Gabriela DOBOŞ

2012-02-14T07:04:00.000-08:00

ALEXANDRINA HRISTOV

2012-02-13T11:59:00.001-08:00

PHOTO!, revista comunităţii foto din Transilvania, Făurar 2012

2012-02-03T05:40:00.000-08:00

“BEAUTY” - FOTOGRAFII DE 2 METRI EXPUSE, ÎN PREMIERĂ ÎN TRANSILVANIA, LA IULIUS MALL CLUJ

Miercuri, 8 februarie 2012, la ora 19, la intrarea principală în Iulius Mall, va fi vernisată o expoziţie de fotografie care surprinde prin ineditul imaginilor şi prin imprimarea pe un suport inovativ, neobişnuit ca rezoluţie şi dimensiuni.
Colecţia „Beauty” va fi prezentată pasionaţilor de fotografie din Transilvania în debutul celei de-a 10-a proiecţii „Photo DOF”, al cărei oaspete va fi Sorin ONIŞOR. Invitat special de Camera Obscură şi Photo Sharp, renumitul fotograf le va vorbi artiştilor, în cuvinte şi imagini, despre „România, oameni şi locuri”.

Colecţia „Beauty” reuneşte portrete axate pe make-up şi hairstyling, care au alcătuit book-uri profesionale. Fotografiile sunt semnate de Gabriela DOBOŞ, fotograf al agenţiei PRO IMAGE din Iaşi, hairstyling-ul aparţine lui Ovidiu CRISTEA, manager MAVIOV, make-up-ul Nicoletei TIMUŞ, prelucrarea foto lui Ştefan CĂRĂBUŞ (Le Atteliere), iar imprimarea imaginilor renumitei companii AME design din Bucureşti.
În Iulius Mall, imaginile vor fi expuse, în premieră în Transilvania, în format dublu: tablouri mari (86 cm x 127 cm), care vor sta pe şevalete la parterul mall-ului, iar altele sunt deja expuse între etaje, în zona Auchan, imprimate la dimensiuni impresionate: înalte de aproape 2 metri.
Expoziţia va sta în Iulius Mall până pe 8 martie şi este intinerantă. După Iaşi şi Cluj-Napoca, va poposi şi în mall-urile Iulius din Timişoara şi Suceava.

Despre echipa „Beauty”
Gabriela DOBOŞ expune pentru prima oară în Transilvania. Sub antetul PRO IMAGE, prima agenţie foto din regiunea Moldovei, autorul expoziţiei a abordat un alt gen fotografic: beauty&glamour şi aduce premiere în afara Capitalei în domeniul fotografiei în privinţa formatului şi modalităţii de expunere a imaginilor.
Ovidiu CRISTEA este hair stylist cu renume naţional şi internaţional, creativitatea fiindu-i de fiecare dată recunoscută. Specializările şi participările constante alături de mărci profesionale de profil îl țin conectat la noutate si trenduri. De 18 ani conduce echipa MAVIOV Iaşi, experienţa şi înaltele standarde punând în valoare pasiunea, rafinamentul, tendinţele şi frumuseţea.
Nicoleta TIMUŞ este make-up artist cu experienţă în machiajul profesional (foto şi video) şi în cel de evenimente speciale. Absolventă a înaltei şcoli „Glauca Rossi School of Make-Up Beauty” din Londra, Nicoleta TIMUŞ a semnat binecunoscute sesiuni de make-up pentru reviste şi show-uri de modă, campanii publicitare şi video-promo din ţară şi mai ales din zona Moldovei.
Ştefan Cărăbuş de la Le Atteliere a asigurat procesarea foto a imaginilor realizate de echipă, iar partea de imprimare a aparţinut companiei AME design Bucureşti, lider în privinţa calităţii imprimării de dimensiuni şi rezoluţii mari. Suportul întregii colecţii „Beauty” este hârtia metalică, care transpune cu fidelitate rezoluţia înaltă, cromatica, cheile de lumină şi procesarea foto. Ca tehnologie de imprimare, AME design foloseşte tradiţionala printare fotografică DURST LAMBDA, la o rezoluţie de 4000 DPI, pe mai multe tipuri de suport: hârtie fotografică mată, lucioasă şi metalică, film translucent şi transparent pentru fotografii de mari dimensiuni, afişe, postere, banner-e, roll-up-uri şi casete luminoase.

2012-01-31T14:34:00.001-08:00

2012-01-30T13:32:00.001-08:00

Secvențe din... Veneția mea, 2011

2012-01-10T03:59:00.000-08:00

2012-01-08T11:29:00.000-08:00

ALEXANDRINA HRISTOV / Foto: Gabriela DOBOȘ / PRO IMAGE Photo Agency

2012-01-01T15:19:00.000-08:00

Răsăritul lui 2012
1 Gerar, Ostra, Suceava

2011-12-31T13:46:00.000-08:00

Apusul lui 31 decembrie, apusul lui 2011
Ilișești, Suceava

2011-12-27T14:43:00.000-08:00

BUCOVINA cu hoinarii lui Sorin ONIȘOR / Spre finele lui Îndrea 2011

2011-12-25T13:07:00.000-08:00

Frasin, sub fulgi de Îndrea, 2011

2011-12-02T10:41:00.000-08:00

"Beauty" - Fotografii de 2 metri expuse în premieră națională la Iulius Mall Iași

Duminică, 4 decembrie 2011, la ora 16.00, la Iulius Mall Iaşi va fi vernisată o expoziţie de fotografie care surprinde prin ineditul imaginilor şi prin imprimarea pe un suport inovativ, neobişnuit ca rezoluţie şi dimensiuni. Colecţia „Beauty” reuneşte portrete axate pe make-up şi hairstyling, imagini care au alcătuit book-uri profesionale pentru întreaga echipă. Fotografiile sunt semnate de Gabriela DOBOŞ, fotograf al agenţiei PRO IMAGE Iaşi, hairstyling-ul aparţine lui Ovidiu CRISTEA, manager MAVIOV, make-up-ul Nicoletei TIMUŞ, prelucrarea foto lui Ştefan CĂRĂBUȘ, Le Atteliere, iar imprimarea imaginilor renumitei companii AME design din Bucureşti.

La etajul 2, lângă Librăria Cărtureşti, imaginile vor fi expuse, în premieră, în format dublu: tip tablouri mari (86 cm x 127 cm), care vor sta pe şevalete, iar altele vor fi expuse între etaje, în luminatorul din zona candelabrului din sticlă de Murano, imprimate la dimensiuni impresionate: înalte de aproape 2 metri.

Expoziţia este una intinerantă şi, după Iaşi, va poposi în fiecare mall Iulius, la Cluj-Napoca, Timişoara şi Suceava.

Despre echipa „Beauty”

Gabriela DOBOŞ expune pentru a treia oară în acest an la Iulius Mall Iaşi, după colecţiile „Suflete în culori” şi „PALAS – Shooting Under Construction”. Sub antetul PRO IMAGE, prima agenţie foto din regiunea Moldovei şi lider de piaţă pe acest segment, autorul expoziţiei „Beauty” a abordat un alt gen fotografic: beauty&glamour şi aduce premiere în afara Capitalei în domeniul fotografiei în privinţa formatului şi modalităţii de expunere a imaginilor.

Ovidiu CRISTEA este hair stylist renumit la nivel naţional şi internaţional, creativitatea fiindu-i de fiecare dată recunoscută, mulţi ani la rând multiplu laureat la saloane, gale şi competiţii de profil. De 18 ani conduce echipa MAVIOV, experienţa şi înaltele standarde punând de fiecare dată în valoare pasiunea, rafinamentul, tendinţele şi frumuseţea.

Nicoleta TIMUŞ este make-up artist cu îndelungată experienţă în machiajul profesional (foto şi video) şi în cel de evenimente speciale. Absolventă a înaltei şcoli de profil de la Londra „Glauca Rossi School of Make-Up Beauty”, Nicoleta TIMUŞ a semnat binecunoscute sesiuni de make-up pentru reviste şi show-uri de modă, campanii publicitare şi video promo din ţară şi mai ales din zona Moldovei.

Ştefan Cărăbuş de la Le Atteliere a asigurat procesarea foto a imaginilor realizate de echipă, iar partea de imprimare a aparţinut companiei AME design Bucureşti, lider de piaţă de necontestat în privinţa calităţii imprimării de mari dimensiuni şi rezoluţii mari. Suportul întregii colecţii „Beauty” este hârtia metalică, care transpune cu fidelitate rezoluţia înaltă, cromatica, cheile de lumină şi procesarea foto. Ca tehnologie de imprimare, AME design foloseşte tradiţionala printare fotografică DURST LAMBDA, în tonuri continue, la o rezoluţie aparentă de 4000 DPI pe mai multe tipuri de suport: hârtie fotografică mată, lucioasă şi metalică, film translucent şi transparent pentru fotografii de mari dimensiuni, afişe, postere, banner-e, roll-up-uri şi casete luminoase.

Lucrările din colecţia „Beauty” vor fi expuse în Iulius Mall până pe 8 ianuarie 2012.

2011-11-04T15:54:00.001-07:00

Photoshooting cu Sorin ONIŞOR + o splendidă ARTISTĂ: Alexandrina Hristov / Foto: G. DOBOŞ
Pâcle, brumărel 2011

2011-10-27T14:54:00.001-07:00

Pâcle, brumărel 2011
workshop Sorin ONIŞOR / Foto: G. DOBOŞ

2011-10-13T11:37:00.001-07:00

NICHI, Revelion 2012
Photoshooting PRO IMAGE in santierul ansamblului urbanistic Palas Iasi
Foto: Gabriela DOBOŞ

2011-10-08T13:48:00.000-07:00

Derby-ul ligii secunde
C.S.M.S. Iaşi- Viitorul Constanţa, 8 octombrie 2011

2011-10-01T13:03:00.000-07:00

2011-09-11T15:11:00.000-07:00

Hot Glamour / Doar atât. Echipa contează!
Foto: Gabriela DOBOŞ, PRO IMAGE Photo Agency (www.proimage.ro)
Make-up: Nicoleta TIMUŞ (nicoletta_timus@yahoo.com)
Photo Processing: Ştefan CĂRĂBUŞ (shtefc@yahoo.com)

Detalii şi alte imagini despre sesiunile foto din această vară, urmează...

2011-09-03T08:01:00.001-07:00

Fotocronica unei victorii

CSMS Iași - Gloria Buzău

2011-08-24T03:04:00.000-07:00

Ivitul zorilor de astăzi... 2 Mai

2011-08-15T02:02:00.000-07:00

Splendorile și oamenii Deltei / Expediție foto cu Sorin ONIȘOR

2011-08-08T09:31:00.000-07:00

Ținutul Săsesc / August 2011

Sărut. Mama și pruncul

2011-07-19T16:04:00.001-07:00

Incestul luminii cu amurgul...

2011-07-07T13:24:00.000-07:00

"Cucuteni 5000", ediţia 2011, Iaşi

2011-07-02T14:18:00.000-07:00

Reflected Bruges by Scăpărici

2011-06-24T13:09:00.001-07:00

Bruges prin Canon-ul Scăpăriciului...

2011-06-21T05:26:00.000-07:00

PHOTO 2011, Festival naţional cu participare internaţională

2011-06-12T06:44:00.001-07:00

ȘIRNEA, alte splendori...

El și ea...

Taifas pe un grui al Șirnei...

Străjerul

Comments

DL (n.b. Dinu LAZĂR) / Jun 23rd 2011
Minunate imagini. Superba stare ati avut. Felicitari, este grozav ce ati facut si cum ati gasit calea de a arata muzica fina a departarilor apropiate…

Gabriela Doboş / Jun 23rd 2011
Vă mulţumesc din suflet! Locaţia este spectaculoasă şi generoasă, nu degeaba este un… templu al artiştilor fotografi din Romania.
În plus, prezenţa dumneavoastră ca lector m-a “obligat”, as indrazni sa scriu, sa abordez diferit fotografiere Sirnei.
Pentru mine a fost un fascinant şi memorabil joc cu temperatura de culoare.
Cu simpatie şi admiraţie,
Gabriela Doboş alias Scăpărici

2011-06-09T14:10:00.000-07:00

Premiul I Fotogenica 2011: Proline Studio oferit de Simus Trading/ Photosetup
Valoare kit 2232 lei, garantie 24 luni
Proline Studio este un brand de blitz-uri profesionale creat tehnic si elaborat in U.K. de catre Proline U.K.
Proline Studio se adreseaza fotografilor din intreaga lume care isi doresc performante tehnice fara compromis.
Kit-ul include:
-2 x Apollo Flash Head X-300w/s
-2 x Light Stand (max. 2 m)
- 1 x Softbox 50 x 70cm
-1 x White Umbrella 105cm
-2 x Lamp Protective Cove

2011-06-08T06:41:00.001-07:00

ŞIRNEA, splendori

2011-06-05T15:19:00.000-07:00

Concurs FOTOGENICA 2011, Locul 1
www.fotoiasi.net

2011-05-31T15:29:00.000-07:00

Sublimul pui din specia "eliaşilor" şi sublimul pui din specia "ianişilor" sunt sărbătoriţii zilei de 1 iunie! Vă pupă cu sclipici puii de Scăpărici!

2011-05-25T16:25:00.000-07:00

FotoIAȘI – expoziția ”Cea mai frumoasă Fotografie”, aprilie – mai 2011 / http://www.fotoiasi.net/

Scăpărici, Veneţia 2011

Radu Aneculăesi, PRO IMAGE, Veneţia 2011

2011-05-06T04:16:00.000-07:00

Băiatul cu părul de aur, pielea de nea și ochii mari ca niște planete a urcat 6 trepte pe scara anilor. Profesiile i le știți: faraon, Cavaler al Fetițelor, inventator, făurar de rachete rapide din lemn și karatist când nu este vampir sau căpcăun.
Tot timpul talentat, adoră să deseneze săgeți zâmbitoare, iar bastonașele dinaintea școlii sunt un fel de... opere, deși primele nu ştia să le facă decât greșit. Neînfricat în faţa duşmanilor transparenţi, spune că încă se mai teme de umbrele care se mişcă în noapte.
Mai multe trăsnăi o să vă spună chiar Elias, dacă veniţi în Împărăţia Copiilor.
Ce îşi doreşte Elias de ziua lui? Doar un cer de jucărie.

2011-05-05T15:11:00.000-07:00

Apa şi lumina, balet

2011-04-23T03:30:00.000-07:00

Paşte tihnit şi... cozonaci fericiţi!

2011-04-19T13:24:00.000-07:00

INVITAŢIE VERNISAJ: JOI, 21 aprilie 2011, ora 17, Ateneul Tătăraşi, Iaşi

2011-04-02T01:49:00.000-07:00

"BLUE IAŞI"
2 Aprilie: Ziua Mondială pentru Conştientizarea Autismului
Arată că îţi pasă!

2011-03-18T16:24:00.000-07:00

Fotoreportaj-pamflet. Al doilea meci în retur, scor 2-1, victorie care saltă echipa din Copou din mediocritatea ligii secunde de fotbal.

Adversari: ACSMU Poli Iași (stânga) - CS Mioveni (dreapta)

Suporter bine antrenat

Răsar fluierașii

Fostul antrenor, pe turnanta din Copou

Ionuț Popa, "apostrofat"

Biletele, epuizate

Misiune grea, vigilență sporită

Sosesc întăriri...

De fapt, portarul e... LEGEA

Mingea Nike încălzită de o gheată la fel "brand-uită"

Targa, pregătită

Începe jocul. Gazdele... atacă. Auch!

Oaspeții răspund cu o... impolitețe

Targa, în sfârşit, utilă. Mioveniul geme, sanitarii
pregătesc spray-urile

Centralul: "Sincer, cine-i vinovatul?"

Organizare, eficienţă, respectarea în detaliu a
schemei de joc

Deschiderea scorului

Rezervele Mioveniului speră în egalul din Copou

Golul victoriei, în prelungiri. Autor: rezerva (până în ultimele minute de joc) Alexa.

Victorieee!

2011-03-08T13:45:00.000-08:00

Veneția, Carnaval 2011
"Doză" mică. Urmează o expoziție foto în... familie.

2011-03-07T06:11:00.000-08:00

INVITAŢIE!
Miercuri, 9 martie 2011, ora 18, Ateneul Tătăraşi

2011-02-19T13:02:00.000-08:00

PALAS - SHOOTING UNDER CONSTRUCTION, ultima zi pe simeze

2011-01-31T13:06:00.000-08:00

ANUL 2010, FotoIAȘI

2011-01-30T05:24:00.000-08:00

Mihai Cantea spunea...
A trecut ceva timp... Lucrez mai mult decît în tinerețe și nu mai știu pe unde se ascunde timpul. Am avut ocazia să spun cîteva cuvinte despre expoziție și expozant. Sincer, am fost atît de emoționat încît mi-am pierdut cuvintele. Mai țin minte că am spun un sincer „bine ai venit în lumea fotografilor”. Poate este mult sau nimic în această propoziție.
Gabriela m-a surprins atît de frumos și plăcut încît mi-au făcut stop cadru cuvintele!
Gabriela știe să stăpînească și cu grație feminină tehnica și cunoaște ceea ce mulți nici nu vor să știe: exponometrie.
GABRIELA ARE O PROFUNDĂ CUNOAȘTERE A MESAJULUI VIZUAL ȘI CRED CĂ NU AM VĂZUT DE MULT UNGHIURI ATÎT DE INEDITE ȘI SURPRINZĂTOARE în fotografia industrială.
Felicitări! Și... să știi Scăpăriciule că mă faci să gîndesc mai profund asupra unui gen fotografic pe care l-am practicat la inceputurile mele fotografice, acum peste 45 de ani, dar care nici pînă azi nu a ajuns să fie atît de puternic, de frumos și cu atita sensibilitate feminină așa cum ai reușit tu!
Din nou felicitări!
30 ianuarie 2011, 01:26

Scăpărici spunea...
Neașteptate, măgulitoare și încurajatoare cuvinte. Mulțumesc din suflet!
Am experimentat mult, mărturisesc că, pe ici-colo, m-am abătut de la unele canoane fotografice în ideea de joc. Cam 90% din aceste cadre au stat dosite preț de doi ani. Prea puține imagini din expoziție sunt făcute de atunci încoace. Pentru că abordarea a fost diferită, înveselită doar din temperatura de culoare, am ezitat să le expun. Motorul a fost Ozolin Dușa, care a găsit timp și răbdare să aleagă imaginile și a urmărit din scurt prelucrarea minimalistă și print-urile. Sunt imagini de suflet, o expoziție la care țin în mod deosebit. Sincer nu bănuiam că aceste imagini vor anima profesioniștii fotografiei și încă în număr nebănuit de mare.
Vă mulțumesc cu reverențe pentru că ați fost părtaș la vernisaj, că ați rostit așa cuvinte frumoase, nu doar calificate!
Angajament: nu renunț, în prea puținul meu timp liber, la celelalte genuri fotografice (fotoreportaj, sport și, mai nou, macro), dar în ceea ce privește viitoarele imagini industriale, îmi propun o altă abordare. Cadre care să stârnească emoții și să fie, de ce nu, amuzante.

2011-01-21T13:40:00.000-08:00

PALAS - SHOOTING UNDER CONSTRUCTION
Vernisaj: 18 ianuarie 2011, Iulius Mall, Cărturești

Ozolin Dușa - după aparat, eu - cu tocuri sub picioarele de lut, Mihai Cantea - șarmant cu asistența

Calificate opinii "ozoliene"

La "umbra" Cărtureştiului...

Surprindere, încurajări, poveţe

2, 10 / 2, 10 - Merge!

TVR, Telejurnal

Interviu... under emotions!

Eu... miniaturală

Scăpă, încă emoţionată

Trei crai dinspre răsăritul fotografiei pe plaiurile moldave: Radu Aneculăesi, Ozolin Duşa şi Mihai Cantea

Fostul meu prieten, actualul soţ. Radu Aneculăesi (plin de simboluri), martor la expoziţia ale cărei imagini nu le-a văzut înainte de simeze...

Radu, furişat după "Roşcăţel", galonata noastră colegă de la FotoIAȘI

"Tata" Mihai cum îi spun cei de la FotoIAȘI

Ozolin Dușa, "șarfat". Din zăpăceală, am omis să îi mulțumesc în plen pentru întregul său sprijin în realizarea expoziției. Mulțumirile scrise rămân mărturie chiar şi în hăul virtual: MULŢUMIRI CU REVERENŢE, Ozo!

Colega mea, Simona, bunica Cecilia, bunicul Nică și Bica (emoționații părinți ai Scăpăriciului)

Fotografii: Vladimir (Vodă) Negru și Constantin (Luş) Dimitriu

Avanpremieră...

Trăsnaie de-a Scăpăriciului

Nu în ultimul rând le MULȚUMESC colegilor mei din echipa IULIUS MALL pentru implicare, suport și îngăduință!

2011-01-17T02:35:00.001-08:00

2011-01-16T06:06:00.000-08:00

2011-01-16T03:54:00.000-08:00

INVITAȚIE / Expoziția "Când eram fotograf", 17-31 ianuarie 2011

2011-01-06T12:11:00.000-08:00

“Anul 2010” în 82 de fotografii

14 membri ai asociaţiei FotoIAŞI iscălesc 82 de imagini care surprind anul 2010 în diferite ipostaze nu doar în Iaşi şi vecinătăţile sale, dar şi în diferite colţuri ale mapamondului. Realizată cu sprijinul Primăriei Iaşi şi Moldova Mall, patronată de Asociaţia Artiştilor Fotografi din România (A.A.F.R), expoziţia colectivă de fotografie, intitulată “Anul 2010”, va fi vernisată duminică, 9 ianuarie 2011, la ora 12, în Galeria de Artă de la parterul centrului comercial.

Lucrările au fost incluse în cea de-a doua ediție a manifestărilor generice “Luna Fotografiei din România“. Alb-negru sau color, în format 30x45 cm, cele 82 de fotografii sunt iscălite de membri activi care învaţă şi experimentează fotografia, dar şi de membri de onoare FotoIAȘI cu portofolii impresionante.

Sebastian BUJOR expune peisaje rurale, Mihai CANTEA imagini despre frumusețea și incredibila cromatică a florilor, Ioana CHILU fotografii care ilustrează splendori montane, Mirela CÎMPEANU cadre abstracte cu efecte vizuale remarcabile datorate filtrelor cu fractali, Gabriela DOBOȘ imagini de foto-reportaj alert, Alecsandra DRĂGOI instantanee despre dinamismul Parisului, Ozolin DUŞA portrete, în fapt oglinda infinitului din noi, Lavana KRAY mirifice plaiuri nemțene, Florin MACOVEI imagini din categoria Travel surprinse în Vietnam, Anglia, Italia, Tenerife, Scoţia, Berlin, Paris și… grădina bunicii, Radu ONOFREI peisaje, Iulia PAȘCANU fotografii-eseu despre cotidian, Cristian POPESCU cadre urbane dar și… vegetale, decorative, viu colorate, Bogdan SĂNDULESCU instantanee amuzante din importantele evenimente ale vieţii noastre, iar Ștefan VRĂNESCU imagini despre urbea ieșeană.

“Anul 2010” va sta pe simeze în Modova Mall până pe 31 ianuarie 2011.

www.fotoiasi.net

2011-01-01T13:56:00.000-08:00

Pulberi de stele / Primele clipe, secunde, minute din 2011, Iaşi

2010-12-29T03:27:00.000-08:00

Zeci de imagini, 14 autori FotoIaşi, Best of 2010
Vernisaj: 9 ianuarie 2011, ora 12

2010-12-13T14:08:00.000-08:00

"SUFLETE ÎN CULORI" / Vernisaj: VINERI, 17 decembrie 2010, ora 14.30, IULIUS MALL (Cărturești)

2010-12-12T07:24:00.000-08:00

Acoustic Thoughts / URMA in Hand, Iași, Miez de Îndrea 2010

2010-12-08T04:42:00.000-08:00

Parisul la Iaşi până pe 7 ianuarie 2011 - Vernisaj: Joi, 9 decembrie 2010

2010-12-07T12:56:00.000-08:00

Titel Popovici orchestrează acum corul îngerilor...

2010-12-01T03:43:00.000-08:00

Spre miez de 1 decembrie 2010, Iasi

2010-11-25T13:38:00.000-08:00

IRIS, lansarea de la Iaşi a albumului "12 PORŢI"

2010-11-21T05:23:00.000-08:00

MacRadu / Made by MacWife / Noiembrie 2010

Ceai de măr

2010-11-20T13:28:00.000-08:00

Prânz de sâmbătă plumburie / Brumar 2010

2010-11-20T06:38:00.000-08:00

Detalii pe http://www.fotoiasi.net/

2010-11-17T13:50:00.000-08:00

Crepuscul de Brumar, colina Repedea

2010-11-09T13:44:00.001-08:00

Imagini înscrise de FotoIași în competiție la Salonul 2010 ”Dan-Călinescu Mihai” de la Craiova

2010-11-08T11:12:00.000-08:00

Imagini înscrise de FotoIași în competiție la Salonul 2010 ”Dan-Călinescu Mihai” de la Craiova

2010-11-06T09:48:00.000-07:00

Apusul lui 6 Brumar 2010
O mărginime a Iașiului

2010-11-05T12:34:00.000-07:00

Apusul de soare al lui 5 Brumar 2010

2010-11-05T02:07:00.000-07:00

Aprecierile renumitului critic de artă Valentin CIUCĂ despre colecţia fotografică “MacroUnivers”. Vernisajul din seara lui 4 Brumar 2010, Iulius Mall Iaşi

”Arta e genială. Prin inerţie s-a spus - cu oarecare spaimă - că, odată cu apariţia fotografiei va dispărea pictura. Timpul a arătat că nu s-a întâmplat aşa. Pictura merge şi ea mai departe, într-un fel de complementaritate sugestivă cu arta fotografică. În momentul însă cand a apărut cinematograful, deci fotografia în mişcare, s-a considerat că fotografia va muri. Nu e de înţeles atâta vreme cât omul, în volumetria lui, în gestica lui, în toate celelalte, devine mai convingător. Şi iată că şi cinematografia rezistă aşa cum rezistă şi fotografia. Deci cu toate aceste lucruri, mai ales acum cu toate tehnicile moderne care ne permit să facem o comunicare atât de rapidă între eul profund şi eul social, prezenţa publică, arta rămâne o dominantă. Cineva mi-a atras atenţia că este probabil că arta va muri. Dar cineva şi mai inspirat a spus că, poate, eventual, nu ştiu prin ce cataseism să moară arta, dar ar fi păcat. Am venit aici după ce am avut chiar în această zi câteva satisfacţii cu totul speciale – şi le împărtăşesc cu confraţii mei, cei care fac artă fotografică – să pipăi câteva lucrări absolut extraordinare de Grigorescu, de Tonitza, de Luchian, încât sunt încărcat cu oarecare entuziasm pentru că văd câte lucruri minunate pot fi pe lumea asta. (…) Deşi suntem într-un spaţiu comercial în care totul se vinde şi se cumpără (n.r. Iulius Mall Iaşi), aici nu se vinde decât inefabilul. Noi cumpărăm, de fapt, într-o fotografie o bucăţică de eternitate care ne aparţine în măsura în care suntem dispuşi să o acceptăm".

"Semnatarii expoziţiei se seamănă aparent, ca şi cum ar fi cosanguini. Aceeaşi matrice, să zicem, din care derivă. Dar în acelaşi timp am observat în timpul scurt pe care l-am avut, micile deosebiri: unii au o dispozişie către linii, alţii către descoperirea unor lucruri care, dacă ei nu ar fi existat, ele nu puteau ajunge la noi. Eu cred că acest compliment pe care îl fac ei naturii în frumuseţea ei delicată şi tandră aproape, arată că fiecare dintre dumneavoastră a încercat să fie Primus inter pares, adică primul dintre egali. Nu trebuie să facem clasamente iluzorii, pentru că întotdeauna artiştii ne-au contrazis cu o plăcere extraordinară, încât senzaţia de unitate este aparentă prin motiv şi diferită prin exprimare. Fiecare dintre noi, dacă facem o experienţă raportându-ne la acelaşi motiv, fiecare va vedea altfel. Aici este ceea ce spuneam, aseară, la un vernisaj cu celebrul Vladimir Şetran, unul dintre marii inovatori ai design-ului european, că e o diferenţă între ochi şi privire. Dumneavoastră nu rămâneţi la suprafaţa plană a lucrului, ci încercaţi prin privire să apropiaţi un univers care devine, să spun aşa, familiar şi parte cu noi, oferindu-ne bucuria şi răspunsul că am privit ceea ce trebuia să privim. Aceste elemente, cum să spun, de lume măruntă a lucrurilor care nu cuvântă, cum am spus la început, nu sunt alceva decât o clipă de inspiraţie când ochiul se întâlneşte şi cu privirea şi cu ceea ce determină răspunsul pe care ni-l dă privirea în interior. Tot ce se întâmplă aici de câţiva ani buni, eu cred că face din centrul de fotografie artistică, o dimensiune culturală în plus la acest Iaşi destul de mobilat din punct de vedere al ofertelor culturale şi artistice, în cazul nostru. Sigur că gestul cel mai firesc, ca să nu fac clasamente decât alfabetice, să citesc pe fiecare şi dumneavoastră veţi avea o mare dilemă: care dintre lucrările de aici par, cu ce ştim, cu ce nu ştim mai frumoase decât celălat. Eu socotesc că grupul în sine trăieşte prin această solidaritate. E important să participi la o competiţie, cum spunea Coubertin, nu este obligatoriu să câştigi. Important este că am creat o sărbătoare a privirii, a dorinţei noastre de a ne întoarce dintr-un orizont pe care, dacă nu suntem atenţi îl putem strivi. Blaga spunea: „Nu distrugeţi corola de minuni a lumii”. Aici sunt nişte secvenţe de minuni, nu este o minune deplină. Este o minune atât de subiectivă încât te obiectivează în raport cu tipul de judecată pe care noi putem să o facem. Şi judecata aici are două componente: una de natură emoţională şi una de natură strict estetică. În momentul când cele două elemente se întâlnesc, eventual chiar se juxtapun, arată că există încă sensibilitate şi omul nu e pierdut chiar pe de-a-ntregul. Solidarizarea, însă, arată că există şansa că, dacă nu poţi izbucni individual, împreună se consolidează un fel de forţă de persuasiune asupra celor care îţi oferă astfel de evenimente. Eu consider că ceea ce se întâmplă acum, şi sunt prieten cu unii dintre cei de faţă, prieteni în sensul cel mai bun, chiar colaboratori – am scos albume împreună şi chiar tânjesc la un fel de album consistent al fotografiei ieşene – este minunat. Poate chiar şi Primăria şi cei care mai avem un cuvânt de spus ar trebui să-i punem şi mai puternic în evidenţă. E drept că albumele despre Iaşi nu s-au născut din neant. Există un fond de culturalitate seculară şi pe de altă parte există această predispoziţie a dumneavoastră de a face ca timpul să devină durată. Timpul în sine este secunda astrală, dar restul este durata mare în care se formează caracterele, generaţii după generaţii, şi e un fir care trece foarte fin de la cei care am acumulat o zonă de culturalitate către cei care ne vin. Ei vor fi cu siguranţă şi mai inteligenţi şi mai sensibili şi, mi-aş dori, şi mai receptivi, şi mai vibrativi la aceste propuneri. Aşadar: Radu Aneculăesi, Mihai Cantea (prietenul meu de-o viaţă), Mirela Cîmpeanu, Ovidiu Diaconu, Gabriela Doboş (cu care am colaborat), Ozolin Duşa şi, evident, Cristian Popescu. Mi-e greu să fac diferenţieri pentru că m-aţi pune la un exerciţiu gol de sens. Aici atmosfera pe care o generează, e drept că aş fi vrut o sală – şi trebuie să ne gândim la asta – în care să fie mai multă intimitate. Aici este un loc public de circulaţie, de tranzacţie. Fotografia cere linişte în jurul ei. Poate că următorul vernisaj o să vă propun să tăcem împreună despre aceleaşi lucruri. Şi în felul acesta cred că clasamentele, şi ele iluzorii, nu ar arăta altceva decât că, în comunitatea dumneavoastră atât de restrânsă şi de selectă, ca să zic aşa, este loc pentru o comuniune. Deci comunicarea să devină comuniune în care spiritele fine, nu ne-a pus nimeni să ne alegem între noi, să ne asociem, ci doar ceva care să ne vină din adânc, astfel încât fotografia, cum v-am spus la început, uneori costă şi arată mai bine decât un tablou – poate chiar şi cu o semnătură celebră. Am şi văzut în străinătate, prin diversele medii, că uneori fotografia este mai apreciată chiar decât o pictură modernă, postmodernă – bine, aici nu mai înţelegi absolut nimic – dar vorbesc în raport cu lucrurile aşa, de 100 de ani în urmă, care au această capacitate de sugestie, de transmitere a unui mesaj delicat, pentru că, dacă vrei să fii auzit, trebuie să vorbeşti în şoaptă. Este cel mai bun sfat pe care îl pot da în acest moment, pentru că aşa şi este: în momentul în care toată lumea vorbeşte, nimeni nu mai ascultă. Deci trebuie să facem un fel de departajare foarte limpede, că sunt lucruri în faţa cărora tăcerea, probabil, este cea mai înţeleaptă. Taci despre tine însuţi, taci despre cei din jurul tău, oameni pe care îi preţuieşti, şi taci şi în sensul că odată valorile se vor aşeza acolo unde trebuie. Despre expoziţia de acum, atât de selectă, se poate glosa abundent despre fiecare lucrare. (…) Este un ciclu al naturii atât de subtil şi atât de barbari suntem în raport cu surprinderea acestor lucruri încât este nevoie de multă cultură şi de mult rafinament ca să ajungi la esenţa simplă a lucrurilor. Ori ceea ce putem vedea aici nu sunt decât nişte poeme. Nişte poeme cu subtilităţi cromatice, cu mişcare. Totul se petrece pentru că – şi îmi pare bine că mi-a venit această idee – zborul acesta atât de fin nu deranjează pe nimeni. Avioanele zboară şi ele, sunt utile, dar nici nu polemizează nimic. Şi ne fac şi un zgomot de trebuie să ne băgăm vată în urechi. Ori aici este, cum spuneam mai devreme, despre tăcerea împreună cu ceilalţi…
Este provocatoare, în sens nobil, această reunire a acestui grup select de fotografi ieşeni, şi mărturisesc că mi-aş dori să fiţi şi mai prezenţi în anii care vin. (…) Fotografia, până la urmă, este un bun public. Şi ca să fie public, el trebuie să aibă o capacitate de receptare a lucrurilor care chiar contează. Ori expoziţia dumneavoastră, macro sau micro, este un lucru care defineşte într-un fel nivelul de sensibilitate al omului modern, talentul evident al celor care se consacră acestor lucruri, şi am impresia că ceea ce văd aici ar putea fi şi într-o dimensiune de microcosmos, să vezi aproape cu microscopul ca să poţi sesiza şi lucrurile pozitive din structura aceasta inefabilă a fiinţelor care nu cuvântă. Aşadar, ca să nu lungesc foarte mult, sunt onorat şi cred că am trecut destul de uşor de la Luchian, Grigorescu, Tonitza şi ceilalţi la fotografie. Fotografia este pentru mine şi dincolo de pozele de buletin pe care le-am avut cândva – acum avem cipuri, avem alte minuni – aici este o zonă de normalitate. Şi de o frumuseţe şi de o delicateţe absolut remarcabilă. Ca să spun aşa, sunt şi uneori surprins că în volume mari, cum este Ozolin Duşa, există atâta sensibilitate, că, de regulă, lucrurile fine se ţin în recipiente mici. Da, el este cel care reuşeşte să anime şi îl simt pozitiv în ce face, dar are o zonă ca fiecare dintre dumneavoastră în care intimitatea şi capacitatea de a transfigura lucrurile, de a le da un alt sens decât cel obişnuit, cotidian, este primordială. Probabil că cineva care ar trece pe aici ar spune ”Ia uite, mă, ce de gâze!”. Dar gâzele acestea au o noimă, e noima inefabilului de care am vorbit. În numele bucuriei de a fi împreună, chiar şi scurt timp, chiar pe fundalul sonor al acestei rumori – să zic aşa – , probabil că se negociază lucruri importante, noi aici negociem o fărâmă de eternitate. Nu ştim care o să o câştige la bursa timpului, dar e important că existăm în această dimensiune a întâlnirii cu lucrurile care transcend obiectual lucrurile mărunte. În general, lucrurile au două dimensiuni: sunt bunurile constructibile, în urma cărora trăim şi respirăm şi suntem mai mult sau mai puţin bonlavi, şi există bunurile simbolice. Dumneavoastră aţi izbutit aici să ne propuneţi bunuri simbolice, bunuri pe care nu le putem mânca, dar mirosul îl putem simţi, pentru că, dacă avem sensibilitate putem simţi aceste parfumuri fine şi ale florilor şi ale acestor superbe zboruri de fiinţe atât de delicate şi de graţioase.
Aşadar, spunea cineva că unul dintre cei mai mari oratori români, George Călinescu, vorbea absolut extraordinar, dar făcea permanent paranteze la paranteze. Eu vreau să închid paranteza felicitându-vă pe toţi, cerându-mi scuze că n-am avut destul timp ca să vorbesc mai scurt şi în felul acesta să simţiţi că ceea ce vreau să vă spun este aproape ca o mărturisire. Este ca o bucurie pe care mi-o asum şi cred că ea trebuie multiplicată în sensibilitatea altora dintre concitadinii noştrii. Vă felicit din toată inima, mă simt solidar şi am fost şi altă dată şi voi fi cât vrea Dumnezeu pentru că, după aceea o să mă mut eu într-o floare cum este aceea de pe şevalet şi tot aşa o să ne ronţăie vreun animal, mai bun sau mai rău la suflet. Şi sigur că lucrurile vor merge înainte…”

2010-11-02T03:10:00.000-07:00

Fluturi, libelule şi melci - protagoniştii unei inedite expoziţii foto în Iulius Mall
7 artişti fotografi “vorbesc” în imagini despre un “MacroUnivers”

Iulius Mall găzduieşte de joi, 4 noiembrie 2010, expoziţia foto intitulată „MacroUnivers”, un eseu în imagini despre splendoare, versatilitate şi metamorfoză. Semnate de 7 artişti fotografi, între care 3 sunt nume de referinţă în domeniul artelor vizuale, cele 50 de imagini „scriu” cu lumină şi multă culoare despre spectaculoasa şi efemera lume a nevertebratelor, surprinsă în vecinătăţile Iaşiului.
Radu Aneculăesi, Mihai Cantea, Mirela Cîmpeanu, Ovidiu Diaconu, Gabriela Doboş, Ozolin Duşa şi Cristian Popescu sunt autorii ale căror lucrări sunt expuse sub înaltul patronaj al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România (A.A.F.R.), Primăriei Municipiului Iaşi, Iulius Mall şi Asociaţiei FotoIaşi.
Lentilele şi accesoriile foto, tehnicile speciale de fotografiere, dar mai ales pasiunea autorilor pentru frumos, au transformat un univers microscopic într-unul macroscopic. Imortalizate înrourate sau în puţinele lor momente de răgaz, insectele (în special fluturi, libelule şi gândaci), dar şi păianjenii şi melcii sunt protagoniştii ineditei expoziţii.

Până pe 29 noiembrie 2010, la etajul 2 din centrul comercial (în piaţeta Karma), “MacroUnivers” va dezvălui frânturi din poezia unei realităţi care ne înconjoară, dar care ne scapă vederii. Proaspete, de un puternic impact vizual graţie cromaticii şi compoziţiei, o parte din aceste lucrări au fost apreciate de specialişti ai artei fotografice care, în luna octombrie 2010, au premiat 10 imagini din această colecţie cu Medalia de Argint a Salonului Naţional ”Cupa Fotocluburilor”, patronat de Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România.
La vernisajul de joi, 4 noiembrie, de la ora 18, colecţia va fi prezentată de cunoscutul critic de artă Valentin Ciucă, membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă (A.I.C.A.) – UNESCO.

2010-10-31T10:31:00.000-07:00

INVITAȚIE

2010-10-29T04:42:00.001-07:00

INVITAŢIE

Joi, 4 noiembrie 2010, ora 18, la IULIUS MALL, etajul 2, va avea loc vernisajul expoziţiei fotografice colective "MacroUnivers".

Iscălită de Radu ANECULĂESI, Mihai CANTEA, Mirela CÎMPEANU, Ovidiu DIACONU, Gabriela DOBOŞ, Ozolin DUŞA şi Cristian POPESCU, expoziţia va fi prezentată de criticul de artă Valentin CIUCĂ.

2010-10-18T12:03:00.000-07:00

Asociația FOTOIAȘI - Medalie de argint la "Salonul Național al Fotocluburilor 2010", patronat de Asociația Artiștilor Fotografi din România (AAFR).

Participanții FOTOIAȘI: Ozolin Dușa, Radu Aneculăesi, Mihai Cantea, Gabriela Doboș, Mirela Cîmpeanu și Cristi Popescu.

Detalii pe www.fotoiasi.net

2010-10-16T12:24:00.000-07:00

Pulberi de stele deasupra Iașiului
Brumărel 2010

2010-10-14T08:01:00.000-07:00

Marea prăznuire a Paraschevei, 14 Brumărel 2010

2010-10-13T14:38:00.001-07:00

Pelerinaj spre minunile Paraschevei, 2010

2010-10-12T14:00:00.000-07:00

În aceste zile, Cuvioasa Parascheva este venerată şi implorată la Iaşi să înfăptuiască minuni

2010-10-11T12:41:00.000-07:00

Trial, BiciCOOLtura Iași, Brumărel 2010

2010-10-08T12:37:00.000-07:00

Socola Orient Express

2010-10-08T11:12:00.000-07:00

2010-10-06T13:48:00.000-07:00

Zidul Tânguielii lângă racla Cuvioasei Parascheva
România Liberă / Octombrie 2008 / Text și fotografii: Gabriela DOBOȘ

Cu genunchii tociţi, osteniţi şi răvăşiţi de sihăstria şi asprimea Golgotei (un rând gros cât zece oameni care, în 14 ceasuri, a bătut mărunt, serpentinic, cam cinci kilometri), mii de pelerini au fost mânaţi la Iaşi pe sub baldachinul Cuvioasei Parascheva. Divanul ţării a fost scutit de caznă. Parcă în batjocură, i s-a croit potecă spre moaşte printre credincioşii istoviţi, chiar dacă unii pelerini au găsit putere să îndure rândul ca Sfânta să le împlinească rugile.
În fundal, murmur de vecernii, utrenii şi liturghii, străpuns de clopote şi corale. Pelerinii care căptuşeau cu trupurile Catedrala Mitropolitană cântau desluşit, pe când cei din kilometricul rând repetau cu ceasurile rugăminţile care i-au adus din toată ţara la racla argintată. Implorau tămăduire, verighete, prunci în pântece, pensii mai mari, câştig la loto, belşug la cununie ori rodul pământului. Politicienii păreau frământaţi de izbânda bicameralului sau neînceperea vreunei urmăriri penale. Cu toţii, însă, o strigau pe Parascheva.

Înainte să şteargă de raclă straie pentru tămăduire sau cele veşnice, busuioc, flori de toamnă, mir şi câte alte lucruri, în asprul drum al penitenţei lor, pelerinii au trecut pe lângă un fel de Zid al Plângerii. Nici unul nu l-a ignorat, nici măcar cei aşezaţi pentru întâia oară la coada spre minunile Paraschevei. Unii au plâns după ce şi-au rezemat fruntea, alţii au cioplit în rosturi lăcaşe pentru bani, pomelnice şi lumânări, iar alţii s-au tânguit şi au ţinut mâinile pe piatra rece în timpul rugăciunilor. Zidul din curtea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, perete menit să strunească versantul, a devenit în ultimii ani sacru pentru credincioşii ortodocşi veniţi la Iaşi. Zidul Plângerii al Ierusalimului, preţuit deopotrivă de evrei şi de musulmani, singurul fragment al celui de al doilea templu al lui Irod (distrus de romani în anul 70 d.H.) a ajuns cel mai venerat loc al iudaismului şi al treilea pentru musulmani, după Mecca şi Medina. Spre strada Crişan, Zidul Plângerii de la Iaşi are statura a trei oameni şi, după câţiva metri, nu trece de brâu. Este cam de zece ori mai mic decât adevăratul Zid al Plângerii, lung de 488 de metri. Dur ca un cremene, clădit din cărămizi de rocă vulcanică, peretele a început să fie venerat mai cu seamă în ultimii ani, atunci când organizatorii pelerinajului moldav au stabilit traseul credincioşilor rânduiţi să ajungă sub baldachinul cu odoare. De la temelie în sus, peretele scrijelit păstrează dâre groase de fum. La Ierusalim, rabinul zidului strânge scrierile care tapetează zidul, considerate sfinte pentru că sunt cuvinte adresate lui Dumnezeu, şi le îngroapă pe Muntele Măslinilor. La noi, banii nimeresc în cutia milei, pomelnicele ajung în Sfântul Altar, iar lumânările la topit.

Plutoane cam de 100 de persoane, demarcate de Jandarmerie cu garduri trainice, metalice, au parcurs ultimii metri până la baldachin printr-un culoar mărginit în dreapta de zidul rugăciunilor şi tânguielilor, iar în stânga de tonete cu obiecte bisericeşti, strategic plasate. Înainte de zid, unii credincioşi obişnuiau să cânte în grupuri restrânse. Îşi făceau, până la zid, propriile slujbe. Îşi mai ţineau umbră cu buchetele de flori, cu acatiste, iar peste mulţime mai răsăreau crucifixe. Unii, aşezaţi în genunchi ori pe scaune, citeau scrieri religioase, mai cu seamă despre viaţa Paraschevei. După truda drumului, au răbdat la rând frigul nopţii. „Vin în fiecare an din Oradea să mă închin. Îndur, dar merită! Aşa mulţumesc Sfintei!”, a rostit Maria Dima, flancată de trei buzoience care s-au împrietenit la acelaşi rând nici nu mai ştiu acum câţi ani. Femeile purtau pentru sfinţire haine ale rudelor, aveau mâinile încorsetate în brăţări, iar la gât cruci din aţe împletite. Alţii sunt misionari. Se aşează la rând să mărturisească minunile Paraschevei, unele la care ar fi fost părtaşi. Însă numărul copleşitor este cel al semenilor beteşugiţi de boli. După ce au trecut de zid, pelerinii s-au cufundat în linişte. Sihăstreau din nou înainte să atingă moaştele. Murmurau şi băteau metanii adânci până primeau slobozenie să atingă racla. Sub baldachin, păreau să adoarmă pe odoare. Jandarmii ori călugării binecuvântaţi să facă ordine îi izgoneau. Pelerinii se dezlipeau greu de raclă, dar plecau întăriţi de rugăciune.

În greacă, Parascheva înseamnă a cincea zi din săptămână, cunoscută şi ca Sfânta Vineri. Feţele bisericeşti spun că, din lipsa precizărilor precise asupra timpului naşterii, fiecare popor a ţesut o legendă despre Cuvioasă.
Parascheva s-ar fi nascut în anul 1023 d.H., în Tracia, la Epivat, la 12 ore de mers pe jos de Constantinopol. A văzut lumina zilei într-o familie creştină de boieri care stăpânea moşia Epivat. Fetiţa avea chemare faţă de Dumnezeu. Obişnuia, atunci când se ducea la biserică, să lepede hainele lucioase şi scumpe pentru zdrenţele slugilor. Dojenită de părinţi, Parascheva ar fi plecat la Constantinopol, la o mănăstire, apoi la Ierusalim, unde a stat 25 de ani retrasă în pustie, dăruită postului, nedormirii şi rugăciunii. După ce a trecut la cele veşnice, Parascheva ar fi fost descoperită, după vedenii şi semne, cu trupul neputrezit şi cu mireasmă.
O altă variantă a vieţii şi morţii Cuvioasei Parascheva este aceea că, la 10 ani, pe când se afla într-o biserică, Parascheva a auzit cuvântul evanghelic al Domnului: "Cine vrea să se lepede de sine să ia crucea sa şi să vie după Mine". Corpul firav, îmbălsămat, ar fi fost găsit după moarte pe malul mării, de un marinar. Pe locul unde a fost găsit trupul s-a zidit o biserică, devenită loc de pelerinaj pentru bolnavi. După canonizare, corpul binecuvântat de Dumnezeu cu darul neputrezirii a fost prilej de aprige discuţii între prelaţii Bisericilor Ortodoxă Greacă, Rusă, Bulgară şi Română.
Catafalcul cu moştele Sfintei Parascheva a poposit de-a lungul secolelor în Tracia, Bulgaria, Serbia, Constantinopol şi, din 1641, la Iaşi, unde a fost adus cu mare alai de trei mitropoliţi prin grija domnitorului Vasile Lupu, în baza unei scrisori sinodale. Moaştele au fost scoase din Constantinopol peste zidurile cetăţii pentru a nu se încălca legea islamică, care interzice transportarea morţilor în public, în încercarea de a evita isteria maselor.
De peste 365 de ani, moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva sunt la Iaşi, mai întâi în Biserica Sfinţii Trei Ierarhi, apoi în Catedrala Mitropolitană a Moldovei şi Bucovinei. La 26 decembrie 1888, în Biserica Sfinţii Trei Ierarhi, un călugăr care veghea lângă racla din metal cu moaştele Sfintei Parascheva a uitat o lumânare aprinsă. Paraclisul şi racla au ars mocnit. Minune mare! Trupul sfintei a fost neatins de flăcări. Mutate într-o raclă din chiparos, moaştele au fost duse apoi în Catedrala Mitropolitană de unde, la mijloc de octombrie, părăsesc biserica pentru a fi contemplate sub cerul liber. Racla este depusă în catedrală numai după ce ultimul pelerin le-a atins.

2010-09-26T12:40:00.001-07:00

Acrobații cu cochilii în spinare

Lacăt spiralat...

Ciufulici...

2010-09-25T14:05:00.000-07:00

Ultima metamorfoză

2010-09-23T15:12:00.000-07:00

Fluturii mei...

2010-09-22T15:23:00.000-07:00

Urzeli cu lumină...

2010-09-21T14:11:00.000-07:00

Când zorile noaptea-și dezleagă...

2010-09-20T12:30:00.000-07:00

Ghimpoșii și/sau ghimpoasele

2010-09-20T10:53:00.000-07:00

Nea Gică - bunicul fotoreporterilor
GÂNDUL, ianuarie 2008 / Text: Gabriela Doboș / Foto: PRO IMAGE

Lui Gheorghe Onofrei i-ar fi fost hărăzit să devină actor, dar a ales să surprindă realitatea prin vizorul camerei de fotografiat. Nea Gică - cum i se spune în breasla ieşeană - e cam de-o vârstă cu aparatul cu burduf. Cel portabil. Regretă și acum că nu s-a născut înspre era digitală a fotografiei.

Înrolat la “Arici Pogonici” şi “Luminiţa”, “Jurnalul de Est” îl lasă la vatră – peste nici două săptămâni – după 52 de ani de ziaristică. Din clasa a doua a mânuit aparatul foto şi condeiul, iar de la 16 ani a fost zeţar al propriilor texte.
Nea Gică trăieşte încă fabulos. Este aviator, paraşutist, planorist, vânător, pescar, agricultor. Pe timpul zeţăriei a fost şi motociclist şi - după “originala înghesuială din ’89”, cum spune revoluţiei – “gaterist” în obşteasca tentativă de a deveni întreprinzător. Pofta nestinsă de libertate a rămas numitorul comun al neobişnuitelor sale pasiuni.

Fiica lui Gheorghiu Dej - primul său redactor-şef

Când vorbeşte despre copilărie, se întunecă. “Am fost orfan de la 3 ani. Tata a fost căpitan, pilot în război şi doborâse avioane ruseşti care erau mascate cu însemne nemţeşti. Ordonanţa lui, la cancelarie, i-a pus otravă. Am trăit foarte greu…”, şi-a developat sufletul nea Gică. Aşa că, la nici 8 ani, din ziua când i s-a pus eşarfa de pionier, a fost condeier şi fotoreporter. Primul redactor-şef i-a fost Lica Gheorghiu (fiica lui Gheorghe Gheorghiu Dej), care l-a pus să scrie despre delegaţia rusească petrecută prin Iaşi până la statuia Eroilor Sovietici. Cadrele imortalizate la depunerea jurământului - un Optior cu peliculă îngustă - i-au netezit calea spre fotojurnalism. A fost răsplătit cu o tabără la Bicaz, în satul de sub barajul “Vladimir Ilici Lenin”. Nici 9 ani nu avea când şi-a meşterit camera obscură, laboratorul şi un aparat de mărit cu ramă îngustă. În clasa a V-a, a lăsat Pogoniciul pentru “Scânteia” pentru că noul său aparat de mărit, Krokus, scotea 13x18. Fotoreporter la Flacăra Iaşiului fiind, la 14 ani, s-a nimerit la un concurs de paraşutism. În timp ce i se atârnau saci cu nisip de cureaua pantalonilor, pricepuse cum se trage maneta, dar era tămâie cum se cârmeşte paraşuta. “Trebuia să surprind când se deschide paraşuta unuia. Când s-a deschis a mea, am simţit că pleacă oasele din mine, iar paraşuta m-a dus unde a vrut”, povesteşte păţania. Au urmat cursuri de planorism, lansări cu motoparapanta şi vreo 300 cu paraşuta. “Abia la 18 ani am început cursuri de pilot, că nu mai trebuia acordul mamei. Am brevet pentru monomotor amator. Cel mai mult mi-a plăcut pe AN 2. Am vrut să zbor la utilitară, dar acolo am abandonat. Trebuia să ştii şi muşuroaiele, tot, pentru că zburai printr-un nor, aproape de sol”. Plăcerea zborului e nativă. Bunicul a fost pilot pe avion cu aripi de pânză şi rezervor sub scaun. A fost doborât de artilerie în Primul Război Mondial.

Supravieţuitor de la Târgu Mureş ‘90

A intrat în tipografie la 16 ani, pentru următorii 26. Ziua se documenta, fotografia, scria şi developa, mergea la liceul seral, apoi la “Ştefan Gheorghiu”, şi noaptea era zeţar. “Îmi paginam textele şi îmi aşezam pozele. Dar la tipar se pierdea mult din fidelitatea pozei. Rotativele ruseşti, cât un vapor, nu suprapuneau bine. Se muncea mult şi dacă nu convenea vreunui conţopist, o luam de la capăt. Scriam pe Social, făceam reportaje, dar cenzura modifica de nu recunoşteai textul. Lucrând la tipografie literă cu literă, învăţasem stilul şi la textele mele nu mai aveau ce schimba. Pozele trebuiau să aibă tractoare cu fum gros, să se vadă că se munceşte”, şi-a amintit zeţarul-jurnalist.
Cea mai cruntă experienţă gazetărească: 15 martie ‘90. Cazat în Târgu Mureş la Grand Hotel, a fotografiat conflictul etnicilor maghiari. “Am prins cum îl omorâseră pe şofer şi intraseră în biserică. M-au pus într-o pătură, m-au lovit cu ranga şi au vrut să mă arunce de la etajul 6. Desantul m-a salvat. Am ieşit din judeţ după ce am făcut din noroi M la plăcuţa de înmatriculare din Iaşi”, şi-a amintit încruntat.
Fotografia care îl urmăreşte a fost făcută la o crimă cu victime decapitate. “Gazetăria e ca meseria de poliţist”, a spus convins. Cea mai frumoasă imagine a sa imortalizată: o leoaică, o tigroaică şi o căţeluşă care se studiau în timp ce puii lor se jucau. Cel mai apreciat clişeu, premiat în Rusia: un copil care îşi tăia liniştit unghiile în timp ce se apropia ameninţător un tramvai uriaş, Tatra.

După pensie vrea să zboare

Pentru că nu poate sta locului, merge la pescuit sau vânătoare. Dă mai des vizorul aparatului foto pe cătarea puştii decât pe gută. “Nu le-am făcut de foame. Au fost animale pe care le-am admirat şi nu le-am împuşcat. Eram în stand, venise un iepure şi n-am avut timp să mă ascund. Se uita când la mine, când în urmă. Era urmărit de o vulpe, s-a aşezat lângă mine şi am împuşcat vulpea. Eu zic că mi-a cerut ajutorul”. Printre trofee: crap de 11 kg şi somn de 60 kg prins la Prut, iar la vânătoare mistreţ splendid colţat, ţapi nimeriţi între ochi şi un urs ţintit dar scăpat dincolo de graniţă.
O altă pasiune - turismul perpedes. Pentru că fotojurnalismul se face cu pasul, nea Gică a tăiat munţi şi ogoare.
A schimbat 14 motorete şi motociclete, vreo 8 maşini pe care doar el le-a şurubărit. A învăţat să facă de la tencuieli la instalaţii sanitare. 4 ani şi-a căutat casă la ţară, să fugă de bloc. De atunci nu mai are nevoie de doctor. După ce termina cu ziarul, lăstărea sau altoia, punea răsad ori iriga cu picătura. “Rodul viei stă în vârful foarfecelui. Trebuie să vorbeşti cu butucul”, a recomandat. La pensie vrea să facă agricultură, să zboare la utilitară (acum modernizată) şi să vâneze. Nu mai vrea gazetărie pentru că a ajuns mijloc de trai. “Şi acum e cenzurată, dar atunci erai tratat ca un ziarist. Acum îţi dă lumea aparatul de pământ”, a spus afectat. La pensie, o să declanşeze mai rar digitalele de ultimă generaţie, drăcovenii al căror soft au aruncat în derizoriu obscurul, laboratorul cu pensete şi hârtie fotosensibilă, tancurile şi soluţiile de developare.

2010-09-12T03:14:00.000-07:00

Fierăstraie tomnatice

2010-09-11T14:10:00.000-07:00

Valiza cu voievozi
GÂNDUL, aprilie 2008 / Text: Gabriela DOBOȘ / Foto: PRO IMAGE

Când nu poartă pe umăr bolovanul şi ocaua lui Cuza, Moş Ion Roată, alias Petrică Ciobanu, suie Copoul şi, până la stadion, salută domnitorii sculptaţi. Înainte să pună opinca pe turnantă, schimbă ocaua cu o halebardă, un iatagan ori o sabie. Când îl întruchipează pe Mihai Viteazu, când pe Ştefan cel Mare, Charlie Chaplin, Napoleon ori Păcală. În valiza lui de butaforie încap şi Tudor Vladimirescu, Vlad Ţepeş, Cuza Vodă, Tândală, Don Juan, ţiganca, samuraiul şi contele Dracula.

Cam de vreo jumătate de veac, Petrică Ciobanu se află în stagiune. Este regizorul propriei dramaturgii şi un teatralist atipic între Carpaţi. La 72 de ani este mascotă cu legitimaţie la Politehnica Iaşi, iar o dată la cinci ani îşi ia licenţa de actor amator. S-a şcolit la nivel superior în inginerie hidrotehnică şi încă oftează că n-a luat din prima admiterea la Actorie. Spune că a dobândit harul de a aduce victorii şi de aceea vroia să devină mascota Naţionalei de fotbal. În 2001, Gică Hagi l-ar fi izgonit de pe Ghencea, așa că nu a avut altă cale decât revină în Copou, să scoată Poli din C. A săltat-o şi din B, iar din 2004 pune umărul să ţină echipa în prima ligă. Paradoxal, nu este microbist. Habar nu are cum îi cheamă pe jucători şi ştie pe nume doar oficialii alb-albaştrii.

Nici până acum n-a găsit leacul să se vindece de teatru. S-a contaminat la primul rol. Era adolescent când a jucat, într-o tabără, comedie. Râsul năvalnic şi aplauzele I-au marcat într-atât încât şi acum le caută. Prima oară a urcat pe-o scenă adevărată alături de-o pereche de boi, aduşi de-o rudă în “Baba Hârca”, cu Miluţă Gheorghiu în rol principal. Trei ani a făcut Petrică Ciobanu figuraţie la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” şi la Opera Română din Iaşi, să fie sigur că nu ratează admiterea la actorie. Dar ideea lui “genială” a stânjenit pe cineva din comisie şi a fost respins. Şi-a luat licenţa în construcţii hidrotehnice, iar până la pensie a muncit conştiincios, dar lipsit de patosul cu care ar fi slujit Râsul şi Plânsul. Ultimul deceniu ca inginer s-a scurs la Stânca Costeşti, pe firul Prutului. În timpul liber, Petrică Ciobanu dădea reprezentaţii ca imitator a 60 de animale, ca mijlocaş în “Echipa Râsului” la “Varietăţi pe gazon”, ori ca actor în “Take, Ianke şi Cadîr”, “Nota zero la purtare” sau “Oamenii care tac”. Absolvise cu lauri Actoria, dar la Şcoala Populară de Arte.
Era student când se amorezase de Adela din “Liliacul”, o soprană brunetă în spectacolul căreia figura. O zărise în public la altă reprezentaţie şi căutase loc lângă ea. La a treia întâlnire s-a dumirit că era o altă Adelă. “Semăna perfect cu solista din Liliacul”, se pardonează. Cu “Adela” lui împarte traiul de 45 de ani. Îl mai cicăleşte că târâie valiza care trage şi 23 de kilograme, dar îi împunge cu acul mantiile ori tunicile să i le ajusteze.
Păcală îi este personajul cel mai drag. “E al nostru şi e amuzant”, spune. A fost şi primul costum pe care şi l-a procurat: iţari, cămaşă, brâu, căciulă de-un metru şi opinci de jumătate. L-au uscat la buzunare costumele de ţigancă, Napoleon, Chaplin, Moş Ion Roată şi Tândală. Locuinţa a ajuns depozit de recuzită. Vestimentaţiile şi butaforia pentru Cuza, Ţepeş, Ştefan cel Mare, Vladimirescu şi Mihai Viteazu le închiriază.

De 1 decembrie, îl întruchipează pe Mihai Viteazu, iar la 24 ianuarie, pe Moş Ion Roată. Din ‘99, depune jerbe de Ziua Unirii cu Ion Iliescu şi Traian Băsescu la statuia lui Cuza Vodă şi pe lespedea domnitorului din biserica “Trei Ierarhi”. Preşedintele Iliescu ar fi încercat să îi ridice pietroiul, butaforie pe care Moş Ion Roată o ţinea pe umăr. “Trebuie dat jos bolovanul de pe umerii poporului!”, i-ar fi recomandat actorul. Ion Iliescu i-a replicat: “Unde-s doi, puterea creşte”. Când era Păcală, s-a pozat cu Emil Constantinescu înainte să ajungă preşedinte. “I-am purtat noroc”, crede Petrică Ciobanu. Tot Păcală era când a fost pozat cu MM Stoica, numit Tândală de un ziar sportiv. Era Ştefan cel Mare când a dat mâna cu Răzvan Lucescu, ceferist cu Mircea Rednic, avea un pechinez roşcat în braţe când a dat noroc cu Ioan Andone, antrenorul “câinilor roşii”, şi era Vlad Ţepeş când i-a dat lui Corneliu Vadim Tudor ţeapa să “împungă duşmanii”.
Petrică Ciobanu are contract cu Poli Iaşi, miluit la fiecare meci cu 35 de lei. Nu rămâne nici cu jumătate după ce dă chiria pe butaforie. Scenariul lui: lasă acatiste la Mitropolie, roagă şi voievozii să aducă victoria, însoţeşte echipa de la vestiare, dă noroc cu jucătorii ieşeni - “să îi încarc să câştige” - şi face turul gazonului, deghizat. Se bucură la aplauzele galeriilor adverse. “Când Ionuţ Popa nu vrea să dea noroc, pierde meciul. Nu mă lasă să intru cu el. Vrea să culeagă singur aplauzele”, crede mascota de la Poli. Petrică Ciobanu spune că, prin televizor sau de pe Ghencea, ar fi ajutat Naţionala să se califice la campionatele mondiale, dar echipa a pierdut doar că nu l-au luat în Italia şi apoi în SUA. Acum speră că preşedintele Băsescu o să-i descurce drama cu pământul moştenit şi visează că Victor Piţurcă o să-l convoace pentru Euro 2008. În valiza lui cu voievozi ar duce și norocul ca România să învingă Franţa, Olanda şi Italia.

2010-09-10T13:05:00.000-07:00

Colina Repedea, în vârtejul nepăsării
ROMÂNIA LIBERĂ, septembrie 2008 / Text: Gabriela Doboș / Foto: PRO IMAGE

Cea mai semeaţă dintre cele şapte coline ale Iaşiului, Repedea – devenită simbolul geologiei româneşti –, îşi trăieşte declinul. Dacă Marea Sarmatică, atunci când se unea cu orizontul peste aceste ţinuturi, a trudit cam 10 milioane de ani să zidească într-un povârniş fauna fosilă, de câţiva ani (secunde la scară geologică), colina Repedea este scobită cu sârg pentru temelii, faţade, garduri de vile sau cavouri. Preţiosul afloriment a ajuns sălaş al depravării, al întrunirilor mistice, concertelor hard-rock sau demonstraţiilor pe roţi. Totodată, este groapă de gunoi, păşune, latrină, tainiţă pentru nelegiuitori sau loc unde se încing grătare. O colonie de lilieci statornicită în grotele calcaroase a fost decimată şi alungată de focurile de tabără ale aşa ziselor ceremonii magice. Despuiat de arbori şi arbuşti mai ales înspre partea care priveşte spre Iaşi, zăcământul riscă să alunece la uşoare zgâlţâieli telurice. Indicatoarele către rezervaţie au avut viaţă scurtă, coşuri de gunoi nu au existat vreodată, iar zona cu adevărat periculoasă nu a fost nicicând îngrădită sau iluminată. Mai mult, Legea 18 a împroprietărit clienţii politici cu periferiile acestui monument al naturii.

Întâia rezervaţie geologică şi paleontologică

Investigaţiile geologice atestă că cele aproape 3.800 de hectare ale Iaşiului au fost, acum 1,3 miliarde de ani, ocupate de munţi crenelaţi. După ce plusul din relief a devenit minus, Iaşiul ajunsese “navigabil”, mările cotropindu-l în trei rânduri. Ultimul luciu, cel sarmaţian, a lăsat - după neobosite transgresiuni - o comoară geologică, pe alocuri cu grosime de aproape 1.500 de metri. Eminentul geolog Grigore Cobălcescu (ai cărui discipoli au fost Grigore Antipa şi Emil Racoviţă) a descoperit, în 1862, într-o scobitură iţită în Repedea, bogatul zăcământ fosilifer captiv în calcar oolitic. A studiat temeinic raritatea naturii înainte să iscălească lucrarea “Calcariul de la Răpidea”, în fapt actul de naştere al geologiei, paleontologiei şi stratigrafiei româneşti, scriere însoţită şi de întâia hartă geologică a ţării. Cobălcescu a făcut observaţii ştiinţifice valabile până astăzi, numind podiş dealul cu aparenţă muntoasă. La 90 de ani de la descoperire, Repedea a capătat blazon de monument al naturii şi a devenit întâia rezervaţie geologică şi paleontologică din România. Şi Consiliul Judeţean Iaşi a admis, abia în 1994, după o inventariere UNESCO, că natura a meşterit în colina dinspre miazăzi o lucrare arhitectonică preţioasă şi a decretat protejarea perimetrului de 47,47 hectare şi “regim sever” în afloriment. Oficialităţile s-au îngrijit şi de zona tampon, împădurită des pentru a stabiliza colina şi a atenua eroziunea abrupţilor pereţi de marne şi gresii calcaroase.
De un veac şi jumătate, cercetătorii nu mai contenesc cu studii morfologice, paleontologice, lito şi biostratigrafice, geochimice, geofizice, sedimentologice, iar botaniştii cu clasificarea rarităţilor fluoristice. Şi avifaunistica a devenit arie de interes ştiinţific, peste 120 de specii de păsări fiind aici declarativ ocrotite. Unicitatea colinei se datorează şi actualei poziţii geografice: la limita Podişului Central Moldovenesc cu Câmpia Moldovei şi la întrepătrunderea silvostepei cu pădurea.

Doar unu din cinci copaci a rămas înfipt în sol

Deşi bate spre 400 de metri altitudine, colina Repedea prezintă concavitate adâncă spre afloriment. Are aspect de amfiteatru, cu pereţi abrupţi găuriţi de caverne. În grotele de aici şi-au găsit provizoriu refugiu localnicii în timpul războaielor sau când natura a fost prea aspră. Din perioada postbelică, rezervaţia a devenit carieră de piatră pentru sărmani, iar înspre zilele noastre, pentru închiaburiţii care plătesc măcar 30 lei pe fiecare metru cub, să-şi faţeteze vilele ori postamentele locurilor de veci cu preistoricele moluşte bivalve. Din cele cinci poligoane folosite până nu demult la escaladă, două s-au furat. Nici Poliţia, nici autorităţile nu pot stopa jaful de la Repedea. Mai mult, înspre toamna lui 2007, mii de copaci din zona tampon au fost doborâţi şi vânduţi cu nici 300 lei căruţa. Hoţii aveau însă frică de Dumnezeu: nu porneau duminica drujbele. Doar în zori şi în amurg, căruţele împovărate şi înmatriculate cu plăcuțe de… Italia se încolonau pe şosele, sporind localnicilor din Păun, Pietrărie sau Bârnova rezervele de lemne pentru foc. Comisarii Gărzii de Mediu au socotit atunci că, pe 38,5 ha, doar unuia din cinci copaci i-au mai rămas rădăcinile înfipte în sol. La vederea tăpşanului proaspăt despuiat, poliţiştii n-au fost mişcaţi. Au invocat proprietatea particulară din perimetrul monumentului naturii. Academia Română care a pasat tutela rezervaţiei Clubului de Turism şi Ecologie “Turistor” Iaşi, Primăria Bârnova (cu o o bucată însemnată din rezervaţie în registrul cadastral) şi Consiliul Judeţean Iaşi au constatat jaful, dar nu au ripostat. Aşa zişii proprietari de pădure erau obligaţi să asigure pază silvică şi nu puteau doborî perdeaua vegetală neautorizaţi măcar de ocoalele silvice Ciurea şi Dobrovăţ. Cârdăşia dintre autorităţile care au împroprietărit, politic şi abuziv, beneficiarii lemnului furat şi cei ai terenurilor a făcut ca despăduririle masive să fie trecute cu vederea. Un inventar arată lucrul în zeci de speţe penale şi sumedenie de amenzi contestate, deci neonorate.

Bordeluri clandestine

Rezervaţia Repedea se degradează vizibil. Agenţia pentru Protecţia Mediului Iaşi sau custodele “Turistor” au organizat în van controale, evenimente şi plasări de fluturaşi pentru conştientizarea cetăţenilor. Puncte de atracţie a studenţilor şi cercetătorilor, turiştilor dar mai ales ieşenilor amatori de grătare, platoul şi aflorimentul nu sunt patrulate de poliţişti ori de jandarmi. Poate şi de aceea codrii rezervaţiei s-au “volatizat”, mormanele de gunoaie au sufocat tot mai multe specii rare de plante, iar puţinii arbuşti au ajuns perdea pentru bordeluri clandestine.
Frigul determină localnicii să continue şi iarna jaful prin codrii colinei, iar vara să încarce în căruţe sau în maşini metri cubi sau chiar pereţi întregi din zăcământ.
Deşi declarat monument al naturii, dealul Repedea nu a avut statut de obiectiv turistic. Poate de aceea pitoreasca zonă cu “regim sever” nu a fost vreodată îngrădită, cu toate că drumeţii care se aventurează şi noaptea riscă să se prăbuşească de la mai bine de 10 metri. Doar vacile în cirezi şi oile în turme pot să meargă pe muchiile zăcământului şi chiar să ocolească monoliţii în chip de trovanţi din amfiteatrul sarmaţian.
Acoperit cu sol în strat gros, plafonul grotelor – un imens platou pe care stă înfipt releul de radio şi televiziune – este vălurit mai ales înspre Iaşi, acolo unde dealul alunecă în alt hău. Numai o cruce strâmbă avertizează că pericolul pândeşte dincolo de braţele metalice.
O parcare a fost cândva amenajată, însă scoarţa s-a frământat laolată cu asfaltul. Două containere sunt mereu goale pentru că drumeţii leapădă până acolo gunoaiele. Câţiva stâlpi luminează când şi când parcarea, dar nu şi zona periculoasă, unde zăcământul a ieşit de sub scoarţă. Doar potecile meşterite cu pasul şi drumeagurile escavate de roţi întretaie laturile domoale ale pereţilor calcaroşi. Perdeaua de arbuşti şi grotele zăcământului au devenit latrine pentru că pe platou nu există grup sanitar.
În semipeşterile colinei Repedea, trecătorii au lăsat amintiri spre plafoane, dar mai ales pe pardoseli. Au afumat pereţii şi, până acolo unde s-au putut cocoţa, au scrijelit inscripţii sau au făcut graffitti, mai ales pe arcade şi pilaştrii calcaroşi. Podelele ilustrează cel mai bine simbioza prezentului cu preţioasa moştenire geologică: cârpe adunate în mormane, obiecte din plastic, stive de mangal sau cioburi. Aproape că nu există turist care să nu plece cu calcar oolitic având captive cochilii sau mulaje ale moluştelor sarmaţiene, aşa cum plantele ori insectele stau ferecate în chihlimbar. Suvenirul este uşor de desprins, roca fiind neaşteptat de sfărâmicioasă, mai ales în exteriorul grotelor, acolo unde este biciuită de ploi şi vânt.

Baba de la Repedea

Deşi greu încercat în ultimele decenii, amfiteatrul de la Repedea păstrează o sculptură spectaculoasă. Straturile grezoase cafenii par file groase din piatră pe alocuri aşezate matematic în cuvertura calcaroasă. Acolo unde curenţii marini s-au sucit în vârtejuri, au fost stivuite spiralat. Câteva gârlice prea strâmte pentru statul unui om duc spre “măruntaiele” zăcământului, dar intrândurile sunt blocate cu gunoaie. Altele seamănă cu nişte chilii arhaice. Un povârniş calcaros şi uşor înclinat întruchipează, în stânga amfiteatrului, una din Babele Bucegiului.
Din dorinţa de a salva cel mai preţios sit geologic şi paleontologic din ţară, numeroşi şcolari şi studenţi din Iaşi au încercat în câteva rânduri să dea o lecţie autorităţilor. Au strâns tone de gunoaie ba, mai mult, au făcut un inventar, vara, la un sfârşit de săptămână. Aşa au costatat că, într-o singură zi pe platoul şi în aflorimentul de pe Repedea se strâng cel puţin 800 de oameni şi se aprind cel puţin 63 de focuri.
Plusul care tinde în natură doar spre minus, şi invers, ar fi făcut ca vântul să desfacă, firimitură cu firimitură, zăcământul fosilifer de la Repedea, iar îngheţul şi vipia să-l măcine în pudră. Chiar dacă natura a trudit milioane de ani să ridice într-o colină pardoseala Mării Sarmate, a 7-a colină a Iaşiului riscă să alunece sau să dispară mult mai devreme, în doar câteva secunde geologice.

2010-09-09T13:00:00.001-07:00

Rotonda cu trei hramuri
GÂNDUL, septembrie 2006 / Text: Gabriela Doboș / Foto: PRO IMAGE

Boierul Constantin Lupide Balş a şovăit îndelung până şi-a găsit Ierusalimul. A prăpădit cufere cu galbeni numai să aducă Oraşul Sfânt spre inima Moldovei. În marginea Leţcanilor (comună care tiveşte Iaşiul) a semeţit, spre mijlocul lui 1700, o mirifică biserică rotundă, rămasă unică în Europa. La scară redusă, lăcaşul citeşte planurile bisericii „Sfântul Mormânt” din Ierusalim.

Neobişnuita formă a fost pusă pe seama neoclasicismului rusesc, în vogă în deceniul 9 al secolului XVIII. Patru pilaştri cu capiteluri ionice, sfârşite cu Tore desfăcute, reazămă pridvorul strâmt de pronaosul Rotondei. Deasupra, stă înţepenită clopotniţa. Înăuntru, o boltă desprinde în scurt pronaosul de naosul globular. Un balconaş de-o persoană priveşte spre catapeteasma arcuită. Sfântul Altar, mai scund, a fost lipit de naosul sferic, înalt, peste care străjuiesc două cruci, captive în turle minuscule. Rotonda Leţcaniului pare strâmtă. Aduce mai cu seamă cu un paraclis.

La interior, sfinţi cu ochi mari, frumos înveşmântaţi, au coborât din ceruri şi povestesc Biblia în culori vii. Se odihnesc în registre şi parcă privesc credincioşii în ochi, de oriunde ar fi ţintuiţi. Icoanele din uşile diaconeşti şi împărăteşti sunt stranii, în contrast cu veşmântul mural. Picturile din Sfântul Altar sunt întunecate şi aduc cu stilul lui Nicolae Grigorescu din tinereţe, regăsit la biserica mănăstirii Zamfira. Murala „fresco” este splendidă după proaspăta restaurare, isprăvită în 2000. Două ferestre de-a stânga şi de-a dreapta naosului trimit dâre de lumină, sclipind mai cu seamă aurul din nimburi. Pentru că s-a cerut întru sfinţire, Dimitrie Izvorâtorul de Mir patronează Rotonda. Sfântul Spiridon, vechiul patron, ocupă icoana hramului din poarta diaconească. După cum glăsuieşte în greacă pisania de la 1740, hramul dintâi a fost Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena deoarece Elena a Bizanţului a construit prima biserică în plan rotund, cea de deasupra mormântului Mântuitorului.
Un mare incendiu a mistuit - la 1830 - odoarele, podoabele, pictura, strana, catapeteasma şi mobilierul. De aici pierderea de memorie şi alegerea altui hram. Cutremurul din 1940 şi tornada din 1994 au şubrezit şi decopertat Rotonda, reconsolidată fragmentat până spre 2000 (prinsă chiar în centuri de beton armat) de preoţi prividenţiali pentru straniul sălaş al lui Dumnezeu.

Zugrăveala exterioară este tristă, gri în genere, pe ici-colo înverzită, coşcovită sau înnegrită la muchii de umezeală. Monumentul de gradul întâi din Patrimoniul Cultural Naţional este ocrotit de părintele Ioan Leonte. Deşi enoriaşii sunt mulţi la număr, dar sărmani, faţa bisericească nădăjduieşte că se vor găsi oameni înstăriţi şi milostivi care să înveşmânteze lăcaşul într-o nouă tencuială pentru a salva splendida murală din interior, deja biruită de igrasie spre boltă şi la contopirea naosului cu jertfelnicul.

2010-09-07T13:36:00.000-07:00

Temnița evreilor, transformată în discotecă
ROMÂNIA LIBERĂ / Septembrie 2008 / Text: Gabriela DOBOȘ / Foto: PRO IMAGE

1941, zorii ultimei duminici din iunie. Cu braţele ridicate, smulşi de lângă prunci, surori, soţii ori mame, evrei de toate vârstele sunt îmbrânciţi cu baionete ori cu patul armelor spre Chestura din Iaşi. Fatidic, primii au ajuns de bunăvoie în curtea fostului organ poliţienesc, amăgiţi cu un permis spre libertate. Unii sunt torturaţi în beciul clădirii în vreme ce plutoane de stirpe evreiască sunt îngrămădite în curtea din ce în ce mai strâmtă. Gloanţe mitraliate isteric le frâng vieţile. Ciuruiţii care se caină sunt stâlciţi cu bâte. În ograda-eşafod, mulţi zvâcnesc încă sub stive de cadavre. Viaţa picură şi din cei care s-au aruncat sinucigaş peste gard, atârnaţi de coama zidurilor.

2008, zorii unei duminici de septembrie. Jeep-uri, decapotabile şi limuzine înmatriculate acronimic ori explicit („MAF” - mafie, „HOT” - hoţ, „SEF” – şef, „CAP”, „VIP”, „BOS”) par abandonate sub ferestrele Chesturii, în uşa unui pub nocturn (numit, ironic şi sarcastic, „Taverna cu fantome”), a unei discoteci amenjate în beciurile torturii şi a unui restaurant care tolerează, contra cost, „orice tip de evenimente”. Muzica şi chiuiturile mitraliază liniştea. Pace este doar după fereastra unei firme care branşează calorifere la centrale termice. Un ins părăseşte o petrecere cu dar. Cu telecomanda îşi caută bolidul, scuipă lângă pneu după ce stinge cu adidasul fosforescent un sfert de ţigară. Sub pavele, sângele asasinaţilor poate nu s-a uscat. Doar o gravură întunecată (înşurubată postdecembrist culmea, nu de autorităţi, ci de comunitatea evreiască) binecuvântează amintirea lor.

Iertare pentru pogrom

Tocmai casa lui Garabet Ibrăileanu de pe uliţa Sfântul Ilie ajunsese scena genocidului de la Iaşi. În vastul subsol s-au comis torturi de neînchipuit, a fost şi carceră, iar curtea lungă ajunsese fabrică a morţii. Cu două decenii înaintea masivelor execuţii, în 1921, Ibrăileanu zidise semeţul imobil pentru reşediţa permanentă a revistei „Viaţa Românească”, mutată din propriul domiciliu. Romancierul era secretar de redacţie şi apoi redactor principal la periodicul care publica şi scrieri ale lui Sadoveanu, Topârceanu, Phillipide, Hogaş şi Ionel Teodoreanu. Spre finele vieţii, Ibrăileanu înstrăinase clădirea administaţiei ieşene. Slujbaşii Chesturii guvernau imobilul în „duminica aceea” de Cireşar, când la Iaşi s-a stârnit ceea ce avea să fie cel mai mare pogrom legionar din ţară, care le preceda şi le depăşea în atrocităţi pe cele de la Dorohoi şi Bucureşti. Pe atunci instituţie superioară Comisariatului, Chestura a căpătat un stigmat pe care tinerii nu îl cunosc. A fost eşafodul a mii de nefericiţi de sorginte ebraică.
Localnicii evrei nu au fost înecaţi, gazaţi, mistuiţi în cuptoare născocite de minţi bolnave, dar au fost ciuruiţi, stâlciţi, umiliţi şi încărcaţi în vagoane pentru vite, plimbaţi în zile toride fără destinaţie, apă, mâncare şi aer. Holocaustul de la Iaşi a îmbrăcat alte forme: execuţii, închiderea de vii în morminte pe roţi de fier sau aruncaţi de vii în gropi comune. Prigoniţilor li s-a atribuit „vina” bombardamentelor sovietice şi o falsă rebeliune înăbuşită exemplar, dar sângeros. Civilii, victime ale campaniei antisemite, au fost înarmaţi şi autorizaţi să ucidă. Bărbaţii erau preferaţii execuţiilor, dar convoaiele duse spre pieire aveau bătrâni, gravide şi prunci deopotrivă. Nici un cuvânt nu poate reda fidel umilinţa, tortura, groaza, dar mai ales suferinţa peste limitele suportabilului. Numărul real al victimelor de la Iaşi nu o să se afle vreodată din cel puţin două motive: precara evidenţă a dispăruţilor şi aprigul curent negaţionist. Evreii spun că Iaşiul ar fi fost decimat demografic, localnicii iudaici tinzând la jumătate din populaţie. Bună parte din istorici îi contrazic. Circa 14.000 de mozaici ar odihni de-a valma în gropi comune, unii acoperiţi de vii cu var şi pământ. Istorici admit mult mai puţine mii, sute chiar. În calculul suferinţei nu au intrat însă vreodată mutilaţii, răniţii, orfanii de pogrom. Printr-o hotărâre de consiliu local din aprilie 2000, municipalitatea a cerut iertare evreimii pentru pogromul de la Iaşi.

La numărul 6: „Tavernă cu fantome” şi beci-discotecă

Chestura de pe Sfântul Ilie a fost dată în administrare breslaşilor. Strada a fost rebotezată Vasile Alecsandri, iar „Mica Industrie” s-a înstăpânit pe clădirea organului poliţienesc de la numărul 6. După decembrie ’89, spaţiile au fost subînchiriate însă nu de adevăratul proprietar: Consiliul Judeţean Iaşi (care cumpărase imobilul de la Ibrăileanu). În 2001, Curtea Supremă de Justiţie a statuat irevocabil proprietatea deplină a Consiliului Judeţean. Sentinţa care a redat imobilul domeniului public nu poate fi executată nici după 7 ani. „Mica Industrie” SA şi doi chiriaşi – „Recons” SA şi „Central Juice” SA, una dintre ele falimentară – cheamă şi acum la bară slujbaşii judeţeni şi pe cei ai Ministerului Culturii, invocând fapte închipuite. În 2006, funcţionarii care executau sentinţa definitivă au fost... reţinuţi, amprentaţi şi cercetaţi penal, vinovaţi de neobrăzarea de a recupera patrimoniul public. De atunci, angajaţii Direcţiei Juridice şi Cancelariei au fost deliberat încâlciţi în litigii civile şi comerciale. Hilar este că firmele au lipit propriile sigilii, şi invocă vicii penale. În aprigul război al sentinţelor, sigiliilor, amprentelor, depoziiţilor şi tertipurilor avocăţeşti, clădirea de patrimoniu suferă. Pereţii exteriori sunt igrasioşi. Partea frontală poartă varul de la inaugurare. Chiriaşii afacerişti au investit în panotaj pestriţ, au perforat pereţii cu reclame la bere şi centrale termice şi încă mai aşează pavele peste caldarâmul măcelului. Parcarea se opreşte într-o terasă, iar de gard a fost lipit un music pub nocturn, cunoscut de rockeri ca „Taverna cu fantome”. Dacă în fostele birouri ale Chesturii s-au instalat bucătarii unui restaurant, fosta carceră şi sălaşul torturii din subsol a ajuns discoteca preferată a interlopilor şi tinerilor înstăriţi din Iaşi şi de aiurea. De partea cealaltă a clădirii (care găzduieşte şi Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor) a fost lipit un chioşc care meştereşte ştampile. Dacă i-ar redobândi proprietatea asupra imobilului, Consiliul Judeţean Iaşi, probabil în parteneriat cu Ministerul Culturii, ar renova clădirea lui Ibrăileanu. Printre noii chiriaşi ai proprietarului de drept s-ar număra fie Direcţia Naţională Anticorupţie, fie Parchetul Militar.

„Cât am strigat noi la Dumnezeu atunci...”

În ultimul convoi mânat spre Chestură au existat şi supravieţuitori. Uliţele centrale erau blocate cu morţi, la Chestură chiar evreii aruncau în camioane cadavre şi muribunzi deopotrivă, iar în centru alţii erau siliţi cu armele să spele sângele confraţilor asasinaţi. Convoiul a fost gonit spre gară, ticsit în vagoane pentru vite şi plimbat înainte-înapoi nici 20 de kilometri în 12 ceasuri, pe vipie. Trei zile şi tot atâtea nopţi au călătorit fără aer, însetaţi şi înfometaţi până la Călăraşi, făcând haltă doar pentru a descărca morţii din vagoane şi a-i arunca în gropi comune, unele chiar şi pe trei niveluri.
Leizer Finchelstein a supravieţuit „trenului morţii”. Acum 8 ani a acceptat cu greu să vorbească despre măcel şi vagoanele-mormânt. Avea 77 de ani şi lăcrima când povestea trăirile plumburii: “Iau în mormânt privirea mamei când nemţii şi otrepele au smuls şase băieţi, plus tata, de lângă ea şi cele trei surori. Vreo 100 de băieţi şi bărbaţi am plecat spre Chestură cu mâinile sus. Pe drum, mi-am dat seama că vom muri. Am văzut mulţi evrei împuşcaţi sau loviţi, căzuţi în sânge. La Chestură, soldaţii SS loveau în noi ca un ciocan pneumatic. Pe cine nimerea, acolo rămânea. În curte, abia ne puteam mişca. O noapte am stat în picioare, lângă cadavre aşezate, în teanc, la perete. Apoi ne-au încolonat şi ne-au dus la gară. Ne-au urcat câte 80 în vagon. De frică, ne-am lipit de spatele vagonului. A rămas gol la mijloc, aşa că au mai urcat 40 de inşi. Eram 120 într-un vagon în care 40 erau mulţi. Nu pot uita bezna, cum soarele ne fierbea şi cât ne era de sete. Puţeau cadavrele şi fecalele. Respirăm pe rând prin cioturile din scânduri. Băgam cămăşile ude de transpiraţie să facă un pic de condens sau dimineaţa să prindă rouă, să sugem transpiraţia. Nu mai ştiam de nici o ruşine. Am făcut bănci din morţii umflaţi de căldură. Cât am strigat noi la Dumnezeu atunci... Dacă era în al 7-lea cer şi tot trebuia să ne audă!”.

2010-09-04T11:21:00.000-07:00

FOTOREPORTAJ
Primul meci în Copou, în liga secundă de fotbal, a noii echipe... A.C.S.M.U. Politehnica Iaşi!

Debutul partidei: şut în mingea Nike inscripţionată cu pixul... Poli Iaşi

Pentru că meciul nu a fost transmis în direct, suporterii abia s-au văzut!

Primul gol acasă, în Divizia B

Izbândă pentru Neagoe şi Vlaicu

"Pod" de bucurie pentru căpitan

Bucurie şi pentru un mini-fan... A.C.S.M.U.

Placaj

Salt argeşean

După pauză, Ionuţ Popa trudeşte să scoată echipa din groapă

Ieşenii, în ofensivă din propriul careu

Gazdele menţin calmul pe gazon

Galeria ieşenilor, semi-amorţită

Plictiseală în teren şi la peluză. Copii mai fac o tură cu maşina, mai suflă în vuvuzelă

Panait, peste tuşier

Căpitanul din Copou, în dificultate...

Scuturile şi ambulanţa, pregătite pentru a tempera jocul

Pentru că lupta pentru balon se înteţeşte, mai apare o ambulanţă

Scorul, păzit cu străşnicie

Graţie arbitrajului fără... cusur, fluieraşul central se retrage flancat de un detaşament de gărzi de corp

Noul fundaş al echipei galben-albastre: un membru al trupelor de elită (SWAT) de la... Iaşi

2010-09-01T08:38:00.000-07:00

Mărturisire

„Sărbătoresc”, astăzi se pare, primele 1.000 de accesări ale acestui blog. Pentru unii, insignifiant fapt, poate. Pentru mine, însă, înălțător.
Rezervat, după voga momentului, în Gustarul lui 2008, domeniul a început a fi exploatat, în șagă, abia spre finele Mărțișorului lui 2010. Trăind – până atunci și de atunci – sub amenințarea efemerului, am gândit că poate ar fi bine (pentru pruncii mei mai ales) să las, aiurea în infinitul internautic, o moștenire virtuală. Frânturi din preocupările și pasiunile mele…
În joacă și cu nebănuită bucurie, scriu cu lumini. Departe gândul de a fi din tagma profesioniștilor. Cu prea mult drag, scriu. Tot mai rar în ultimele luni deși, mărturisesc, “mă frig” rău degetele și încă ador să iscodesc, pe îndelete, personaje.
Sper să vă facă plăcere să reveniți pe acest blog, să vă amuzați, să vă mirați, să vă bucurați, să trăiți emoții. Fiecare vizită sau zăbovire mă încurajează.
Cu reverențe,
Gabriela

2010-08-31T11:50:00.001-07:00

Fan Fan, prinţul argoului
Jurnalul Național, iunie 2000 / Text: Gabriela Doboș / Foto: Pro Image

Mihai Avasilcăi este un pamfletar al sorţii. Unul caustic! L-am întrebat cândva cum îl cheamă. “Fan Fan…”, mi-a răspuns împănat de înţelepciune, “… dar după mamă îmi zice Mihai şi după tată Avasilcăi”. Cei doi sunt inseparabili. Primul este român, ieşean printre altele, iar al doilea este omul în spatele căruia, în 1992, porţile temniţelor s-au ferecat pentru totdeauna.
Fan Fan s-a trezit din gropar infractor "prinţ al argoului" pentru că, din condei, îşi povesteşte într-un anume fel viaţa încinsă cu mulţi volţi. Cu patru clase şi patru degete, scrie butade pe înţelesul puşcăriaşilor pentru că adolescenţa şi floarea vârstei le-a fumat prin cămăruţe zăbrelite, de rând la şepticuri înfocate. Acum 8 ani, peniţa i-a fost paşaport de eliberare din Bărăganul de mârlani de la Iași, un fel de crematoriu al sufletelor, sau de prin gherle autohtone.

Rezumat. Da capo al fine

Gropar specializat de mic în galibardit, ciordit şi cafteală, Fan Fan se ştie din otdeauna fără marinari de cocârţ, trascău şi mărăşinoase. Aşa că a ajuns la başcă în vremuri când Bibliile erau furate şi transformate în hârtie igienică, cazat în cutii de chibrituri cu zăbrele, unde s-a lăsat specializat de ciumeţi în şuste şi şmenuri îmbârligate. Liberat, pufanul a intrat iarăşi la facultate pentru că securiştii au pus botul la vrăjeli destabilizatoare, fiind educat apoi de mardoi să poftească la paraşute bengoase, ciorditoare, matoale şi tâlhăroaice şi să-şi tocească pumnii cu torpile trase în barbă ţagherilor sau să jupoaie de epoleţi tablagii bulangii şi tupeişti. De atâtea moldamine, Fan Fan a rămas fără mahmudele şi a petrecut mulţi metri cu caraimanele întoarse pe dos, fără lovele, îmbrăcat naşpa, tot timpul în gaură şi flămând după trăscău şi paraşute nelegitime.
Justificare: fragmentul reprezintă un colaj de argouri împrăştiate şi culese din volumul “Borfaşi ai secolului XX”, acesta fiind al doilea manuscris care a văzut lumina tiparului, acum 3 ani, după “Fan Fan, rechinul puşcăriilor”. Ca să fie şi pe înţelesul cititorilor neşcoliţi în argoul temniţelor din ţară, iscăliturile lui Fan Fan au nevoie de un dicţionar propriu, limbajul fiind încă vorbit necontaminat numai de rechini: puşcăriaşi veterani. Tradus, termenii alambicaţi din paragraful anterior înseamnă galibardit: vorbăreţ, ciordit: furt, cocârţ şi trascău: băutură ieftină, başcă şi facultate; puşcărie, marinari şi lovele: bani mărunţi, mărăşinoase: ţigări de cea mai proastă calitate, ciumete şi mardoi: bătăuş, pufan: puşcăriaş aflat pentru prima oară la carceră, paraşute: dame de consumaţie, matolit: beat, torpile: pumni, ţagheri şi tablagii: poliţişti, moldamine: bătăi crâncene, mahmudele: dinţi, metri: ani, caraimane: buzunare goale.

Defecte de zămislire

Sub veşmântul numelui, nimeni nu-l cunoaşte. Doar ce lasă la vedere poate fi studiat pentru că sufletul său este aprig măcinat de probleme pur existenţialiste. Fan Fan este un tip mignon şi ruginiu. Are pielea bronzată de sângele... contaminat, jumate român şi jumate romanes. Privirea codificată trădează inteligenţă ştrengărească, iar pielea îmbătrânită a feţii se şifonează la fiecare monolog spasmotic şi de angoase bombastice pe care le afişează dacă este poftit la taclale. Încă de la începuturile sale trupeşti, Fan Fan a trădat evidente defecte de zămislire, dar niciodată nu i-a păsat cum arată pentru că ce-i care-l îndrăgesc îl acceptă aşa cum este: un golănaş de acum stafidit, cârtitor şi mereu amărăştean.
La mâna dreaptă i-au mai rămas patru degete. Arătătorul i-a fost retezat de un glonte de 9 mm, pe când s-a lăsat fugărit de tablagii, să dea socoteală pentru altă fărădelege. Din cauză că s-a şcolit în a provoca durere semenilor, de puritan, lui Fan Fan i-a fost hărăzit că va primi repartiţie în Iad. Un înger dezmembrat, la fel de ruginiu, l-a luat de vreo opt ani sub aripi şi i-a luminat minţile. I-a pus în mână cărţi mâncate de vremuri, o peniţă jupuită şi tocită şi l-a ţinut deoparte de chestiuni dintr-alea oneroase. Cu 30 de ani de carceră înfieraţi în acte, dar 18 executaţi, Fan Fan s-a maturizat prematur prin triburi de puşcăriaşi. A furat, a tâlhărit, a violat şi era cât pe ce să omoare un om. “Am făcut di toati, da’ Dumnezeu mi-o poruncit sî nu ucid pi nimeni”, se laudă Fan Fan cu kilometricul său cazier, zâmbind profesional, hoţeşte. De câte ori a strivit cu papucii graniţele legitimului nici nu-şi mai aminteşte. “O viaţî di om am purtat brăţări, nici nu vriau sî mă mai uit înapoi…”, se spovedeşte împăciuitor uzând de o moldovenească pură, ce se vrea cu influenţe literare.
Tarzanul modern, rechinul puşcăriilor, borfaşul secolului XX sunt alte diminutive ale lui Mihai Avasilcăi. “Di la cărţâle pi cari li-am scris cu mâna asta ciuntî mi sî tragi…”, se justifică. “Măi, fatî, măi!. Vriau sî mai scriu măcar douî cărţi pânî m-o chema Cel di Sus în Împărăţia Cerurilor. Încî una di prozî pe care o botez A sărit prea tare calul şi una di poezie, da’ văd eu cum îi mai spun. Sî mai las alti douî cărţî în urmî. Tari mi-i ciudî când văd câţî oameni fac di pomanî umbră pământului, tari mi-i ciudî , măi, copchilî!”.

Vârcolac infractor

Între două condamnări, personajul a citit cărţi rufoase şi incomplete adunate de prin gunoaie. Numai că licorile bahice îl transformau, ca pe lunatici, în altă vietate. Şi asta des. Devenea vârcolac infractor şi o lua, fără contabilitate, de la capăt. Alt mandat. Alţi colegi de celulă. Altă zeghe. Alt pat. Aceleaşi gratii. Aceleaşi cătuşe. Aceeaşi ţeavă a puştii odihnindu-se pe tâmpla fierbinte ce refuza reîncarcerarea.
Fan Fan a cunoscut numai penalul. Civilul nu a fost tocmai preferinţa sa. Fiecare sentinţă i-a înmulţit gândurile de evadare. Nu a făcut-o pentru că, oricum, în prea puţine ore ar fi fost aruncat pe patul de pe care s-a ridicat să plece, cu alţi ani de temniţă în buzunarul zeghei, cu brăţări de oţel şi bile plumburoase de picioare. A preferat să se împrietenească cu gardienii care aveau meteahna, numai de plăcere, să-l umple de sânge. Chipul a rămas însemnat cu hărţi legate între ele cu copci groase, parcă de cânepă netoarsă. Chiar dacă rănile s-au vindecat, sufletul potlogit parcă sângerează. “Măi, fatî, mă tot chinuii gându’ cî am făcut atâta rău oamenilor… Dacî ar fi sî mă întorc în timp aş fi cu totul alt om. Aş fi artist renumit şi aş picta frumos ... cu pixul", visează.
Într-o dimineaţă, aflat într-o celulă cu aer mucegăit, a pus mâna pe un cui şi a scrijelit pe perete câteva cuvinte, înghesuite apoi în strofe. Cele 11 strofe au fost botezate “Lugubru”. Acesta fost debutul… Condeiul i-a fost călăuză în anii grei de temniţă. A citit mult. Cărţile i-au ţinut de foame pentru că foamea dă o stare de debilitate.
De mic a ştiut că va fi scriitor, dar nu şi-a forţat destinul. Agresivitatea exprimării şi tupeul au devenit eticheta scrierilor lui Fan Fan. Lugubru i-a fost şi debutul, respins din prima din găştile literare pentru că are doar patru clase, cu două mai multe ca trenul. Pasionat de cel mai violent şi neconvenţional stil literar, de la vânzarea primelor volume, poetul-prozator a devenit uşor digerabil pentru publicul larg. Slujeşte şi acum cu patos argoul, interzis cu vehemenţă pe vremea comunismului. Mai întâi rechin al puşcăriilor apoi borfaş al secolului, Fan Fan a intrat în competiţie cu George Astaloş, catalogat “rege al argoului românesc”.

Poezii vândute pe otravă

Fan Fan are cultul femeii. Trupul şi l-a mutilat cu tatuaje lăbărţate făcute prin puşcării cu vârfuri boante de cuie, mâzgâlituri transformate în amintiri eterne ale fostelor amante. A iubit femei cuminţi, dar şi femei fără de Dumnezeu. Fără excepţie, toate iubitele l-au băgat în păcat. Pentru ele a furat, a tâlhărit, a jupuit oameni de lucruri dragi, şi-a părăsit amicii de pahar şi de barbut, dar tot pentru ele s-a lăsat de pungăşii şi s-a aşternut la scris. Posesor a unei memorii de invidiat, Fan Fan nu şi-a contabilizat poeziile, dar nici iubitele. Femeia care îi place lui tare nu există şi o caută încă pentru că singurătatea îl hăituieşte de mulţi ani. Dumnezeu nu l-a blagoslovit nici cu bastarzi şi nici cu o femeie care să grijească de el acum, când bate peste 50 de ani.
Deunăzi, m-am dus acasă la Fan Fan, în "blocul fantomă" ascuns undeva pe bulevardul Nicolae Iorga. Am vrut să vânez ceva din intimitatea amărăşteanului care este convins că artiştii trebuie să sufere ca să devină celebri. Păduchi, şobolani, apă împuţită şi becurile furate cu instalaţii în blocul M1. Fan Fan locuieşte de 20 de ani într-o cutie de chibrituri, la capătul primului nivel, într-o încăpere ce îi aminteşte, chiar şi în somn, de celulele pe care le-a însufleţit. Pereţii tapetaţi cu femei jumulite din reviste şi jegul bituminat domnesc în cinci pe patru metri. Singura comoară a lui Fan Fan, ascunsă sub patul ştirb de arcuri, este o cutie rufoasă, ieşită de mult la pensie: biblioteca. Ticsite, unsuroase, zac laolaltă cu gândaci de umezeală manuscrisele, de fapt, o nouă legitimaţie de scriitor. Deşi cărţile sale - “Rechinul puşcăriilor”, “Borfaşul secolului XX” şi “Poezii obraznice” – au fost succese de librărie, Fan Fan nu este nici pe departe bogat. Acum, pe o sută de otravă cu multe grade, vinde poezii la bucată prin taverne bodegoase sau pe străzi, la Mitropolie, atunci când sărăcia îl strânge prea tare cu uşa. Duminică, l-am găsit pe Fan Fan în parcul Copou. Vindea caise ca să procure mărăşinoase şi ceva marinari de buzunar. Până acum nu a găsit o altă editură care să îi tipărească manuscrisele ca să fie acceptat, în cele din urmă, cu trei cărţi de proză, în Uniunea Scriitorilor Români. “Măi, fatî, măi!. Ştii ci m-am tăt gândit în nopţîli astia negri şi tristi? Sî intru din nou la pârnaie ca sî-mi duc zîlili… Acolo n-am grija mâncării şî m-aş ţâni numai di scris…”. Aşa şi-a încheiat spovada "prinţul argoului" care, la senectute, după 30 de ani de condamnări penale, găsise în cele din urmă Raiul, drumul spre mântuire.

2010-08-29T12:40:00.000-07:00

Un barometru al legăturilor cu Moldova de dincolo:
„Prut Express“, trenul-ruină de la Podul de flori
GÂNDUL | Gabriela DOBOŞ | 10 DECEMBRIE 2007 | Foto: Pro Image

Un hârb de locomotivă leagă, de trei ori pe săptămână, cele două Moldove. Cale de 12 kilometri, târâie după ea un singur vagon cu rang de tren internaţional. Întâia oară, locomotiva a şuierat peste Prut la Podul de flori, în ’91. Aducea din Moldova-soră patru vagoane ticsite cu oameni. La 16 ani distanţă, entuziasmul aproape că a pierit. Se întâmplă ca vagonul moldovenesc să taie Prutul fără nici un călător, doar cu “naşul”, cu mecanicul şi cu ajutorul său.

Judecând după exterior, internaţionalul pare un Orient Express ramolit, jumătate vopsit – jumătate muşcat de rugină. “Prut Express” este înmatriculat în chirilică, şuieră răguşit, iar boghiurile sunt mai late cu o ţigară decât cele suite pe ecartamentul românesc. Din trei curse, doar la două vagonul face peste 200 kilometri. Pleacă de la Chişinău legat de un tren, la Basarabeasca se lipeşte de altul până la Kahul unde mai schimbă unul ca să ajungă la Cantemir. Aici este sudat de locomotiva cehească şi mai are 10 kilometri până la frontiera albastră.

Straniul internaţional intră în ţară aproape de hotarul Vasluiului cu Galaţiul, la Fălciu. De la podul de peste Prut, fumegă pe tărâm românesc cam doi kilometri, cu tot cu şinele de manevră. Taie râul cu 15 kilometri la oră, să nu dezbine pilonii metalici. Mai grabnic ar traversa călătorii pe jos decât suiţi în vagon. Unde mai pui că pufăie 12 kilometri într-o oră şi 20 de minute. Vinerea, sâmbăta şi duminica, staţionează trei ceasuri şi zece minute în gara Fălciu, din satul Bogdăneşti.

„Dom Plăcintă, e la noi o sărăcie...”

De cum se trage frâna, locomotiva şi vagonul devin consemnul poliţiştilor de frontieră. Mihai Plăcintă, vameş de când e făcută locomotiva internaţionalului, din ‘72, îşi începe tura. Cercetează documente, bagaje şi cotrobăie ungherele internaţionalului. Glumeşte doar cu cei care nu încalcă legea. E nostalgic după vremurile în care în nodul feroviar Fălciu poposeau chiar şi 1.000 de vagoane de marfă în 24 de ore, rânduite pe 31 de linii. Acum, pe trei sferturi dezafectate. Aproape de pensie, duce trai de huzur cu puţinii moldoveni care pot strânge 45 de euro - banii de viză. “Gol sau cu un călător, trenul vine şi pleacă. Unii îmi spun: "Dom’ Plăcintă, e o sărăcie la noi…" Trec Prutul cu mai nimic. Vin cu mături, borcane goale, bulion, lenjerii, ţigări, condimente, dulceaţă. Vara aduc fructe şi vişinată. Pleacă cu cartofi şi haine, că-s oleacă mai ieftine la noi. Sunt trăistari! Vai de capul lor!”, pare afectat vameşul Plăcintă. Elena, o moldoveancă, este târgoveaţă încă de pe vremea Podului de flori. Câştigă cam 1.000 lei moldoveneşti dacă vine în România de patru ori într-o lună, adică cu 200 de “ştefănei” mai mult decât câştiga ca asistentă în maternitate. Ar aduna mai mult dacă vigilenţii poliţişti de frontieră nu ar păzi să nu se depăşească normele vamale, mai ales la ţigări.

Veterani de la „Podul de flori”

Bârsan Iacob e “naş” de 15 ani pe ruta Chişinău-Cantemir-Fălciu şi retur. E îngrijitorul de tren care verifică tichetele, pune cărbuni sub banchete ca apoi să îi arunce în foc, învârte butoane, dă cu mătura, petrece clienţii Căilor Ferate Moldova sau face semne mecanicului cu fanionul. Lucrează cu săptămâna şi câştigă cam cât adună asistenta de la maternitate şi din târguiala transfrontalieră. De şase ani, nu s-au mai ocupat cele 81 de locuri pe banchete şi 54 de paturi din vagon. “Amu nu mai e aşa romantic să lucrezi pe tren”, spune “naşul”. Pe Alexandru Cervinschi l-am nimerit ajutor de mecanic. Cu o tură mai devreme fusese mecanic. De 35 de ani, mânuieşte reversorul sau trage frânele aceluiaşi model de locomotivă cehească.

“De când s-a construit democraţia, ruşii nu ne mai dau locomotive noi”, se tânguie. Se caină şi că nu o să prindă pensia: “Stăm toată tura între acumulator şi generator. Ne cam supără nervul”. La Podul de flori din 1991, nu era în tură. L-au pus doar să facă manevre, să pună nişte vagoane pe pod, să nu cadă oamenii în Prut. Când a şuierat prima oară în Moldova de pe malul drept, a simţit furnicături. Până la introducerea vizelor, aducea vagoanele pline cu conaţionali, înnebuniţi să scape de sărăcie. Mecanicul în tură, Ion Termin, a trecut prima oară Prutul în ’72, cu un marfar. Şase luni nu a condus internaţionalul până când preşedintele Petru Lucinschi a pus din nou trenul pe şine între Chişinău şi Fălciu, în iunie ‘94.

Mecanicul Termin se ţine de reguli, completează foaia de parcurs în chirilică şi i-ar plăcea măcar o dată să pornească o locomotivă doar din buton, fără să îi dea avansul de afară, de pe platformă. Trei zile în săptămână, cât stau cocoţaţi la Fălciu în locomotivă, mecanicul şi ajutorul privesc cum moldovenii coboară din străvechiul express şi îşi urcă măturile şi borcanele în Săgeata Albastră de Bârlad. Pentru ei, e un fel de tren supersonic.

2010-08-29T00:55:00.000-07:00

Pufoșenii din grădină

2010-08-29T00:54:00.000-07:00

Ea...

2010-08-29T00:41:00.000-07:00

Ele...

2010-08-29T00:37:00.000-07:00

Nestatornicie

2010-08-27T14:56:00.000-07:00

Sibiu, Gustar 2010

Zburdălnicie

2010-08-27T14:53:00.000-07:00

Mini-ponei priponit de un indicator "Sub Arinii" Sibiului