmarurilor ori le cântă celor care le așteaptă ruga amplificată cu... distort. Pavajul, pereții, tâmplăriile, zăbrelele, urzelile din lână sau mătase, jardinierele, fântânile, mașinile, reflexiile, chiar și pietrele care fixează uși, toate trec de la albastru ceriu la albastru electric. Și invers. În contrast sunt doar pisicile portocalii, turiștii dichisiți complementar ori vreun apus anapoda care devine, prin roșu, galben ori portocaliu. Măgăruși cenușii și pufoși, struniți cu funii albastre, suie sprinten pe potecile cerii, împovărați cu prundiș, ciment, gunoi ori te miri ce. În susul cetății umblă mai des, feriți de turiștii care colcăie în miezul sau în josul medinei, înnebuniți să plece cu trofee fotografice. Până târziu în noapte, Chefchaouen zumzăie. Cetatea adoarme la adăpostul muntelui în care se blochează norul țesut în câteva ceasuri de tutunul și canabisul turiștilor ajunși în destinația de neratat din viața lor timpurie.

10. Marocul ar fi trist fără Chefchaouen. Cetatea are exotism unic, care nu o lasă să se odihnească vreodată în cele 24 de ceasuri. Ori în an. Nu are turismul select din Casablanca, primitivismul Saharei, altitudinea Atlasului, nici atitudinea orașelor cu medine și riaduri din acest colț de Africă. Măgăruși dresați, mini-microbuze furioase sau spinări de localnici harnici suie și coboară fără răgaz bagajele celor abia sosiți, în tranzit ori pe punctul de a schimba continentul. Liniștea și haosul conviețuiesc. La fel și situațiile în care ulițele sunt zidite de oameni, ori clipe nesfârșite în care nu se aud pași; comercianți care nu găsesc timp să-și facă monetarul sau zile în care le cântă în buzunare puțini dirhami. Toți oamenii cetății sunt artizani. Țes, cos, împletesc, cioplesc, brodează, sculptează, pictează, scrijelesc marmura, modulează fierul ori argintul, coc prăjituri ori pâine. Cei mai mulți vânzători sunt bărbați. Berberii își feresc femeile. Le țin ascunse în case sau sub multe cârpe, muncitoare, analfabete, deci supuse. Extrem de puține sunt în prăvălii sau fac față dialogului în franceză ori în engleză. Nicăieri în Maroc nu am văzut mai multe jallabia ca aici. Curate și purtate demn. Mai ales la strigările muftiilor.
Compătimesc daltoniștii care nu au cum să treacă prin ei toate tonurile, nuanțele și petele cromatice ale albastrului din cetate, chiar și cel reflectat de Lună și de stele ori cel care răsare în visele diurne și apune în cele nocturne. Îi păstrez ceriul și după ce Chefchaouen-ul s-a făcut mic în urma mea. L-am lăsat înfofolit în nori albaștri, pregătiți să primenească fortăreața turistică. Decolarea peste malurile înspumate ale Tanger-ului a pus punct celor 10 zile din a doua oară. După o planare turbulentă, pasărea de fier a găsit locul în care să înnoade Africa de continentul meu.
 

P.S. Deca-șeherezadele ar putea continua. Dacă nu scrise cu pixul digital, poate cu pixeli...
Mărțișor 2018

Niciun comentariu: